16 definiții pentru ablativ

ablativ sn [At: DA / E: lat ablativus] Caz al declinării care arată că substantivul este punctul de plecare sau instrumentul acțiunii exprimate de verb.

ABLATÍV, ablative, s. n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă despărțirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau altă circumstanță. ◊ Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbii latine, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și un participiu la cazul ablativ, având rol de propoziție circumstanțială. – Din fr. ablatif, lat. ablativus.

ABLATÍV, ablative, s. n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă despărțirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanțial. ◊ Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și un participiu la cazul ablativ, având rol de propoziție circumstanțială. – Din fr. ablatif, lat. ablativus.

ABLATÍV, ablative, s. n. Caz al declinării (corespunzînd, în linii mari, acuzativului cu prepoziții din limba romînă) care indică, în unele limbi, punctul de plecare; în limba latină indică și instrumentul, cauza etc. ◊ Ablativ absolut = (în limba latină) construcție cu rol de propoziție circumstanțială, în care nu este nici copulă, nici conjuncție, iar subiectul și numele predicativ se pun la ablativ.

ABLATÍV, ablative, s. n. Caz al declinării care indică, în unele limbi, punctul de plecare, iar în limba latină și instrumentul, cauza etc. ♢ (În limba latină) Ablativ absolut = construcție cu rol de propoziție circumstanțială în care subiectul și numele predicativ se pun la ablativ. – Fr. ablatif (lat. lit. ablativus).

ablativ1 s.n. (gram.) Caz al declinării, în unele limbi (indo-europene), care exprimă punctul de plecare, despărțirea de un loc, instrumentul acțiunii, cauza etc., fiind cazul unui complement circumstanțial de loc, de cauză, al unui complement instrumental etc. ◊ (adj.) A trecut substantivul la cazul ablativ.Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și dintr-un participiu în cazul ablativ, având rol de propoziție circustanțială care exprimă multiple relații. • pl. -e. /<fr. ablatif, it. ablativo, germ. Ablativ, lat. ablativus, -i <ablatus part. trecut al lui auferre „a lua cu sine“.

ablatív (a-bla-) s. n., pl. ablatíve

ablatív s. n., pl. ablatíve

ABLATÍV s.n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, cauza etc. Ablativ absolut = construcție a limbii latine corespunzătoare unei propoziții circumstanțiale, în care subiectul și numele predicativ se pun la ablativ sau, când predicatul este verbal, verbul se trece la participiu, acordându-se în gen, număr și caz cu fostul subiect al propoziției secundare. [< lat. (casus) ablativus, cf. fr. ablatif].

ablatív1 s. n. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ◊ ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)

ablatív2, -ă adj. (despre materiale) care poate suferi ablațiuni. (< lat. ablativus, fr. ablatif)

ablatív s.n. Caz al declinării în unele limbi.

ABLATÍV ~e n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanțial. ◊ ~ absolut construcție sintactică a limbii latine constând dintr-un participiu în ablativ și dintr-un substantiv sau pronume în același caz. [Sil. a-bla-] /<lat. ablativus, fr. ablatif

ablativ n. al șaselea caz, în declinațiunea latină, care arată punctul de plecare sau instrumentul acțiunii; ablativ absolut, propozițiune formată dintr´un participiu sau adjectiv cu cazul ablativ.

*ablatív n. pl. e (lat. ablativus) Gram. Al șaselea caz, care arată originea saŭ instrumentu în declinarea latină.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ABLATÍV s. n. (< lat. ablativus, cf. fr. ablatif): caz care exprima în limba latină separarea (îndepărtarea) unui obiect de un anumit loc, punctul de plecare în spațiu, instrumentul, asocierea, cauza unei acțiuni etc. Corespunde, în linii mari, acuzativului din limba română. ◊ ~ absolut: construcție sintactică latină, alcătuită dintr-un substantiv sau pronume cu rol de subiect, în cazul a., și un participiu prezent sau perfect, tot în cazul a. A. absolut este echivalentul unei propoziții circumstanțiale (cauzală, concesivă, condițională sau temporală): „Tarquinio Superbo regnante...” („Pe când domnea Tarquinius Superbus...”).

Intrare: ablativ
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular ablativ ablativul
plural ablative ablativele
genitiv-dativ singular ablativ ablativului
plural ablative ablativelor
vocativ singular
plural