Gheorghe (St.) m. 1. numele unei insule între Giurgiu și Rusciuc; 2. ostrov și sat în jud. Tulcea; 3. brațul Dunării, prin care acest fluviu se varsă în Marea-Neagră.

Gheorghe (St.) m. 1. principe din Capadocia, martirizat sub Dioclețian și despre care legenda rapoartă că s’a luptat cu un balaur; sărbătorit la 23 Aprilie; 2. sărbătoarea-i ce cade la 23 Aprilie; 3. mijlocul primăverii ca termen de mutat, în opozițiune cu St. Dumitru; 4. ordin militar rus instituit de Caterina II în 1769: crucea sfântului Gheorghe.

cardaș sm [At: ȚICHINDEAL, G. 279/24 / Pl: ~i / E: tc kardaş] (Reg) 1 Tovarăș. 2 Dans țărănesc nedefinit mai îndeaproape. 3 Melodie după care se execută dansul cardaș (2).

botez s.n. I (bis.) 1 Taină a religiei creștine (prima dintre cele șapte) prin care o persoană este primită in rîndurile credincioșilor. 2 Ritual prin care se săvîrșește prima taină creștină, iertîndu-i-se celui botezat păcatul originar, care constă în scufundarea de trei ori a noului născut în apă sfințită (în cultul ortodox) sau în stropirea corpului cu apă sfințită (în cultul catolic), atribuindu-se, în același timp, un prenume. La botezul copilului să fie adunați cu toții în dragoste familială (SLAV.). Nume de botez v. nume. ♦ Ext. Petrecere sau masă organizată cu prilejul botezului; cumetrie. 3 Apă sfințită utilizată la botez sau la Bobotează; agheasmă. 4 Stropire cu agheasmă a credincioșilor și a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau al unor sărbători bisericești. Cîtă vreme umbla popa cu botezul prin partea aceea de sat (AGÂR.) ♦ (fam.) Udare cu apă (în joacă)... Erau întîmpinați cu vedre de apă din care erau botezați (AGÂR). II Fig. 1 Expr. (milit.) Botezul focului = prima participare activă la luptă în timpul unui război. 2 (mar.) Ceremonial de lansare a unei nave noi pe apă. • pl. -uri. /de la boteza, prin derivare regresivă.

buzdugan s.f. 1 Măciucă sau ghioagă de fier (cu măciulia țintuită), folosită în trecut ca armă de luptă (sau ca semn al puterii domnești în țările române). Perise ucis de buzduganul lui Ștefan Tomșa (C. NEGR.). ♦ Lovitură dată cu astfel de măciucă. I-a dat cîteva buzdugane pe spinare. ◊ Expr. A nu scăpa de buzdugan = a nu scăpa de pedeapsa cuvenită. ♦ Fig. Putere domnească. Întîia oară cînd luă buzduganul domnesc în mînă... nu prea știu ce să facă cu dînsul (IORGA). ♦ Ext. Seminție, trib condus de o căpetenie avînd un buzdugan ca semn al domniei. Toată împărăția nu voi lua; un buzdugan voi dafiului tău (BIBLIA 1688). 2 Baston cu o măciulie în vîrf purtat de tamburii-majori care conduc fanfarele militare. 3 (bot.) Plantă erbacee cu florile verzi-alburii și cu fructele în formă de piramidă răsturnată (Sparganium ramosum); șovar, capul-ariciului. • pl. -e. / <tc. bozdoğan.

Sf. Gheorghe cap. jud. Trei-Scaune.

Gheorghe.

Gheorghe, sfânt, mare mucenic, n. în Beirut. A fost comandant de oaste în timpul domniei lui Dioclețian, în fața căruia a luat apărarea creștinilor persecutați, pentru care a fost martirizat în anul 303 d. Hr. Moaștele sale se află în orașul Lida, într-o bis. construită în cinstea marelui martir, iar o parte a acestora au fost aduse la Roma, în bis. cu hramul său. Iconografia îl reprezintă călare pe un cal alb, omorând un balaur. Era pictat pe toate steagurile lui Ștefan cel Mare. Este sărbătorit la 23 aprilie.

