pițu [At: GLOSAR REG. / V: pițuc i / Pl: ~ți / E: nct] 1 i (Mol; rep) Strigăt cu care se cheamă mânjii. 2 sm (Reg) Copil mic.

piț [At: BARCIANU / Pl: ~i / E: fo] (Orn; Trs) 1 Pitulice (2) (Troglodytes troglodytes). 2 (Rar) Pițigoi (Parus major).

pițuc i vz pițu

Piț (împăratuș) m. numele ardelenesc al sfredelușului. [Nume de origină legendară].

PIȚU 1. Pițu frecv., mold. (Sd XXI) ctc.; – Gh. (Gorj 360); Pițul, buc. (RI VIII 118); – ceaușul (Drj 28); -escu act. 2. Piț/a fam. (VM); – mold. moș 1800; -ă poreclă piță „nume de vită la ciobani” (Paș). 3. Pițiia (Ard). 4. Pițoc (Ard). 5. Pițoiu <Ard); – Soare, din Văl. de Munte (Fil 40). 6.. Pițicul s. 7. Pițug, Radu (16 B IV 39). 8. + -an și sinc. Pițcani s. (Dm).

PIȚ s. v. ochiul-boului, pitulice, pițigoi.

piț s. v. OCHIUL-BOULUI. PITULICE. PIȚIGOI.

pițu! interj., s.m. (reg.) 1. (interj.) strigăt cu care se cheamă mânjii. 2. (s.m.) copil mic.