Mircea m. nume a 3 Domni din Muntenia: 1. (cel Bătrân sau cel Mare), luă parte la bătălia de pe Câmpul Mierlei (1389), bătu pe Turci sub Baiazid la Rovine (1394) și pe Unguri sub Sigismund la Pasărea (1395) și încheiă un tractat de pace cu Mahomed (1411); el a zidit mănăstirea Cozia, unde a fost înmormântat (1386-1418); 2. MIRCEA II (Mihail), fiu natural al celui precedent, ucis de Dan II (1419-1420); 3. (Ciobanul), fiul lui Mihnea cel Rău, mare dușman al boierilor; mazilit în prima-i domnie (1546-1554), el reveni a doua oara pe tron (1558-1560).

Mircea cel Bătrân.

Mircea Nume cu veche tradiție și faimă în istoria românilor, frecvent și astăzi, Mírcea este cu siguranță de origine slavă, corespondentele sale fiind nume obișnuite la bulgari, sîrbi, croați, ucraineni, ruși etc. în onomastica slavă Mírce, Mírcea, Mírceo etc. sînt la origine hipocoristice formate cu suf. -ce (productiv și astăzi) de la un radical mir-, foarte frecvent în numele personale compuse, atît ca prim element (Miroliub, Miroslav), dar mai ales ca element secundar (Borimir, Vranimir, Dobromir, Cazimir, Liubomir, Radomir, Stanimir, Strașimir, Tihomir, Velemir, Vladimir etc.). Originea și semnificația lui -mir sînt destul de controversate, propunîndu-se apropieri de mir „pace”, mir „lume” sau de mai vechiul mer „mare, ilustru, celebru”, acesta din urmă cu interesante corespondențe în onomastica greacă (-moros), celtică (-maros), germanică (-mar). Cum unele dintre numele amintite au vechi atestări cu forma -mer, ultima ipoteză pare mai plauzibilă, mai ales că explică elementul în discuție în context onomastic, o primă și importantă cerință în etimologia numelor proprii. Nu poate fi negat faptul că -mer, nemaifiind înțeles, a fost apropiat de mir „pace, lume” această „interpretare” sporind într-adevăr popularitatea compuselor amintite. Cum numeroase compuse cu -mir- au circulat frecvent în vechea onomastică românească (și alături de ele chiar hipocoristicul Miru, cu diferite derivate), Mircea a avut o serioasă bază de susținere, astfel explicîndu-se și frecvența sa în documentele muntenești sau moldovenești (de exemplu numai în Țara Românească, pînă la 1500, sînt atestate în documente 11 persoane care purtau acest nume, frecvență destul de mare dacă ne gîndim că numărul celor care au avut șansa să rămînă în acte este foarte mic). Nu este lipsit de însemnătate faptul că dintre cei 11 Mircea menționați în documente, un purtător era domn, doi erau fii de domni și restul boieri. Cu o circulație restrînsă inițial și limitată la un anumit mediu, Mircea se generalizează destul de repede și devine obișnuit la români, care îl folosesc ca prenume independent mult mai frecvent decît popoarele slave. ☐ Patru domni ai Țării Românești, începînd cu Mircea cel Bătrîn, domn al Țării Românești, 1386 – 1418, apărător al independenței naționale în fața pericolului otoman, bun organizator, comandant militar și diplomat (autointitulîndu-se în actele diplomatice sau de cancelarie: „Io Mircea mare voievod și domn singur stăpînitor a toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului, Severinului și de amîndouă părțile peste toată Podunavia, încă pînă la Marea cea Mare și singur stăpînitor al cetății Dîrstor”) și sfîrșind cu Mircea Ciobanul (1545 – 1559, cu întreruperi).

ALBULESCU, Mircea (n. 1934, București), actor român de teatru și film. Interpret al unor eroi cu caracter puternic (piese: „Danton”, „Generoasa fundație”, „A treia țeapă”; filme: „Cursa”, „Înghițitorul de săbii”).

