margă sfs [At: ECONOMIA, 8/14 / E: lat marga cf it marga, mg marga] (Glg; înv) Marnă.

*márgă f., pl. e (lat. marga, un cuv. celtic. V. marnă). Min. Argilă care conține calciŭ și care, cînd e compactă, servește ca peatră litografică. Se întrebuințează și la îngrășarea ogoarelor.

margă (înv.) s. f., g.-d. art. margei

margă (înv.) s. f., g.-d. art. margei

margă s. f., g.-d. art. margei

MARGĂ s. v. marnă.

margă s. v. MARNĂ.

MARGA, com. în jud. Caraș-Severin, situată în Culoarul Bistra, la poalele de N ale Măgurii Marga; 1.320 loc. (2000). Haltă de c. f. (în satul M.). Expl. de talc și mică. În satul M., menționat documentar în 1470, se află biserica Sf. Ilie (1830).

MARGA, Andrei (n. 1946, București), filozof și om politic român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări privind raționalitatea, metodologia și argumentarea filozofică din perspectivă pragmatic-critică („Raționalitate, comunicare, argumentare”, „Reconstrucția pragmatică a filosofiei”, „Philosophy în the Eastern Transition”). Ministru al Educației (1997-2000). Președinte al Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (din 2001).

MÁRGĂ s. f. sg. (Geol.; învechit) Marnă. Supt pămîntul cel cleios și năsîpos. . . margă tare încă se află, carea nu e alta fără pămînt văros amestecat cu lut cleios. ECONOMIA, 8/14. Sape în țarina sa cea cleioasă niște gropi așa de afund, până ce va găsi humă, margă sau pămînt pietros. ib. 9/2. Huma sau marga. FILIPESCU, D. I, 12/6, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., CIHAC, I, 158, LM, DDRF, ALEXI, W. - Din lat. marga. Cf. it. marga, magh. marga.