PISC², piscuri, s. n. 1. Vârf ascuțit (și golaș) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune; piscan. 2. Capătul din față, ascuțit și încovoiat în sus, al unei luntrii. 3. (Pop.) Parte a carului (sau a saniei) de care se fixează proțapul. – Et. nec.

PLISC, pliscuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii pasărilor; cioc, clonț. ♦ Fig. (Peior.) Gură (la om). 2. P. anal. Capătul ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vârf. 3. Compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori roșii sau albe și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză (Erodium cicutarium). – Et. nec.

pisc² sn [At: (a. 1541) CUV. D. BĂTR. I, 241/3 / Pl: ~uri / E: nct] 1 Vârf ascuțit și stâncos, caracteristic regiunilor muntoase și deluroase, de obicei fără vegetație, cu pante repezi, dominând o vale sau o depresiune Si: creștet, (reg) picui¹. 2 (Pgn) Munte. 3 (Pgn) Deal. 4 (Rar) Ridicătură de pământ Si: dâmb, movilă. 5 (Reg) Ostrov. 6 (Îrg) Proră a unei nave. 7 Extremitate a unei ambarcații. 8 (Reg) Capăt ascuțit și curbat în sus cu care se sfârșesc tălpile saniei. 9 (Pop) Parte de car sau de la sanie de care se fixează proțapul Si: (reg) cârlig, furcă, grui, popârțac². 10 (Reg) Defect de țesătură care face ca una dintre marginile materialului să aibă un colț mai înaintat decât cealaltă. 11 (Trs) Bucată de teren de formă triunghiulară, cuprinsă între două dealuri sau între două pâraie. 12 (Mol; Trs) Gaură de la piatra alergătoare a morii Si: (reg) piscoaie (7).

pisc³ sn vz plisc

piscă sf vz plisc

plisc¹ sn [At: ASACHI, S. L. I, 259 / V: (înv) pisc, piscă sf, (reg) flisc / Pl: ~uri / E: nct] 1 Parte anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, servind pentru apucarea și sfâșierea, fărâmițarea hranei Si: cioc, clonț, (îrg) rost, (reg) ciup, clobanț. 2 (Pgn) Gură a păsărilor. 3 (Îc) ~ul-cocorului (sau ~-cucoarei, ~-berzei) Mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ și acoperită de peri aspri, cu flori roșii sau albe dispuse în umbele și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză Si: (reg) bănat, ciocul-berzei, clonțul-cocostârcului, cucute, cumătră, floarea-vinului, greghetin (2) (Erodium cicutarium). 4 (Bot; reg; îac) Ciocul-berzei (Geranium lucidum). 5 (Bot; reg; îac) Greghetin (1) (Geranium pratense). 6 (Bot; reg; îac) Pălăria-cucului (Geranium phaeum). 7 (Bot; reg; îac) Priboi (Geranium macrorrhizum). 8-9 (Bot; îc) ~-păsăresc Bălușcă (Ornithogalum gussonei și umbellatum). 10 (Bot; îac) Laptele-păsării (Gagea lutea). 11 (Bot; reg; îc) ~ul-ciorii Bălușcă (Ornithogalum pyrenaicum). 12 (Imp; spc) Rât. 13 (Dep) Gură la om. 14 (Reg; îe) A fi bun de ~ A fi bună de gură. 15 (Mol; pan) Vârf al unui obiect. 16 (Reg) Coastă sau deal steril, acoperit cu piatră.

PISC², piscuri, s. n. 1. Vârf ascuțit (și golaș) de munte sau de deal, dominând o vale sau o depresiune; piscan. 2. Capătul din față, ascuțit și încovoiat în sus, al unei ambarcații. 3. (Pop.) Parte a carului (sau a saniei) de care se fixează proțapul. – Et. nec.

PLISC, pliscuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii păsărilor; cioc, clonț. ♦ Fig. (Peior.) Gură (la om). 2. P. anal. Capătul ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vârf. 3. Compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori roșii sau albe și cu fructul ascuțit ca un cioc de barză (Erodium cicutarium). – Et. nec.

