tea¹ sn, i [At: POPA, V. 11 / E: fo] (Pop) 1-2 (Cuvânt care) exprimă uimire. 3-4 (Cuvânt care) exprimă supărare.

TEA interj. (Adesea cu «a» prelungit) Cuvînt care exprimă admirație, uimire, surprindere, supărare, necaz. Tea... ce vorbă! erau oameni strașnici, dom’ căprar! SADOVEANU, O. VI 135. Cară-te fuguța că te pușc! – Teaaa!... Nu mă puști, că ți-i frică. POPA, V. 11. Tea, să fi văzut, bre omule, cum își gătea muierea ceea fată. I. CR. II 174.

ța¹ i [At: CARAGIALE, O. I, 144 / V: ță, țe, țea / P și: țaaa / E: fo] (Adesea repetat sau în combinație cu alte interjecții) Strigăt cu care: 1 Se cheamă caprele și oile. 2-3 Se alungă sau se mână caprele și oile.

ță² i vz ța¹

țe¹ i vz ța¹ corectat(ă)

țea i vz ța¹

ȚA interj. (De obicei repetat) Strigăt cu care se cheamă sau se alungă caprele și oile. Mă aplec pe vine-n jos: «Ța-ța!», și chem căprița cu mîna, parcă aș vrea să-i dau tărîțe. CARAGIALE, M. 8.

ȚA interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a chema sau a alunga caprele sau oile). /Onomat.

ța! Mold. int. de mânat boul (din stânga): ța! măi Prian! AL. [Onomatopee].

2) cea (ea dift.), strigăt adresat bouluĭ din stînga ca s’apuce la dreapta (Cp. cu ung. csá csálé, csáli, cselö, pol. chale. V. ceală. – Se zice și ța. V. hăĭs.

ța interj. V. cea 2.

ța/ța-ța interj.

ța/ța-ța interj.