ALEXANDRU II MIRCEA, domn al Țării Românești (1568-1574 și 1574-1577). Încercînd să cucerească Moldova pentru fratele său, Petre Șchiopul, a fost înfrînt în apr. 1574 de Ioan Vodă cel Viteaz.

ALIFANTI, Mircea (1914-1999, n. Călimănești), arhitect român. Prof. univ. la București. Lucrările sale se disting prin claritate funcțională și căutări plastice înnoitoare (Aerogara Băneasa, Fabrica de confecții București, Primăria din Baia Mare și noul hotel din Bistrița).

ANGHELESCU, Mircea (n. 1941, București), istoric și critic literar. Studii consacrate fenomenului cultural românesc, unele din perspectiva comparatistă („Literatura română și Orientul”, „Preromantismul românesc”); monografii („Petre Ispirescu”, „Ion Heliade Rădulescu”); editor.

BANCIU, Mircea Desideriu (1941-2005), inginer chimist român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la București. Cercetări de sinteză organică și mecanisme de reacție. Aplicații ale metodelor fizice în chimie.

BASARAB, Mircea (1921-1995, n. București), dirijor și compozitor român. Repertoriu simfonic clasic și contemporan. Prime audiții de muzică românească. Compoziții simfonice și de cameră („Rapsodie pentru orchestră”, „Variațiuni simfonice”).

BIJI, Mircea (1913-1992, n. Viișoara, jud. Cluj), economist și statistician român. M. coresp. al Acad. (1965), prof. univ. la București. Cercetări în domeniul statisticii teoretice („Dezvoltarea economică a României, 1944-1964”, în colab., „Statistica teoretică”, în colab.).

CANCICOV 1. Mircea C. (1884-1959, n. Bacău), economist și om politic român. Fruntaș al Partidului Național-Liberal. A susținut regimul monarhist autoritar al lui Carol II. De mai multe ori min. A acționat pentru dezvoltarea industriei naționale. M. de onoare al Acad. (1937). 2. Georgeta C. (1899-1984, n. sat Poeni, azi Godinești, jud. Bacău), scriitoare română. Soția lui C. (1). Schițe descriind dintr-o perspectivă etnologică, pitoresc-comică universul rural și oamenii săi („Poeni”, „Dealul perjilor”); nuvele și romane („Amurg”, „Îndrăgostitele”).

CHIRIAC, Mircea (1919-1994, n. București), compozitor român. Muzică simfonică („Bucureștii de altă dată”), balete („Iancu Jianu”, „Văpaia”), muzică de cameră, de film. Stil direct de inspirație folclorică, cu accente uneori arhaizante.

CIOBANU, Mircea (1940-1996, n. București), scriitor român. Lirică inițiatică, dominată de sentimentul suferinței („Imnuri pentru nesomnul cuvintelor”, „Patimile”). Proză poematică, parabolică și eseistică („Martorii”, „Cartea fiilor”, „Istorii”).

COSMOVICI, Mircea Paul (1921-2006, n. Iași), jurist român. M. coresp. al Acad. (1991). Cercetări de drept comparat, drept economic, drept civil („Tratat de drept civil”, „Probleme de drept economic”).

CRISTESCU, Mircea (1928-1995, n. Brașov), dirijor român. Interpretări expresive ale muzicii din diferite epoci, cu precădere ale celei contemporane.

DAMIAN, Mircea (pseud. lui Constantin Mătușa) (1899-1947, n. Izvoru, jud. Olt), scriitor român. Romane ale periferiei și umanității degradate („De-a curmezișul”, „Celula nr. 13”, „Rogojina”).

DANELIUC, Mircea (n. 1943, Hotin), regizor român de film. Preocupat de investigarea problemelor actualității („Probă de microfon”, „Croaziera”, „Această lehamite”, „Senatorul melcilor”), a relațiilor dintre individ și mediul social-politic („Ediție specială”, „Glissando”) și de posibilitățile transpunerii universului literar în film („Iacob”).

