13 definiții pentru adverb

ADVÉRB, adverbe, s. n. Parte de vorbire, în general neflexibilă, care determină sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, arătând locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.

ADVÉRB, adverbe, s. n. Parte de vorbire, în general neflexibilă, care determină sensul unui verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, arătând locul, timpul, modul, cauza sau scopul. – Din fr. adverbe, lat. adverbium.

ADVÉRB, adverbe, s. n. Parte de vorbire neflexibilă, care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb. Adverbele pot fi: de timp, de loc, de mod, de cauză și de scop.

ADVÉRB, adverbe, s. n. Parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb. – Fr. adverbe (lat. lit. adverbium).

advérb s. n., pl. advérbe

advérb s. n., pl. advérbe

ADVÉRB s.n. Parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb. [Pl. -be. /< lat. adverbium, cf. fr. adverbe, germ. Adverb].

ADVÉRB s. n. parte de vorbire neflexibilă care determină un verb, un adjectiv sau alt adverb, arătând locul, modul, timpul etc. (< fr. adverbe, lat. adverbium)

ADVÉRB ~e n. Parte de vorbire, neflexibilă, care arată o caracteristică a unei acțiuni, a unei stări sau a unei însușiri. ~ de timp. ~ de loc. ~ de mod. /<lat. adverbium, fr. adverbe

adverb n. vorbă invariabilă care modifică însemnarea unui verb sau a unui adjectiv.

*advérb n., pl. e (fr. adverbe, de la lat. advérbium). Gram. Cuvînt invariabil care modifică un verb (vede bine), un adjectiv (maĭ bun), saŭ alt adverb (foarte bine).


