❍ ABURCA (aburc) I. vb. tr. Mold. Bucov. Trans. A ridica (de la pămînt) cu multă osteneală: Oșlobanul ia atunci lemnele, apoi săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă ’n spate (CRG.). II. vb. refl. A se sui, a se urca (cățărîndu-se); a se ridica în sbor: se prinse cu toporul de-un colț de piatră și se aburcă încet deasupra (SAD.); încălecă pe cal, și se aburcă cu dînsul în înaltul cerului (SB.) [lat. *arborĭcare< arbor].