DINESCU, Mircea (n. 1950, Slobozia). poet român. Lirică evoluând de la confesiunea adolescentină teribilistă („Invocația nimănui”) la contestarea sarcastică a unei lumi ostile spiritului și poeziei („Proprietarul de poduri”) și la denunțarea absurdului totalitarismului („Moartea citește ziarul”). În perioada 1988-1989 își manifestă deschis disidența. Director al săptămânalului „Academia Cațavencu” (1991-1998).

DJUVARA, Mircea (1886-1945, n. București), jurist, diplomat și filozof român. M. coresp. al Acad. (1936), prof. univ. la București, Haga, Roma, Paris. Specialist în filozofia dreptului și sociologia juridică. Adversar al pozitivismului, a conceput dreptul în funcție de un sistem de relații, a fundamentat ideea de justiție și necesitatea apărării sale împotriva forței, urmărind coerența logică a scopurilor într-o societate („Le fondement du phénomène juridique”, „Teoria generală a dreptului”, „Drept rațional, izvoare și drept pozitiv”).

MIRCEA CEL BĂTRÂN, comandant de oști și domn al Țării Românești (1386-1418). În 1388 M. cel B. a ocupat fosta stăpânire de sorginte bizantină a lui Dobrotici, precum și Silistra, organizând apărarea acestora și a liniei Dunării în fața marii ofensive a lui Murad I, condusă de vizirul Ali Çandarli. A rezistat la primul akîn (atac cu trupe de jefuitori) asupra Țării Românești organizat de Hoça Firuz bei între 1389 și 1391, și a contraatacat în 1393, distrugând baza achingiilor de la Karinova (Bulgaria), cea mai adâncă ofensivă românească în teritoriul stăpânit de otomani. A purtat nenumărate lupte cu sultanul Baiazid I, victoria sa de la Rovine, sau de pe apa Argeșului, datată din 1394 sau 1395, ca și participarea sa la cruciada de la Nicopole (1396) fiind doar momente de vârf ale unui efort militar cu totul deosebit. Stăpânind o Țară Românească cu cel mai întins teritoriu medieval, cuprinzând și Făgărașul, banatul de Severin (unde a creat dregătoria românească a banilor), Țara Carvunei, Silistra, Podunavia (numele bizantin al viitoarei Dobrogi), și „părțile tătărești” de la N Dunării (în principal Bugeacul), până la „Marea cea Mare”, M. cel B. a purtat cel mai cuprinzător titlu domnesc cunoscut, s-a îngrijit de organizarea armatei (neadmițând nici o scutire de la „oastea cea mare”) și este singurul domn român care nu a fost vasal nimănui. Cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, ale cărui pretenții de dominație nu le-a tolerat și care a adăpostit pe rivalul său Vlad I (1396), a încheiat un singur tratat de alianță antiotomană în 1395, preferând legăturile diplomatice cu regele Poloniei Vladislav Jagełło (1391, 1403, 1411), îndreptate în principal împotriva lui Sigismund. Susținut în relațiile cu Polonia de domnul Moldovei Petru al Mușatei, ulterior, la rândul său, sprijinind pe Alexandru cel Bun, M. cel B. a fost o prezență importantă în relațiile internaționale ale vremii, delegația sa participând la conciliul general al lumii creștine de la Konstanz (în 1414-1418), la congresele de familie ale regilor Jagełłoni etc. M. cel B. s-a implicat în luptele dintre fiii rivali ai lui Baiazid I, în alianță cu cu beiul de Kastamonu (în N Anatoliei), impunând în Rumelia stăpânirea protejatului său Musa Celebi (1411-1413), apoi candidatura lui Mustafa Celebi (1416), care venea de la curtea sa, sprijinind mișcarea scribului Bedr-ed-din Mahmud împotriva sultanului Mehmed I, în final respingând la Dunăre expediția acestuia din 1417 împotriva Țării Românești. A acordat atenție sistemului intern de cetăți (Severin, Heraclea-Enisala ș.a.), înălțând puternica cetate insulară de la Giurgiu, care i-a devenit o a doua reședință, cu scopul apărării liniei Dunării și a drumului comercial care trecea pe aici și în legătură cu care acordă primul privilegiu comercial negustorilor din Liov, în realitate din întreaga Polonie și Lituanie. Ctitor al mănăstirilor Brădet și Cozia (la aceasta din urmă i se află mormântul). Fără rezistența antiotomană a lui M. cel B. statutul politic al Țărilor Române față de Înalta Poartă ar fi fost altul.