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ADVÉRB s. n. (< lat. adverbium < ad „pe lângă” + verbum „verb”; cf. fr. adverbe, germ. Adverb): parte de vorbire care determină un verb și care exprimă circumstanța în care se desfășoară acțiunea acestuia (locul, timpul, modul etc.). Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin lipsă de flexiune (neflexibilitate), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (complement circumstanțial, nume predicativ, atribut) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai a. relativ). ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum sunt: afară, apoi, așa, atunci, bine, când, cum, unde etc. (din latină), pururea (din substrat). ◊ ~ împrumutát: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca aídoma, prea, razna (din v. sl.), taman, tiptil (din turcă), agale, măcar (din neogreacă), musai (din maghiară) etc. ◊ ~ formát pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: vulturește, orbește, chiorâș, morțiș, târâș; acasă, pesemne, altădată, deocamdată, oarecum, întotdeauna, niciodată; dimineața, ziua, seara, noaptea, primăvara, vara, toamna, iarna, lunea, frumos, greu, deschis, poate etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca șoimește (șoim + suf. -ește), nebunește (nebun + suf. -ește), orbiș (orb + suf. -iș). ◊ concrét: a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca agale, duios, lin, repede.~ abstráct: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca așa, atât, foarte, mai etc. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune pe terenul limbii române), ca acolo, aici, ieri, bine, foarte, agale, razna, pitiș, dimineața etc. ◊ ~ compus: a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca odată, degrabă, deseori, deodată, iarăși, alaltăieri, fiecum, bineînțeles, oricând etc. ◊ ~ de mod: a. care exprimă felul în care se realizează o acțiune oarecare (modalitatea propriu-zisă, ideile de cantitate, de continuitate, de revenire, de frecvență, de afirmare, de negare, de probabilitate, de îndoială, de posibilitate, de precizare, de întărire, de restricție, de exclusivitate, de proximitate sau aparență, de explicare și de comparație), ca abia, aievea, bine, încet, repede, prietenește, târâș, realmente; destui, mult, puțin; continuu, mereu; iarăși, adesea, rareori; da, firește, negreșit; ba, nu, nicidecum; poate, probabil; posibil; chiar, tocmai; și, tot; barem, măcar; doar, exclusiv, numai; aproape, gata; adică, anume; asemenea, întocmai etc. ◊ ~de loc: a. care exprimă locul în care se desfășoară o acțiune, ca aici – acolo, afară – înăuntru, aproape – departe, jos – sus, înainte – înapoi etc. (indicații spațiale precise); nicăieri, oriîncotro, oriunde, pretutindeni, undeva etc. (indicații spațiale neprecise). ◊ ~ de timp: a. care exprimă timpul în care se desfășoară o acțiune, ca azi – mâine, acum – atunci, curând – târziu, totdeauna – niciodată etc. (indicații temporale precise); cândva, câteodată, odată, odinioară, uneori etc. (indicații temporale neprecise). ◊ ~ de concesie: a. care exprimă ideea de concesie în raport cu acțiunea, ca tot, totuși.~ pronominal: a. caracterizat prin sens referențial, prin raportare la o indicație circumstanțială (de loc, de timp, de mod) precizată mai înainte cu ajutorul contextelor, ca aici – acolo, acum – atunci, cum – așa, oricând – nicicând etc. ◊ ~ pronominal demonstrativ: a. care exprimă ideea de apropiere sau de depărtare în spațiu sau în timp, ca aici – acolo, aproape – departe; acum – atunci, curând – târziu etc. ◊ ~ pronominal interogativ: a. care ajută la formarea unei întrebări, evidențiind ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro?, unde?, când?, cât?, cum?.~ pronominal relativ: a. care ajută la exprimarea unei relații de subordonare în cadrul frazei, evidențiind aceeași idee circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca încotro, unde, când, cât, cum.~ pronominal nehotărât a. care exprimă în chip neprecis ideea circumstanțială de loc, de timp sau de mod, ca fieunde, încotrova, undeva, altundeva, oriîncotro, oriunde; cândva, altcândva, câteodată, odată, odinioară, oricând; fiecum, oarecum, câtva, cumva, altcumva, oricât, oricum.~ pronominal negativ: a. care neagă circumstanța de loc, de timp sau de mod, ca niciunde, nicăieri, nicicând, niciodată; nicicât, nicicum, nicidecum.