ima [At: DOSOFTEI, V. S. 196 / Pzi: imez / E: im¹] 1-2 vtr (Reg) A (se) murdări cu noroi sau cu excremente Si: a (se) întina. 3 vt (Fig) A adresa injurii.

im² sn [At: (a. 1741) URICARIUL, V, 35/10 / Pl: ~uri / E: nct] (Înv; Mol; csnp) Măsură pentru cereale.

im¹ sn^[1] [At: PALIA (1582), ap. DHLR II / V: imă sf / Pl: ~uri / E: ml limus] 1 (Reg) Noroi. 2 Murdărie (mai ales pe corp). 3 Cerumen. 4 Excremente de oaie. corectat(ă) modificată

imă sf vz im¹ corectat(ă)

IM, imuri, s. n. (Regional) Murdărie.

im n. Tr. noroiu. [Lat. LIMUS].

îmă f. (arhaic) mamă. [Lat. AMMA].

2) im, a imá v. tr. (lat. lîmare. V. im 1). Vechĭ. Azĭ. Ban. Mînjesc, murdăresc.

1) im n., pl. urĭ (lat. limus, mîl; it. sp. pg. limo, pv. lim, [fr. limon]. V. imală, imos, imăcĭune). Vest. Nomol. Noroĭ. Jeg, lip, rîp, murdărie pe trup. (CL. 1912, 9, 1054).

3) im v. intr. la pers. I pl. (lat. îmus). Vechĭ. (Ps. Șch., presupunînd că nu e greșală de scris îld. venim). Venim, mergem.

îmă, V. mamă.

mámă f., pl. e (lat. mamma, mamă, țîță; fr. maman, mamă; sp. mamá, mamă, pg. mamái, țîță; ngr. máma, mamă; vsl. sîrb. rus. máma, ung. mama). Femeĭe (saŭ femelă) care a născut, care are copiĭ (saŭ puĭ). Fig. Epitet respectos adresat uneĭ femeĭ din popor maĭ bătrîne de cele maĭ tinere: mama Ileana. Termin de gingășie adresat de o mamă saŭ de altă femeĭe unuĭ copil (cela ce e un non-sens): astîmpără-te mamă! Aceĭa care îngrijește ca o mamă: regina Elisabeta a Româniiĭ era o mamă a săracilor. Țara, locu de unde a început un lucru: Grecia e mama artelor. Cauză, izvor: lenea e mama sărăciiĭ. Mama noastră comună, pămîntu. Mama credincĭoșilor, biserica. Patria mamă, țara care a fundat o colonie. Limbă mamă, limba din care s’a dezvoltat altele. Regină mamă, regină care nu maĭ este pe tron și al căreĭ fiŭ domnește în locu regeluĭ mort orĭ care a abdicat. Mama păduriĭ, femeĭe foarte urîtă din poveștĭ. Mama ploiĭ, caloĭan (Gorj). – În Mold. (sec. 17) și îmă, îmmă și înmă, neobișnuit la vocativ (din mă[sa] cu î sprijinitor ca în îmĭ). În Munt. Olt. (și azĭ) mumă, neobișnuit la vocativ (din mămînĭ, mumînĭ, lat. pop. la ac. mammanem). Prov. Pentru uniĭ mumă, și pentru alțiĭ cĭumă, se zice cînd țiĭ parte unora în dauna altora.

im (reg.) s. n., pl. imuri

im (reg.) s. n., pl. imuri

im s. n., pl. imuri

im (imuri), s. n. – 1. Noroi, mîl. – 2. Murdărie, jeg. Lat. lῑmus (Cipariu, Gram., II, 338; Pușcariu 775; DAR), cf. alb. ljim, it., sp., port. limo, fr. (limon). – Der. imos, adj. (noroios; murdar), care ar putea proveni din lat. limosus (Candrea-Dens., 820); imoșa, vb. (a murdări); imoș(e)ală, s. f. (murdărie); ima, vb. (a murdări), care ar putea proveni direct din lat. lῑmāre (Candrea-Dens., 821; DAR); neimat, adj. (curat); imăciune, s. f. (înv., murdărie; pată); imală, s. f. (murdărie; noroi); imălos, adj. (murdar). – Din rom. provine mag. imolya (Edelspacher 14).

IM s. v. jeg, murdărie, necurățenie, noroi.

im s. v. JEG. MURDĂRIE. NECURĂȚENIE. NOROI.

IMA vb. (Mold., Ban.) A murdări, a întina. A: Începu a-și ima mînule, cealea ce oarecînd mirosîia de mirosuri scumpe. DOSOFTEI, VS cf. CANTEMIR, HR. ◊ (Fig.) Botezul lui Hristos cerul descuie, pre care nu-l imă, într-însul suie. DOSOFTEI, VS. C: Im. Inficio. AC, 343. Etimologie: lat. limare. Vezi și imală, imare, imăciune, imălos, imător, imatură, imos, neimat. Cf. f e ș t e l i, m î z g ă i, m u r u i.

ima, im, vb. I (reg.) 1. A murdări, a mânji cu noroi, cu balegă. 2. (fig.) A întina cu vorba, cu înjurături. 3. (refl.) A se murdări, a se mânji, a se feșteli.

ÎMĂ s.f. (Mold.) Mamă. A: Îma (MUNT. m u m a) de-ș[i] va da feciorul sau fata la giudeț. PRAV. Anna, îma Preacistei. VARLAAM. Melhisedec au avut tată șî înmă. CRON. 1689, 29^r; cf. DVS, 17^r; M. COSTIN; DOSOFTEI, VS; NCCD (gl.). // C: Melhisedec au avut tată și înmă. CRON, ante 1730, 18^v. Variante: înmă (CRON. 1689, 29^r; CRON. ante 1730, 18^v). Etimologie: cf. alb. ema.

im², imuri, s.n. (reg., înv.) măsură de cereale.

îmă, s.f.(reg., înv.) Maică, mamă.

im, imuri, s.n. Murdărie; noroi, mâl, glod. – Lat. limus „mâl, noroi” (DEX, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. imolya (Edelspacher, după DER).

im, imuri, s.n. – Murdărie; noroi, mâl, glod. – Lat. limus „mâl, noroi” (Șăineanu, Scriban; Cipariu, Pușcariu, DA, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. imolya (Edelspacher, cf. DER).