MIRCEA CIOBANUL, domn al Țării Românești (1545-1552, 1553-1554, 1558-1559). Primul domn numit direct de Poartă fără acordul boierilor. Ostil marii boerimi, a încercat să-și atragă celelalte categorii sociale, făcându-le concesii. În 1548, a înfrânt la Periș o puternică oaste adusă de boierii fugiți în Transilvania, pentru a-l înlătura. A susținut activitatea tipografică a lui Dimitrie Liubavici și Coresi și s-a preocupat de refacerea Curții Domnești, ctitorind biserica acesteia, cea mai veche păstrată în București.

MIRCEA VODĂ 1. Com. în jud. Brăila, situată în Câmpia Brăilei, pe dr. văii Buzăului; 3.532 loc. (2000). Creșterea porcinelor (în satul Dedulești). 2. Com. în jud. Constanța, situată în Pod. Carasu, pe canalul Dunăre-Marea Neagră; 6.315 loc. (2000). Stații de c. f. (în satele M.V. și Saligny). Pomicultură. Viticultură. Pe teritoriul ei, s-a descoperit o inscripție slavă din anul 943, care face cunoscut numele lui jupan Dimitrie, un conducător dobrogean.

MIRCU, MIRCEA nume istoric, purtat de doi domni munteni, de boieri din ambele țări și din Ardeal; formele înrudite (Mircă, Mirciu) impun etimologia < sl. миp „pace” a sau din calendaristicul Miron, cu schimbarea părții finale, plus sufixele -cea, -ciu, -ca, -cu. Etim. dată de N. Iorga (: Ist. Rom. III p. 170) din Marcu, prin forma intermediară Mrcșa (senior de Avlona) nu se poate admite. La sîrbi: Mirče, Mirča, Mirka este un ipocoristic din Miroslav (Rad vol. 81 pp. 117, 141, 146) și la bulgari: Mira, Mirka, Mirko, Mirča, Mirčo < Miroslav după Weigand, care pune la îndoială relația cu calend. Miron. Cf. și cuman Mir < arab emir (OR II 355). I. Cu suf. -cu, -co: Mirco b. (Ț-Rom 59). 2. Mircă (17 B III 449, IV 266); Mirca vb. (17 A III 90; Sd XVI; 17 B I 73, II 246). 3. + -an: Mirean, gram. (17 B 1415). 3. Mîrcan (G Roș 13). 5. Mircoae Sultana, fata Doamnei (17 A IV 164), marital. 6. Mircoș (Vr). II. Cu suf. -cea: -ciu 1. Mircea I Vvd. „cel Bătrîn”; – Vvd Ciobanul; – vornic (Rel; Div 63, 98); – frecv., ard. (Paș; Moț) și mold. (Dm; Ștef); Mirce (Tec I); – zis și Milco (Flor 18). 2. Mirciu mold. (Sd XXI); – Liga, pan (16 A III 98); – Dolcu, olt. (Gorj 350); Mirciul (16 B V 218; AO VI 29); -escu (Hur 100). 3. Derivate: Mirc/escu; -easca t.; -ești s. 4. Mirceana f. (Tec II). 5. Mircioagă țig. (16 A IV 260); Mircioganul, olt., 1638 (AO VI 29).