~ nonpronominál: a. caracterizat prin lipsa unui sens referențial, prin lipsa unei raportări la o indicație circumstanțială, ca afară – înăuntru, jos – sus, ieri – astăzi – mâine, greu - ușor. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială comparabilă a unei acțiunii existentă în grade diferite, ca bine, greu, încet, mult, puțin, repede, tare, ușor; aproape, departe, înăuntru, înafară, jos, sus; curând, devreme, târziu etc. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă caracteristica circumstanțială necomparabilă a unei acțiuni, inexistentă în grade diferite, ca astfel, abia, atât, cam, încă, mai, neîncetat, iarăși, da, nu, parcă, chiar, măcar, bunăoară, întocmai, oriîncotro, azi; dinadins, totuși etc. ◊ ~ dependént (subordonát, determinánt): a. care intră în relație de subordonare cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o funcție sintactică (de nume predicativ, de atribut sau de complement circumstanțial), ca în exemplele „Ea este altfel”, „Să așteptăm ziua de mâine”, „Vom vorbi atunci”. ◊ ~ regént (determinát): a. care regizează în cadrul propoziției complemente, iar în cadrul frazei – subordonate subiective, ca în exemplele „Departe, lângă pădure, se zăreau căprioarele”; „Repede, ca o nălucă, a dispărut din fața noastră”; „Astăzi, la ora 16, m-am întâlnit cu văru-meu”; „Jos din cireș!”, „Fuga la mine!”, „Firește că e adevărat”, „Evident că nu are dreptate” etc. ◊ ~ regent predicativ: a. regent care, prin intonație predicativă, prin elipsă și prin topică, devine predicat adverbial în cadrul propoziției, ca în exemplele „Înainte spre pădure!”, „Sus pe scări!”; „Poate că are și el dreptate”; „Posibii să plouă” etc. ◊ ~ regent non-predicativ: a. regent care nu poate deveni predicat adverbial în cadrul propoziției, nedispunând de o intonație predicativă și neprezentând o elipsă, ca în exemplele „Aproape, pe malul drept, se auzeau privighetorile”, „Jos, la rădăcina copacului, o veveriță țupăia nostim”, „încet, ca o pisică, s-a strecurat într-acolo”. ◊ ~ independént: a. cu valoare de propoziție independentă neanalizabilă, atunci când constituie un răspuns la o interogativă, ca în exemplele „Vii mâine? – Nu”, „Pleci azi? – Da”, „Mal încerci? – Firește”. ◊ ~ corelatív: a. care intră în corelație (într-o relație de reciprocitate de presupunere reciprocă) cu elementele introductive ale subordonatelor (adverbe relative, conjuncții sau locuțiuni conjuncționale subordonatoare), ca în exemplele „Așa a lucrat, cum i s-au dat indicațiile”, „Atât a cărat, cât a putut”, „Acolo s-a oprit, unde a văzut semnul”, „Atunci a vorbit, când i s-a dat cuvântul”, „Expré a plecat, ca să-l supere”, „Cu toate că plecase mai târziu, totuși n-a pierdut trenul”, „Astfel a aranjat lucrurile, încât nimeni n-a avut ce zice” etc. ◊ ~ non-corelativ: a. care nu intră în corelație cu elementele introductive ale subordonatelor ca aievea, încet,românește,pitiș, literalmente, destui, mereu, iar, adesea, desigur, ba, probabil, aidoma, afară, înainte, nicăieri, astăzi, niciodată etc. ◊ ~ cu funcție sintactică: a. care poate deveni parte de propoziție, în virtutea unui conținut lexical suficient, ca acolo, departe, sus; mâine, atunci, seara, marțea, toamna; altfel, bine, repede, înadins etc. ◊ ~ fără funcție sintactică: a. care nu poate deveni parte de propoziție, deoarece nu are un conținut lexical suficient, ca încă, mai, tot (de mod de continuitate), oare (de mod de îndoială), chiar, tocmai (de mod de precizare), barem, încaltea, măcar (de mod de restricție), doar, exclusiv, numai (de mod de exclusivitate), aproape, gata, mai (de mod de proximitate); adică, anume, bunăoară (de mod explicative). ◊ ~ specializát (specific): a. care dispune de o folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca bine, acolo, mâine, dinadins etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecific): a. care dispune de mai multe folosiri, în funcție de sensurile sale multiple și de contextele variate în care apare, ca abia, tocmai (cu sens modal sau cu sens temporal), aci, departe, încoace, încolo (cu sens de loc sau cu sens de timp), aproape, înainte (cu sens de loc, de timp sau de mod) etc. (Pentru clasificarea a. v. critériu.)

