MÁRGĂ s. f. sg. (Geol.; învechit) Marnă. Supt pămîntul cel cleios și năsîpos. . . margă tare încă se află, carea nu e alta fără pămînt văros amestecat cu lut cleios. ECONOMIA, 8/14. Sape în țarina sa cea cleioasă niște gropi așa de afund, până ce va găsi humă, margă sau pămînt pietros. ib. 9/2. Huma sau marga. FILIPESCU, D. I, 12/6, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., CIHAC, I, 158, LM, DDRF, ALEXI, W. - Din lat. marga. Cf. it. marga, magh. marga.