GHEORGHE, Ion (n. 1935, sat Florica, jud. Buzău), poet român. Lirică de substanță tradiționalistă, proiectând miturile, legendele, ritualurile populare asupra realităților imediate („Zoosophia”, „Cavalerul trac”, „Elegii politice”).

GHEORGHE v. Martin și Gheorghe.

GHEORGHE, Sf. ~, martir și sfânt creștin, protector al Angliei. Comandant de oaste în timpul lui Dioclețian. Martirizat (Lidda, Palestina antică) pentru că a luat apărarea creștinilor persecutați. Începând din sec. 14, emblema lui (o cruce roșie pe fond alb) a fost purtată de soldații englezi, mai târziu fiind introdusă în steagul Angliei. În iconografie (potrivit celei mai cunoscute legende asupra vieții și faptelor sale) este prezentat călare pe un cal alb omorând balaurul. Moaștele sale se află la Lidda și la Roma. Prăznuit la 23 aprilie.

Gheorghe
Gheórghe este unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume masculine, nu numai la români, ci și la celelalte popoare ale continentului. Stabilirea originii și semnificației acestui nume favorit, precizarea direcțiilor, căilor și etapelor istorice de răspîndire la diferite popoare, cunoașterea modificărilor și deci a formelor sub care circulă în diverse limbi, înțelegerea exactă a cauzelor și condițiilor răspîndirii și frecvenței lui Gheorghe îl vor ajuta pe cititor nu numai să-și satisfacă curiozitatea cu privire la numele în discuție ci chiar să-și formeze o imagine de ansamblu asupra onomasticii noastre vechi și moderne (poziția în cadrul contextului mai larg european, capacitatea de preluare și adaptare dar și extraordinara forță de creație a limbii noastre, îmbinarea tradiționalului cu modernul etc.). Ca multe alte prenume folosite astăzi, Gheorghe își are originea în Grecia. Atestat încă la Platon, numele pers. gr. Geórgios [Gheórghios], cu siguranță mult folosit în epoca greco-romană, devine frecvent în perioada bizantină. Semnificația lui era cunoscută de greci întrucît numele personal este strîns legat de gr. georgós „lucrător al pămîntului, agricultor, țăran”. Cuvîntul are la bază o formă neatestată *ga-vorgos, compus din gá (în dialectul atic gé) „pămînt” și (v)érgon „muncă, lucru”. Cele două cuvinte vechi grecești au ecouri și în română: gé- apare într-o lungă serie de compuse, binecunoscute fiind numele unor științe: geometrie, geografie, geologie sau termeni diverși (geofag, geofite, geoid, georamă, georgic „privitor la muncile cîmpului” – de aici numele cunoscutului poem virgilian Georgicele), iar érgon în cîteva neologisme recente (erg „unitate de măsură a lucrului mecanic”, ergometrie, ergometru, ergonomie, „disciplină care studiază condițiile și metodele de muncă” etc.). Georgios, nume personal a cărui apariție se leagă de creșterea rolului agriculturii în economia vechilor greci, este sinonim cu lat. Agricola sau rom. Țăranu (procesul prin care „țăran” devine nume de familie poate ajuta la înțelegerea apariției gr. Georgios) și este înrudit cu un alt nume pers. frecvent → Dumitru. Un alt motiv al răspîndirii gr. Géorgios este legat de apariția noii religii. Dar popularitatea de care s-a bucurat numele de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existența cultului unui martir cu acest nume, ci, mai ales, prin persistența vechilor credințe, obiceiuri, ritualuri, practici din epoca păgînă. Folclorul românesc, foarte bogat, al obiceiurilor și producțiile literare legate de acesta dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar cîteva elemente creștine, dar un mare număr de vechi rituri păgîne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe dintre aceste elemente își au originea și corespondentul, nu rareori perfect, în vechi obiceiuri ale dacilor și romanilor, probînd și în acest fel continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste pămînturi. Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii; reînceperea unui nou ciclu de viață al naturii și al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinități se numără zeii care mor și renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetației). Pentru popoarele în a căror economie predomina creșterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanță în viața colectivității, începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în această zi practicile legate de îndepărtarea strigoaicelor, zgripțuroaicelor, spirite nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor; împodobirea casei, a gardului, a porților și chiar a vitelor cu