PISC, piscuri, s. n. 1. Vîrf stîncos ascuțit (de obicei fără vegetație) al unui munte. Pîcla se lăsă pe poalele Ceahlăului și piscul rămase în lumină nins, dincolo de lume și singur. SADOVEANU, F. J. 366. Din văile umbroase ale munților Tazlăului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumină, negurile albe se înălțau spre văzduhuri. HOGAȘ, M. N. 151. Un vultur s-agață mîndru de un pisc cu fruntea ninsă. EMINESCU, O. IV 119. ◊ Fig. Cînd atîția oameni care erau socotiți piscuri ale timpului nostru se macină și se năruie, ce uimitor e ca un om simplu, necunoscut, să rămînă un om întreg, adevărat. BOGZA, A. Î. 654. ♦ Culme. Veni și sultan Murad cu toate oștile lui și ocoli pre Iancu-vodă în mijlocul cîmpilor Rigăi, într-un pisc de deal. BĂLCESCU, O. I 48. 2. Capătul dinainte, ascuțit și încovoiat în sus, al unei luntri; bot (2). Bătrîna se uita lung pe mare să vadă felinarul de la piscul luntrii lui Spirea. CONTEMPORANUL, VI_I 22. Caicul lovea, În pisc îl izbea Și-n două-l făcea. TEODORESCU, P. P. 651. 3. (Munt., Mold.) Vîrful de la inima carului, de care se fixează proțapul. Osia, piscul, scaunul [carului]. se fac din lemn de frasin. I. IONESCU, M. 709.

PLISC, pliscuri,s. n. 1. Partea anterioară lunguiață și cornoasă a gurii păsărilor; cioc, clonț. Cucoșul se întoarse cu secerea cozii spre focul din horn și cu pliscul spre poartă. SADOVEANU, B. 27. Văzu cum vine un corb mare și frumos, aducîndu-i pîne în plisc. STĂNOIU, C. I. 154. Măi, ia dă-te jos și vezi ce are cucoșul cela în plisc. CREANGĂ, P. 64. ♦ Fig. (Cu sens peiorativ sau glumeț) Gură (la oameni). Nu ți-e rușine, măi Niculăeș, să căști asupra mea pliscul? SADOVEANU, N. F. 100. Ia tacă-ți pliscul, cu atîta văicăreală! GALACTION, O. I 83. 2. Capăt ascuțit sau lunguieț, în formă de cioc, al unui obiect; vîrf. Paloșele vîjîie și sfîșie în carne și sînge, și pliscurile sulițelor deschid izvoare roșii. SADOVEANU, O. I 195. [Apa] se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint. EMINESCU, O. IV 128. 3. Compus: pliscul-cocorului (sau -cucoarei) = mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pămînt, cu flori roșii sau albe, cu fructul ascuțit, ca un cioc de barză (Erodium cicutarium).

PISC² ~uri n. 1) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; vârf; culme; creastă; coamă; spinare; creștet. 2) Capătul de dinainte, ascuțit și încovoiat în sus al unei luntre; bot. 3) pop. Parte a carului sau a saniei în care se fixează proțapul. /Orig. nec.

PLISC ~uri n. 1) Organ cornos care constituie o prelungire a gurii păsărilor; cioc; clonț. 2) depr. Cavitate a capului omului, delimitată de buze, în care se află limba și dinții și care servește ca organ al alimentării și al vorbirii; gură. 3) Parte a unor obiecte care are forma acestui organ al păsărilor. /Orig. nec.

pisc n. 1. vârf mai ascuțit de munte: vulturul ce pe piscuri sboară BOL.; 2. furca carului sau a saniei; 3. botul luntrei. [Redus din pițic = it. PIZZICO, extremitate].

plisc n. Mold. 1. cioc; 2. fam. gură: nu-i mai tace pliscul AL.; 3. nume de plante: pliscul cucoarei, greghetin; plisc păsăresc, bălușcă. [Origină necunoscută].

pisc n., pl. urĭ (vsl. piskŭ, fluĭer, pol. ceh. pysk, bot, plisc. V. piscuĭ, plist și fistulă). Vîrf de munte. Cap (vîrf) de peninsulă. Partea din ainte a căruțeĭ, a caruluĭ orĭ a săniiĭ. V. gruĭ 2.

plisc n., pl. urĭ (rudă cu a plescăi și cu sîrb. pliska, codobatură, adică aceĭa care tot face cu coada plisc-plisc, cum face peștele pleosc-pleosc). Est. Cĭoc de pasăre. Lovitură de cĭoc: corbu ĭ-a tras un plisc. Mîncare saŭ apă cît ĭa pasărea odată cu pliscu: un plisc de apă. Iron. Gură care nu maĭ tace: baragladina nu maĭ închidea pliscu. Pliscu cucoareĭ, greghetin. Plisc păsăresc, bălușcă.

