14 definiții pentru aburca

aburcá vtr [At: CREANGĂ, A. 49 / Pzi: aburc] E: ns cf urca] (Mol) 1-2 (Reg) A (se) urca.

ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ. – Et. nec. Cf. urca.

ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ. – Et. nec. Cf. urca.

ABURCÁ, abúrc, vb. I. 1. Refl. A se urca, a se sui; a se cățăra. Jder bătrînul se aburcă în șa cu destulă ușurință pentru cei cincizeci și cinci de ani ai lui. SADOVEANU, F. J. 66. Încalecă pe cal și se aburcă cu dînsul în înaltul cerului. SBIERA, P. 55. Începe a se aburca pe cireș în sus. CREANGĂ, A. 49. ◊ Fig. S-a topit amurgul plin ca o făclie, Tighelind cu aur norii de nămol, Și acu se-aburcă seara peste deal Domol. DEȘLIU, N. 51. ♦ Tranz. A ajuta pe cineva să se urce; a urca. Îl aburcă [pe Ruset] de subsuori pe trepte. SADOVEANU, Z. C. 345. 2. Tranz. A ridica, a lua în spinare. Bator era un animal bun și blînd, așa că taica Visalon aburca adeseori pe nepotul său Traian de-a călarea și-l proptea zîmbind. VORNIC, O. 156. Oșlobanu ia atunci lemnele din carul omului... apoi, săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă în spate. CREANGĂ, A. 83.

ABURCÁ, abúrc, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se; a (se) ridica.

aburcá (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 abúrcă

aburcá vb., ind. prez. 1 sg. abúrc, 3 sg. și pl. abúrcă

ABURCÁ vb. v. cățăra, cocoța, ridica, sui, urca.

aburcá (-c, át), vb.1. A urca, a sui. – 2. A urca, a ridica. Dintr-un der. vulg. al lat. ŏrior, cf. urca. S-ar putea pleca de la *aboricare; însă dificultatea conservării lui b intervocalic este mare, aproape de nerezolvat. Se poate datora unei reduplicări, rezultat al unui b protetic *bŏrĭcāre de la *ŏrĭcāre, (precum *burere, bustum de la urere), sau al unei compuneri cu ad. Cealaltă ipoteză, emisă de Pușcariu, ZRPh., XXXI, 616 și acceptată de DAR și REW 606, pleacă de la lat. *arboricare < arbor. Explicația nu convinge, nu numai datorită ciudățeniei imaginii, ci și pentru că nu se ține seama de evidenta identitate a lui aburca cu urca și, prin urmare, de necesitatea de a le găsi o origine comună.

A SE ABURCÁ mă abúrc intranz. A se urca cu greu; a se cățăra. ~ în copac. /Orig. nec.

A ABURCÁ abúrc tranz. 1) A face să se aburce. 2) (greutăți mari) A ridica, depunând eforturi mari. ~ sacul plin în spate. /Orig. nec.

aburcà v. Mold. 1. a ridica o greutate în spinare: apoi săltând lemnele și aburcându-le cam anevoie CR.; 2. refl, a se urca opintindu-se: începe a se aburca pe cireș în sus CR. [Cf. burica].

abúrc, a v. tr. (rudă cu urc). Nord. Urc (ridic) ceva greŭ: aburcă-mă ca să mă suĭ în copac. V. refl. Se aburcă deasupra stînciĭ.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

aburcá vb. v. CĂȚĂRA. COCOȚA. RIDICA. SUI. URCA.

Intrare: aburca
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) aburca aburcare aburcat aburcând singular plural
aburcă aburcați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) aburc (să) aburc aburcam aburcai aburcasem
a II-a (tu) aburci (să) aburci aburcai aburcași aburcaseși
a III-a (el, ea) aburcă (să) aburce aburca aburcă aburcase
plural I (noi) aburcăm (să) aburcăm aburcam aburcarăm aburcaserăm, aburcasem*
a II-a (voi) aburcați (să) aburcați aburcați aburcarăți aburcaserăți, aburcaseți*
a III-a (ei, ele) aburcă (să) aburce aburcau aburca aburcaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)