16 definiții pentru aliterație

aliterație sf [At: DA / Pl: ~ii / V: (înv) ~iune (pl: ~ni) / E: fr alliteration] 1 Armonie rezultată din repetarea (intenționată) a aceluiași sunet (sau a unei combinații de sunete) în două sau în mai multe cuvinte care se succedă în aceeași frază. 2 (Med) Repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică.

ALITERÁȚIE, aliterații, s. f. 1. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succedă. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică. – Din fr. allitération.

ALITERÁȚIE, aliterații, s. f. 1. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se succedă. 2. (Med.) Repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică. – Din fr. allitération.

ALITERÁȚIE, aliterații, s. f. Figură de stil care constă în repetarea (intenționată) a aceluiași sunet (sau a unei combinații de sunete) în două sau mai multe cuvinte care se succed. Versul lui Coșbuc «Prin vîrfuri vîntul viu vuia» constituie un exemplu tipic de aliterație. – Pronunțat: -ți-e.

ALITERÁȚIE, aliterații, s. f. Repetarea aceluiași sunet sau a unei combinații de sunete în cuvinte care se succed, pentru efecte de rimă sau de stil. – Fr. allitération.

aliteráție (-ți-e) s. f., art. aliteráția (-ți-a), g.-d. art. aliteráției; pl. aliteráții, art. aliteráțiile (-ți-i-)

aliteráție s. f. (sil. -ți-e), art. aliteráția (sil. -ți-a), g.-d. art. aliteráției; pl. aliteráții, art. aliteráțiile (sil. -ți-i-)

ALITERÁȚIE s.f. (Lit.) Repetare a aceluiași sunet sau a acelorași grupuri de sunete în două sau mai multe cuvinte care se succed; parhomeon. [Gen. -iei, var. aliterațiune s.f. / cf. fr. allitération, it. aliterazione, lat. alliteratio].

ALITERÁȚIE s. f. 1. repetare, cu efect muzical, a aceluiași sunet (consoană) sau grup de sunete în cuvinte care se succedă; homeoproferon, parhomeon. 2. (med.) repetare a unor sunete sau silabe în stări de puternică excitație psihică. ◊ tendință patologică, obsedantă spre rimă, realizată prin repetarea de silabe. (< fr. allitération)

ALITERÁȚIE ~i f. Figură de stil constând în repetarea aceluiași sunet în cuvinte care se succed. /<fr. aliteration

aliterați(un)e f. repetirea acelorași litere sau acelorași silabe. Ex. prin vârfuri vântul viu vuia (COȘBUC).

*aliterațiúne f. (d. literă; fr. allitération). Repetarea acelorașĭ litere: ce te tot tînguĭ tot timpu? – Și -áție.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

aliterație (< ad „la” și littera „literă”), repetarea unei litere (sau grup de litere) în cuvinte succesive. Deși uneori involuntară și cacofonică, a. constituie un mijloc poetic cu resurse multiple: imitative („Prin vulturi, vântul viu vuia” – Coșbuc), sugestive, cu efect psihologic („Bată-te, pustia, lut/ Mult ești negru și urât” – popular), burlești (așa-numitele „încurcături de limbă”). În poezia scandinavă și germ. din ev. med., în lipsa rimei, a. constituia împreună cu asonanța* principiul de bază al versificației.

ALITERÁȚIE (< fr.) s. f. Procedeu stilistic constând în repetarea aceluiași sunet, de obicei consoană, sau a acelorași grupuri de sunete în cuvinte care se succed.

