15 definiții pentru acompaniament

acompaniamént sn [At: ODOBESCU, S. III, 100 / Pl: -e / E: fr accompagnement, it accompagnamento] Totalitatea elementelor armonice, ritmice subordonate uneia sau mai multor linii melodice principale, vocale sau instrumentale.

ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s. n. 1. Însoțire a unei melodii cu altă melodie potrivită. 2. Parte muzicală, instrumentală sau orchestrală, care însoțește și susține un solist sau un ansamblu coral. [Pr: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.

ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s. n. 1. Însoțire a unei melodii cu altă melodie potrivită. 2. Parte muzicală, instrumentală sau orchestrală, care însoțește și susține un solist sau un ansamblu coral. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. accompagnement.

ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s. n. Însoțirea unei melodii cîntate din gură sau la un instrument muzical de bază, prin altă melodie în armonie cu cea dintîi, cîntată din gură, la alt instrument sau la un grup de instrumente; partea unei bucăți muzicale care are rolul de a acompania o melodie. V. i s o n, h a n g. Arie cu acompaniament de pian.Pe sub candida veselie a melodiei zbîrnîie un acompaniament surd. ODOBESCU, S- III 100. – Pronunțat: -ni-a-.

ACOMPANIAMÉNT, acompaniamente, s. n. Însoțirea unei melodii cântate din gură sau dintr-un instrument cu altă melodie, în armonie cu cea dintâi, cântată din gură, dintr-un instrument sau dintr-un grup de instrumente. [Pr.: -ni-a-] – După fr. accompagnement.

acompaniamént (-ni-a-) s. n., pl. acompaniaménte

acompaniamént s. n. (sil. -ni-a-), pl. acompaniaménte

ACOMPANIAMÉNT s. (MUZ.) (pop.) hang, ison. (~ul unei melodii.)

ACOMPANIAMÉNT s.n. Însoțire cu vocea sau cu un instrument a melodiei principale dintr-o piesă muzicală; acord care însoțește sau susține melodia principală a unui cântec. [Cf. fr. accompagnement, it. accompagnamento].

ACOMPANIAMÉNT s. n. parte accesorie destinată a susține melodia principală a unui cântec sau instrument. (< fr. accompagnement, it. accompagnamento)

ACOMPANIAMÉNT ~e n. Însoțire instrumentală sau vocală a melodiei principale. /<fr. accompagnement

acompaniament n. Muz. însoțirea instrumentelor cu vocea sau împreunarea a două instrumente diferite.

*acompaniamént n., pl. e (fr. accompagnement). Însoțire (în plimbare). Muz. Însoțire (cu vocea saŭ cu un instrument).


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ACOMPANIAMÉNT s. (MUZ.) (pop.) hang, isón. (~ unei melodii.)

acompaniament (‹ fr. accompagner „a întovărăși”), ansamblul elementelor care, în țesătura muzicală, au rol expresiv subordonat melodiei* (sau melodiilor) principale. Procedeul acompanierii vocii de către un instr. a fost cunoscut din cele mai vechi timpuri (antic., ev. med.) și a câștigat în importanță o dată cu dezvoltarea linbajului muzical. Forma cea mai rudimentară de a. constă în dublarea vocii (2) (vocilor) principale și a fost practicată pe vremea trubadurilor* (sec. 12-13) dar mai ales în Renaștere* când orch. se adăuga corului (4) pentru a-i spori sonoritatea. Ulterior, procedeul a fost folosit sporadic dar nu e abandonat cu totul nici astăzi (cântecul de mase). Acest a. se numește și a. ad libitum*. A. independent de melodie (numit și a. obligat* e propriu stilului omofon (v. omofonie). Apare foarte rar în ev. med. (mai ales sub forma unui fundal ritmic suținut de instr. de percuție), ceva mai mult în Renaștere (în corurile cu scriitură acordică: madrigale*, villanelle*, chansonuri* etc., unde, în unele cazuri, interesul muzical e concentrat la vocea superioară). A. se constituie deplin în a doua jumătate a sec. 16 când apare procedeul monodiei* acompaniate (opera în Italia, song-ul în Anglia, l’air de cour în Franța etc.). Forma de a. instr. elaborată acum în Italia și apoi generalizată în toată Europa este basul continuu*. Totuși, predilecția pentru scriitura polif. face ca, în genere, de-a lungul barocului*, gradul de subordonare al a. față de melodie să nu fie prea accentuat. Această subordonare se accentuează mult în clasicism*, odată cu trimful stilului omofon, epocă în care nu numai abandonarea polif. ci chiar și a basului continuu permite crearea unui a. mai suplu și mai variat. Ulterior, a. se dezvoltă, câștigă în pondere (altfel spus, își reduce însuși caracterul „acompaniator”) pentru ca, în muzica sec. 19-20, să întâlnim adesea suprapuneri de planuri sonore egale ca importanță. În sensul strict al cuvântului, a. se mai întâlnește astăzi mai ales în muzica de divertisment.

Intrare: acompaniament
acompaniament substantiv neutru
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular acompaniament acompaniamentul
plural acompaniamente acompaniamentele
genitiv-dativ singular acompaniament acompaniamentului
plural acompaniamente acompaniamentelor
vocativ singular
plural