pisc² s. n., pl. piscuri

plisc s. n., pl. pliscuri

pisc² s. n., pl. piscuri

plisc s. n., pl. pliscuri

pisc s. n., pl. piscuri

plisc s. n., pl. pliscuri

pisc (piscuri), s. n. – 1. Cioc de păsări. – 2. Vîrf ascuțit de munte. – 3. Proră. – 4. Partea de dinainte a căruței. Sl. piskŭ, care apare numai cu sensul de fluier, dar care ar trebui să însemne și „pisc”, ca slov. pisk, ceh., pol. pisk (Cihac, II, 557; Tiktin). E dubletul lui plisc, s. n. (cioc), cu l expresiv; atît acest tratament cît și înrudirea evidentă cu piț(igoi) arată că în rom. cuvîntul a fost tratat drept expresiv, ca și cioc. Din același etimon provine și piscoaie (var. piscoace, piscoci), s. f. (fluier de trestie), cf. pițigoaie; piscoi (var. piscoaie), s. n. (deschizătură prin care curge măcinișul); piscui, vb. (Trans., Mold., a piui), din sl. piskati.

flaut cu plisc v. flaut drept.

PISCU, com. în jud. Galați, situată în C. Siretului inferior; 5.038 loc. (2003). Stații de c. f. în satele P. și Vameș. Viticultură. Biserica Maica Domnului (1785-1786), în satul P.

PISCU VECHI, com. în jud. Dolj, situată în SSV C. Desnățui, pe stg. Dunării; 5.399 loc. (2003). Viticultură. Biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 19), în satul Ghidici.

PISCUL BACIULUI v. La Om.

PISCUL CRĂSANILOR, înălțime care domină Valea Ialomiței în apropierea satului Crăsani, com. Balaciu, jud, Ialomița. Aici s-au descoperit urmele unei așezări geto-dacice (davă) de la sfârșitul celei de-a doua perioade a Epocii fierului (sec. 3-1 î. Hr.).

a deschide pliscul expr. (intl.) a denunța.

a închide pliscul expr. a tăcea.

a închide pliscul cuiva expr. a face pe cineva să tacă, a reduce pe cineva la tăcere.

tacă-ți cața! / fleanca! / gura! / leoarba! / pliscul! expr. (vulg.) taci!, liniște!, încetează!

PISC s. 1. v. vârf. 2. v. bot. 3. (TEHN.) furcă, (reg.) cârlig, grui, popârțac. (~ la car.) 4. (TEHN.) limbă, (reg.) splină. (~ la sanie.)

PISC s. v. bot, proră.

PLISC s. v. gură.

PLISC s. 1. v. cioc. 2. pliscul-cocorului v. ciocul-cucoarei; pliscul-cucoarei v. ciocul-cucoarei.

PISC s. 1. (GEOGR.) creastă, creștet, culme, vîrf, (rar) obîrșie, (înv. și reg.) sîmcea, (reg.) piscan, spic, tigvă, titilă, vîrvare, (Transilv.) picui, (Mold., Transilv. și Maram.) țiclău, (înv.) suiș. (Alpiniștii au ajuns pe ~ muntelui.) 2. bot, (reg.) botniță, bour. (~ de la luntre.) 3. (TEHN.) furcă, (reg.) cîrlig, grui, popîrțac. (~ la car.) 4. (TEHN.) limbă, (reg.) splină. (~ la sanie.)

pisc s. v. BOT. PRORĂ.

plisc s. v. GURĂ.

PLISC s. 1. (ANAT.) cioc, clonț, (înv. și reg.) rost, (reg.) cioclonț, ciup, clanț, clobanț, flisc. (~ al unei păsări.) 2. (BOT.) pliscul-cocorului (Erodium cicutarium) = ciocul-cucoarei, pliscul-cucoarei, (reg.) bănat, cucute (pl.), cumătră, greghetin, ciocul-berzei, clonțul-cocostîrcului, floarea-vinului, pliscul-berzei; pliscul-cucoarei (Erodium cicutarium) = ciocul-cucoarei, pliscul-cocorului, (reg.) bănat, cucute (pl.), cumătră, greghetin, ciocul-berzei, clonțul-cocostîrcului, floarea-vinului, pliscul-berzei.

PISC s.n. (Mold., Trans. S) Plisc, cioc, clonț. A: Iară ea îi bate cu piscul în coaste să nu se îngrașe. FL. D 1754-1762, 61^v. C: El orbeaște și i să zgîrceaște piscul supt barbă. F 1693, 47^r; cf. FL. D 1682, 81^r; FL. D 1693, 17^v. Etimologie necunoscută.