ramuri verzi (după cum mărturisește Ovidiu în Faste, obiceiul era cunoscut și practicat de romani la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, cînd se comemora și „ziua de naștere a Romei”); primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin țipete sau cîntece, împrourarea sau stropirea cu apă (vechi obicei legat de cunoscutele ritualuri de purificare și practicat de romani la aceeași dată), afumatul vitelor (romanii foloseau fumul de pucioasă aprinsă), focul viu și trecerea animalelor prin el (practica de la noi corespunde perfect cu cea a romanilor). Alături de aceste credințe și obiceiuri privitoare la animale și păstorit, de sărbătoarea martirului Gheorghe sînt legate și cîteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare pînă la răsăritul soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea etc. Ținerea cu strictețe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea și semnificația lor sînt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români și la multe alte popoare. Și, într-adevăr, numele în discuție avea o mare frecvență mai ales în mediile păstorești din Pind, Balcani și Carpați. Mai tîrziu, cînd a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de „țăran”, cei care l-au folosit cu această semnificație neștiind că, la origine, gr. Geórgios însemna chiar „țăran”. O modificare semantică asemănătoare a suferit și un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Popularitatea lui Gheorghe este probată și de faptul că numele popular al lunii aprilie este, în unele dialecte slovene, Iurevșciac, în magh. Szent Györgyhava, în estonă Iürikuu, iar la huțuli luna mai este numită „na Iuria” (toate fiind forme ale numelui Gheorghe). Să urmărim acum direcțiile de râspîndire ale gr. Géorgios în Europa. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4 e.n. apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile romanice apusene și germanice (pronunțiile deosebite se explică prin modificările unor sunete, proprii acestor limbi). Ceva mai tîrziu numele grecesc a intrat și în limbile slave, de astă dată pe două căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunția grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre (g înainte de -e- și -i- a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunțat aproximativ Iórios, cu var. Iúrios); pe cale cultă, adică prin intermediul cărților de cult, a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise grecești. Astfel se explică, în unele limbi slave, existența a două grupuri de forme, unele avînd la bază pe Iurii (atestat în limbile slave de răsărit la sfîrșitul sec. 10; în limbile slave de sud, după cît se pare, nu a fost cunoscut), iar altele pe Gheorghii (această formă cultă intrată în uz a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialiști ca făcînd parte din familia lui Gheorghe). În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198-1199), la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii și Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi și tot din sec. 14 apare Gheorghii. Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există și la români, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de contactul destul de timpuriu între populațiile slave și cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii și la sud de Dacia. Plecînd de la existența unor modificări asemănătoare cu evoluția fonetică a cuvintelor păstrate din latină, unii cercetători consideră că numele Sîngeorz, Sîngeorgiu etc. reprezintă forma latină balcanică Sanctus Georgius. Documentele noastre atestă prezența diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul sec. 15: Zorza (1400), Gherghina (1415), Ghergi (1417), Gherghița (toponim, 1453), Gheorghe (1465), Iuga (1475), Ganea (1475) și toponimul Gănești (1480), Jurj și Jurja (în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare aproape 30 de persoane cu acest nume), Giurge, Giurcă, Ghiura (1489) etc. După cum ușor se poate bănui familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice și derivate din onomastica noastră; lucrul este normal dacă ne gîndim numai la faptul că un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferențiere) cu cît este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează pe locul 3-4 (după → Ion, Nicolae, Vasile) chiar în epoca contemporană, cînd ne-am fi așteptat la o scădere a frecvenței lui. Alături de formele create în română (hipocoristice, derivate