13 definiții pentru algebră

ALGÉBRĂ s. f. 1. Teorie a operațiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe și rezolvarea ecuațiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice și a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual școlar care studiază aceste operații. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozițiilor, claselor și al relațiilor. – Din fr. algèbre, lat. algebra.

ALGÉBRĂ s. f. 1. Teorie a operațiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe și rezolvarea ecuațiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice și a formulei generale de calcul numeric particular. ♦ Manual școlar care se ocupă cu studierea acestor operații. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte a logicii matematice care cuprinde calculul propozițiilor, claselor și relațiilor. – Din fr. algèbre, lat. algebra.

ALGÉBRĂ s. f. Parte a matematicii care studiază legile generale ale operațiilor cu numere, vectori etc. și ale ecuațiilor care rezultă din aplicarea acestor operații. Algebră superioară.Știm făr’de algebră cîți bani sînt într-un leu. NEGRUZZI, S. II 178.

ALGÉBRĂ s. f. Parte a matematicii care studiază legile operațiilor de adunare, scădere etc., independent de valorile numerice care intervin în aceste operații, numerele fiind înlocuite cu litere. – Fr. algèbre (lat. lit. algebra).

algébră (-ge-bră) s. f., g.-d. art. algébrei

algébră s. f. (sil. -bră), g.-d. art. algébrei

algébră sf [At: NEGRUZZI, S. II, 178 / PI: -re / A: (înv) alge- / E: fr algèbre, lat algebra] 1 Teorie a operațiilor privind numerele reale (pozitive ori negative) sau complexe și rezolvarea ecuațiilor prin substituirea prin litere a valorilor numerice și a formulei generale de calcul numeric particular. 2 Manual școlar care se ocupă cu studiul algebrei (1). 3 (Îs) ~ ra logicii Parte a logicii matematice care cuprinde calcului propozițiilor, al claselor și al relațiilor.

ALGÉBRĂ s.f. Ramură a matematicii care studiază operațiile aritmetice independent de valorile numerice care intervin în ele. [< fr. algèbre, cf. ar. al-djebr – reconstruire de fragmente].

ALGÉBRĂ s. f. ramură a matematicii care studiază generalizările operațiilor aritmetice. (< fr. algèbre, lat. algebra)

ALGÉBRĂ f. Ramură a matematicii care se ocupă cu studiul operațiilor aritmetice independent de valorile lor numerice. ~ superioară. [ G.-D. algebrei; Sil. -ge-bră] /<fr. algebre, lat. algebra

algebră f. 1. partea matematicelor în care se tratează chestiunile (de aritmetică și de geometrie) într’un mod general, înlocuind cu litere cantitățile cunoscute și necunoscute. Primele urme de algebră se află in scrierile lui Diophante din Alexandria (sec. IV) și ea fu introdusă în Europa de Arabi în sec. X; 2. tractat de algebră: Algebră de Euler.

*algébră și (maĭ rar) álgebră (fr. algebre, it. sp. álgebra d. ar. el-ǧebr) f., pl. e. Acea parte a matematiciĭ care se ocupă de chestiunile de aritmetică și geometrie într' un mod general, înlocuind cu litere cantitățile știute și neștiute. Carte care tratează despre această știință. – Algebra, al căreĭ scop e să scurteze și să generalizeze soluțiunea chestiunilor relative la cantitățĭ, e de origine recentă față de aritmetică. Ĭa [!] a fost introdusă în Europa pe la 950 de Arabĭ, care o descoperiseră în cărțile Grecilor, maĭ ales în ale luĭ Diofante din Alexandria (sec. 4 după Hristos). Leonardo din Pisa a răspîndit-o în Italia în sec. 14, și de atuncĭ a progresat răpede [!] în Europa. În sec. 16, Francezu Viète introduse literele în algebră. Hariot, Girard și maĭ ales Descartes ĭ-aŭ dat și maĭ mare adîncime. Mult timp ĭa [!] a fost știută numaĭ de savanțĭ, și de aceĭa, cînd vorbeștĭ de un lucru greu saŭ neștiut de cineva, zicĭ: asta e algebră pentru el.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ALGÉBRĂ (‹ fr.; lat. m. algebra din arab. al-dzĕbr) s. f. 1. Ramură a matematicii care studiază polinoamele al căror coeficienți sînt numere întregi, raționale, reale, complexe. Contribuții la dezvoltarea a. au avut: N. Tartaglia; F. Vieté (a dat relațiile între rădăcini și coeficienții unei ecuații); J. Neper; I. Newton (a extins formula puterii binomului pentru exponenți raționali); M. Rolle (a dat o regulă de separare a rădăcinilor ecuațiilor algebrice); N. Abel; E. Galois (a stabilit condițiile pentru care o ecuație algebrică este rezolvabilă în radicali). A. modernă (sau abstractă) se ocupă cu studiul așa-numitelor structuri algebrice (de ex. grupurile, inelele, idealele, corpurile etc.), precum și cu studiul relațiilor dintre aceste structuri. A. liniară, parte a algebrei care are ca obiect teoria funcțiilor liniare și a sistemelor de funcții liniare. 2. SAlgebra logicii (sau booleană) = parte a logicii matematice bazată pe aplicarea metodelor algebrice și care cuprinde calculul prpozițiilor, claselor și relațiilor. A fost întemeiată în dec. 5 al sec. 19 de G. Boole și A. De Morgan. 3. A. peste un inel comutativ A = structură dată de un inel B dotat cu o lege de compoziție externă definită pe A X B cu valori în B și care verifică anumite propietăți (ex. a. peste corpul numerelor reale).

Intrare: algebră
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular algebră algebra
plural
genitiv-dativ singular algebre algebrei
plural
vocativ singular
plural