țâiac sn vz țuiac

țiiac sn vz țuiac

țuiac [At: KLEIN, D. 443 / V: ~ag, ții~, țâi~ sn, țuțui~, țăvac, țânac sm / Pl: ~ieci sm, ~iece sn / E: mg dal cüvek] 1 sm (Reg) Par¹ scurt. 2 sm (Trs) Fiecare dintre stâlpii de susținere de la cele patru colțuri ale caselor țărănești. 3 sm (Trs) Par¹ ascuțit care se pune în vârful caselor țărănești. 4 sm Fiecare dintre bucățile mici de leaț, ascuțite la un capăt, care se fixează la streașină pentru a susține paiele de pe acoperiș. 5 sn (Mol) Par¹ cu vârful ascuțit, de fier, întrebuințat la încetinirea coborârii plutelor, la acostarea sau la priponirea lor de mal. 6 sm (Reg) Fiecare dintre cele două lemne pe care se sprijină perna morii. 7 sm (Reg) Unealtă cu care se găurește fierul.

țuiag sn vz țuiac

țîĭác n., pl. ĭece (d. țiŭ 1, țîŭ). Siret. Par ascuțit la un capăt și legat de o șprangă pe care plutașu îl înfige în mal, pe care țĭĭacu îl rîmă ca un rît încetinind mersu pluteĭ pînă ce poate fi priponită.

TIIAC, b. (16 B III 149).

țuiac, țuiaci, s.n. 1. par scurt, țăruș. 2. stâlp de susținere. 3. unealtă de găurit fierul.