ADVERB Clasă de cuvinte neflexibile* a căror trăsătură esențială este așezarea pe lângă un verb, un adjectiv sau alt adverb, exprimând circumstanțe și caracteristici sau precizându-le sensul, iar, sintactic, funcționând ca determinanți facultativi* (sau adjuncți*). Gramaticile includ în clasa adverbului cuvinte eterogene, a căror unică trăsătură comună este invariabilitatea. • Morfologic, în afara caracterului invariabil comun tuturor adverbelor, o clasă numeroasă de adverbe se caracterizează prin categoria comparației*, acceptând gradarea caracteristicii verbului sau a adjectivului și, implicit, combinarea cu morfemele acestei categorii (ex. mai departe, mai târziu, mai repede, mai bine, mai mult). • Sintactic, în clasa adverbelor se cuprind, sub aspectul vecinătăților și al relațiilor, următoarele tipuri: a) adverbe subordonate, cele mai multe funcționând ca determinanți facultativi (sau adjuncți) ai verbului, ai adjectivului, ai adverbului, ai interjecției (ex. lucrează mult, repede și bine; grav bolnavă astăzi; hai repede!), iar câteva, în funcție de natura semantică inerentă* a verbului, ca determinanți obligatorii* (sau argumente*) (ex. provine de acolo; se comportă normal; durează câtva); b) adverbe regente, care funcționează ele însele ca centre* de grup; își atrag complementele, cărora le impun restricții de formă: de prepoziție, de caz (ex. indiferent de..., alături de..., concomitent cu...., aidoma lor) sau se asociază cu determinanți cantitativi, modali sau graduali, care le limitează sau le specifică predicația (ex. destul de departe, aparent târziu, oarecum bine); c) adverbe propoziționale, numite, în gramatica românească, și predicative, cele care domină (vezi DOMINARE) o întreagă propoziție, legându-se de aceasta fie conjuncțional*, fie prin aderență* sau parantetic (ex. sigur că va reuși / sigur(,) va reuși; negreșit că va reuși / negreșit(,) va reuși; poate că va reuși / poate(,) va reuși); d) adverbe substitute de frază: da, nu sau echivalentele lor emfatice: firește, negreșit, sigur, nicidecum, care pot apărea independent, formând ele singure propoziții neanalizabile*, sau pot însoți propoziția al cărei echivalent îl constituie (ca răspuns la întrebarea: „Vii la școală?”, poate apărea sau numai substitutul frazei „Da”, sau adverbul însoțit de propoziție: „Da, vin”); e) adverbe relative, a căror caracteristică este, simultan, de conectori* subordonatori pentru introducerea subordonatelor relative* și de substitute* (ex. locul unde..., ziua când..., felul cum...); f) semiadverbe* (sau clitice* adverbiale), caracterizate, fonetic, prin pierderea accentului* în frază și legarea obligatorie de un cuvânt care poartă accentul sintactic (și / tot el; și / tot azi), iar, distribuțional, prin ocurența în vecinătăți extrem de variate, inclusiv în contextul unui nominal (și / tot / doar Ion; și / tot / doar el; și/ tot/ doar doi), și prin restricții de topică, apărând în antepoziție față de cuvântul pe care îl precizează și neacceptând separarea de acesta. «Semantic, este evidentă aceeași eterogenitate, gramaticile distingând, după rolul semantic îndeplinit, următoarele specii: a) adverbe circumstanțiale, care exprimă localizarea în spațiu și timp a acțiunilor, a stărilor și a însușirilor (departe, aproape; zilnic, totdeauna) sau o apreciere modală, cantitativă, graduală (lucrează bine, superficial; mult, puțin; destul de bine); b) adverbe modalizatoare, lexicalizări ale operatorilor modali de necesitate sau de posibilitate, dar și ale modalizatorilor deontici* și de atitudine* (posibil, probabil, poate (adv.), pesemne, cică, dar și obligatoriu (să...), nedemn (să...), surprinzător (că...)); c) adverbe pronominale, a căror caracteristică referențială este lipsa unei referințe proprii, pe care o procură prin legarea* obligatorie de un antecedent* (vezi, de ex., am fost la teatru și de acolo, la facultate; școala unde învăț). Dintre acestea, adverbele demonstrative (aici, acolo) pot funcționa atât ca anaforice* (sau substitute*), cât și ca deictice*, utilizare în care decodarea este posibilă prin raportare la situația* de comunicare (vezi utilizările deictice: Aici este foarte cald; Vreau să-mi dai caietul de acolo); d) adverbe de afirmație și de negație: da, nu și echivalentele lor; e) adverbe care funcționează ca mărci ale exclamației (ex. Ce frumos s-a făcut!; Cât de frumoasă!), ca mărci ale interogației (oare, arh. au), ca mărci ale gradării (rom. mai, foarte, prea, tot așa de), unele dintre ele pierzându-și autonomia* și devenind afixe mobile* (vezi, de ex., statutul mărcilor de gradare mai, foarte); f) adverbe sau locuțiuni adverbiale cu funcție de conectori textuali, al căror rol este de a asigura coeziunea* textuală (ex. pe scurt. în fond, mai precis, la urma urmei, de altfel, totuși, dimpotrivă) etc. Clasele semantice enumerate sunt interferențe, căci criteriile avute în vedere sunt eterogene. Cele pronominale și deictice, de ex., privesc modul de a-și procura referința, în timp ce cele circumstanțiale privesc tipul de referință, astfel încât există adverbe care. în același timp, sunt pronominale și circumstanțiale; altele funcționează, în același timp, ca mărci exclamative și de gradare etc. în multe limbi, romanice și neromanice, se stabilește o relație morfologică sistematică, marcată afixal, între adverb și adjectiv*; vezi, de ex., sufixele adverbiale* fr. -ment, engl. -ly, atașate adjectivelor (fr. adj. certaine, adv. certainement; adj. fianche, adv. franchement; engl. adj. bad, adv. badly; adj. glad, adv. gladly). Specificul limbii române constă în identitatea formei adjectivului (masc. sg.) și a adverbului, exceptând distincția afixală sporadică: sufix adjectival -esc / sufix adverbial -ește (bărbătesc – bărbătește) și câteva rădăcini diferite. în majoritatea aparițiilor din română, distingerea celor două clase se face în exclusivitate sintactic [citește corect (adv.) – răspuns corect (adj.)], româna apelând, paradoxal, la procedeul conversiunii*, deși ponderea procedeului în ansamblul sistemului este scăzută (vezi FORMARE A CUVINTELOR). G.P.D.

Intrare: adverb
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular adverb adverbul
plural adverbe adverbele
genitiv-dativ singular adverb adverbului
plural adverbe adverbelor
vocativ singular
plural