aliterație (fr. allitération „repetarea aceleiași litere”), repetiție a unor consoane (sau a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ (onomatopeic) ori expresiv (simbolic); efectul a. se datorește și accentului afectiv pe care îl poartă sunetele repetate (R). În versul-refren eminescian, cons. v aliterată sugerează nu numai senzația auditivă, ci și dinamica zbuciumată a destinului uman: „Dintre sute de catarge / care lasă malurile / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? [...] Valurile, vânturile?” Efectul eufonic e mai greu de analizat; el constituie o „senzație” lingvistică idiomatică – este vorba de o armonie vocalică și consonantică, în esență, o simetrie acustică, în cuvinte și enunț, percepută, în mare măsură, subiectiv de vorbitorii unei limbi. Întrucât a. se percepe, ca și asonanța, ca un element de analogie interlexicală de ordin fonetic (nu semantic), între imaginea poetică și structura fonică a secvențelor versului (enunțului), ea este nu numai o figură onomatopeică (imitativă), ci și una expresivă („simbolică”, zice Verhaeren, M., p. 3), deoarece poate „corespunde obiectivului zugrăvit, fie printr-o analogie de timbru, fie printr-un raport de identitate” (id.): „A zânelor crăiasă Venea cu părul râurind, Râu galben de mătase.” (Coșbuc) Se pot repeta și câte două consoane, ca în următorul exemplu de a. imitativă: „Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie.” (Eminescu) dar și o întreagă silabă, ca a. expresivă: „Mi-ai dat un trup și mie, înalt și zvelt, de floare Ca fragile de fraged, ușure și plăpând.” (T. Arghezi) Sin. paragramatism, sin. metaforă fonetică.

ALITERAȚIE Figură* de sunet constând din repetarea consoanelor sau a silabelor inițiale (prin extensie și a celor aflate în poziție medială ori finală) într-o secvență de cuvinte apropiate în enunț; formă a omofoniei*: Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă (Eminescu); Ciuruitul prapur sur / Ce-n azur străvechi întinge / îngălatul de azur (Barbu); Sfioase-s bolțile spre seară și mai sfioasă-i iasomia (Anghel). • Funcția primordială a aliterației este de a crea un efect eufonic, fie imitativ-descriptiv (în cazul onomatopeelor*), fie expresiv în afara armoniei imitative; este posibil ca efectele onomatopeice să se afle la originea întrebuințărilor aliterației ca figură: Vâjind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie (Eminescu); Un an / dând d-ani, leagăn / d-an, / d-ani vani (Macedonski); Și vine vârtejul și vine vântul și vine / suflare de aer / și ne suflă și smulge (N. Stănescu). Astfel, aliterațiile bazate pe revenirea lichidelor l, r, sugerează sunetul curgerii, aliterațiile în nazală sunt considerate mai muzicale decât cele în alte consoane etc.: Plutește un lanț de lebede albe, / Iar visul din parc în lac se răsfrânge (Bacovia); Crăiasă alegându-te / îngenunchem rugându-te/ înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Și zid de mântuire (Eminescu). Aliterația are în text și funcția unificatoare de a grupa sintactic (rar și semantic) termenii apropiați prin omofonie, reliefând legături existente în enunț: Marea... vie, verde și vajnică (M. Caragiale); Luna moale, / Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale (Eminescu) – lanțul de epitete este subliniat prin aliterație. • Aliterația există și în expresii idiomatice* ori locuțiuni* curente, ca și în proverbe, zicători sau descântece: multe și mărunte, praf și pulbere, cruciș și curmeziș, val-vârtej, viu-nevătămat; Ce-i în mână nu-i minciună; Ceas rău cu săgetătură / Ceas rău de cu sară (pop.). • La finală de cuvânt ori de vers, aliterația silabică se realizează ca rimă* interioară sau ca rimă: Răsai asupra mea, lumină lină (Eminescu). Aliterația silabică nu este întotdeauna clar diferențiată de paronomază*. Vezi EUFONIE; OMOFONIE. M.M.

Intrare: aliterație
aliterație substantiv feminin
  • silabisire: -ți-e
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular aliterație aliterația
plural aliterații aliterațiile
genitiv-dativ singular aliterații aliterației
plural aliterații aliterațiilor
vocativ singular
plural