helicon sn [At: DL / Pl: ~oane / E: fr hélicon] Instrument muzical de suflat din alamă, asemănător cu tuba, cu tonuri grave, folosit de fanfarele militare, alcătuit dintr-un tub încovoiat în formă de spirală, prin care trece capul și mâna dreaptă a instrumentistului.

HELICON, helicoane, s. n. Instrument muzical de suflat, făcut din alamă, cu tonuri grave, folosit în muzica militară; se poartă petrecut peste cap și sprijinit de umăr.

HELICON s.n. Instrument muzical de suflat cu tonuri grave, folosit mai ales în muzica militară. [Cf. fr. hélicon, germ. Helikon].

HELICON s. n. instrument muzical de suflat, din alamă, cu tonuri grave, dintr-un tub încovoiat în formă de spirală, folosit în fanfară. (< fr. hélicon)

HELICON ~oane n. Instrument muzical de suflat, constând dintr-un tub de alamă în formă de spirală, care emite sunete grave. /<fr. hélicon

Helicon m. Mit munte în Beoția, locuit de Apollon și de muze.

helicon s. n., pl. helicoane

helicon s. n., pl. helicoane

helicon s. n., pl. helicoane

helicon 1. Instrument cu 9 corzi care servea, ca și monocordul*, numai demonstrațiilor acustice. 2. Instr. de suflat de alamă de dimensiuni foarte mari, introdus în fanfară (6). Face parte din familia fligornului (2). Tubul său, cu capătul foarte lung, are formă circulară. H. se poartă în jurul corpului, sprijinit pe un umăr. H. este acordat în fa, mi bemol, do și si bemol. În orch. simf. îi corespunde tuba*. V.: susafon; bombardon.

Helicon, munte situat în Boeotia, închinat lui Apollo și muzelor. Era socotit drept lăcașul acestora din urmă, cărora – de la numele lui – li se spunea și Heliconi(a)des. În pădurile Heliconului se aflau cele două izvoare celebre, închinate deopotrivă muzelor: Aganippe și Hippocrene.