ALEGAȚIE, alegații, s. f. (Jur.) Faptul de a alega²; invocare a unei teorii, a unei păreri în sprijinul unei afirmații făcute sau pentru a justifica ceva. [Var.: (înv.) alegațiune s. f.] – Din fr. allégation, lat. allegatio, -onis.

alegat³, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~ați, ~e / E: alega¹] 1 Care se ține de cineva. 2 Care stăruie pe lângă cineva. 3 Cuprins².

alegat⁴, ~ă a [At: MDA ms/ Pl: ~ați, ~e / E: alega²] (Jur; d. o teorie, o opinie etc.) Invocat în sprijinul unei idei, al unei afirmații etc.

alegație sf [At: ODOBESCU, S. II, 279 / P: ~ți-e / Pl: ~ii / V: ~iune (pl: -ni) / E: fr allégation] 1 (Jur) Invocare a unei teorii, a unei păreri în sprijinul unei afirmații sau pentru a justifica ceva. 2 Afirmație. 3 Motiv. 4 Scuză.

alegațiune sf vz alegație

*ALEGAȚIUNE, *ALEGAȚIE, sf. 1 Faptul de a alega² ¶ 2 Înaintare a unei păreri, afirmațiune, motiv: alegațiunile lui pot fi ușor spulberate [fr. < lat.].

ALEGAȚIE, alegații, s. f. (Jur.) Faptul de a alega²; invocare a unei teorii, a unei păreri în sprijinul unei afirmații făcute sau pentru a justifica ceva. [Var.: (Înv.) alegațiune s. f.] – Din fr. allégation, lat. allegatio, -onis.

ALEGAȚIE, alegații, s. f. Invocare a unei teorii sau păreri ca dovadă sau scuză, spre a întări afirmațiile făcute. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: (învechit) alegațiune (ODOBESCU, S. II 279) s. f.

ALEGAȚIUNE S. f. v. alegație.

ALEGAȚIE, alegații, s. f. (Jur.) Faptul de a alega²; invocare a unei teorii sau păreri ca dovadă sau scuză spre întărirea unei afirmații făcute. [Var.: (înv.) alegațiune s. f.] – Fr. allégation (lat. lit. allegatio, -onis).

ALEGAȚIE s.f. (Jur.) Invocare a unei păreri, a unei idei etc. pentru a justifica ceva sau pentru a întări o afirmație. [Gen. -iei, var. alegațiune s.f. / cf. fr. allégation, lat. allegatio].

ALEGAȚIUNE s.f. v. alegație.

ALEGAȚIE s. f. invocare a unei păreri, idei etc., pentru a justifica ceva, a întări o afirmație. (< fr. allégation, lat. allegatio)

ALEGAȚIE ~i f. jur. Invocare a unei păreri pentru a justifica ceva sau pentru a sprijini o afirmație. /<fr. allégation, lat. alegatio, ~onis

alegați(un)e f. 1. citarea unei autorități, a unui fapt; 2. spusa cuiva, aserțiune.

*alegațiúne f. (lat. al-legátio, -ónis. V. legațiune). Acțiunea de a alega, aserțiune, pretext. – Și -áție.

alegație (desp. -ți-e) s. f., art. alegația (desp. -ți-a), g.-d. art. alegației; pl. alegații, art. alegațiile (desp. -ți-i-)

alegație (-ți-e) s. f., art. alegația (-ți-a), g.-d. art. alegației; pl. alegații, art. alegațiile (-ți-i-)

alegație s. f. (sil. -ți-e), art. alegația (sil. -ți-a), g.-d. art. alegației; pl. alegații, art. alegațiile (sil. -ți-i-)

alegație