cu un mare număr de sufixe), există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr și frecvență, se situează formele slave (bulgărești și sîrbo-croate în zonele sudice ale țării, ucrainene în nord și est), urmează apoi influențele neogrecești (Moldova și Țara Românească), maghiare și germane (în Transilvania) și, începînd încă din secolul trecut, dar manifestîndu-se puternic în sec. 20, influența apuseană. Ne vom opri asupra acesteia din urmă întrucît este una dintre caracteristicile majore ale onomasticii noastre moderne și poate fi mult mai bine urmărită în cazul în care acționează asupra unui nume cu tradiție la români. Modernizarea onomasticii noastre începe încă din prima jumătate a secolului trecut printr-o operație de latinizare a vechilor nume: Gheorghe devine Georgiu, după modelul latinescului Georgius. Urmează apoi introducerea unor nume latine din istoria și mitologia romană (nu s-a observat pînă acum că aproape toate aceste nume romane fuseseră reluate, mai ales în Italia, de unde s-au răspîndit și în alte țări, încă din epoca Renașterii; există deci posibilitatea ca măcar o parte dintre numele romane intrate în onomastica românească să fi fost luate din onomastica modernă apuseană și mai ales din cea italiană). În prima jumătate a sec. 19 încep să pătrundă la noi, în număr din ce în ce mai mare, forme din apus (mai ales franceze, italiene, dar și spaniole, germane, englezești). Aceste forme noi, de tipul George (și derivatele sale), intră în concurență cu formele vechi, fenomen care poate fi bine observat și în zilele noastre. În mediile orășenești sînt preferate noile forme, pe cîtă vreme în mediul rural se remarcă coexistența formelor vechi și noi ale aceluiași nume. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în anumite regiuni unde Gheorghe nu avea pînă acum corespondent feminin este folosit numele Georgeta (în general acesta este foarte apreciat și frecvent chiar în mediul rural). După aceste scurte considerații asupra componenței grupei de nume care au la bază pe Gheorghe, vom prezenta o parte dintre acestea, selectînd pe cele mai frecvente dar și pe cele mai deosebite (menționăm că mare parte din numele de mai jos circulă astăzi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri). I. Gheorghe (Gheorghie, Gheorghieș, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghișor, Gheorghiță, Gheorghițan, Ghiță – hipoc. foarte frecvent – Gheorgan, Gane(a), Gheorghică, Ghica etc.). II. Gherghe, (Ghierghie, Ghergheș, Gherga, Ghergu(l), Gherguș, Gherghin, Gherghina, inițial, folosit și pentru masculin, Gherghinica, Gherghița etc.). III. Gorghie (Gorghe(a), Gorghi, Gorghieș, Gorghiță etc.). IV. Gog (Goga, nume frecvent la aromâni, Gogan, Gogancea, Gogănici, Gogea, Gogotă, Gogu – frecvent astăzi, Goguță, Guță). V. Ghiura, Ghiureș. VI. Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan). VII. Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu). VIII. lordache – provenit din Iorgache, Iorda. IX. Iuca (Iucaș, Iucașan, Iocușan, Iucșa). X. Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgița, Giurgiucă, Giurjea). XI. Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje). XII. Jura (Jurea, Jurel). XIII. Iurg, Iurga, Iurgachi. XIV. Iura (Iuraș, Iurașcu, Iurie și Iurii – frecvente, Urie, Iureș, Iurca, Iurincu). XV. Iuga (Iugan, Iugaș). XVI. Gociu, Gorea, Goța, Goțea, Goțu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea și altă origine). XVII. Gheța, Ghețe(a). XVIII. Zorz (Zorza, Zorzila). XIX. George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgică, Georgina, Gina, Gică, Gela, Gelu, Jorj, Geo). ☐ Alb. Gjergi, Gergj, Gjka, engl. George, fr. George(s), Georgel, Georget, Georgette, Joire, Jori etc., it. Giórgio, Giorgina, Giorgia, Gina, Giorgetta etc., germ. Georg, Georgius, Jörg, Georgia, Georgine, sp. Jorge [horhe], magh. György (Dudó, Györi, Györök, Gyura, Györe, Györk), fem. Györgyi, Georgina, rus. Gheorghii (hipoc. Egór, Gora, Gorea, Jora, Ghera, Gherea, Gheșa, Goga, Goșa etc.), Gheorgina, Iurii (foarte frecvent), scr. Giúragi (formă curentă, alături de cele mai sus citate), bg. Ghiorghi, Gheorghina, Gherga, Ghera, Jora, Jura, Jurja, Iorgo, Goga etc. ☐ La popularizarea numelor în discuție, o contribuție ce nu trebuie neglijată a adus-o faptul că a fost purtat de o serie întreagă de ilustre personalități ale istoriei și culturii românești și universale dintre care amintim: Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Țițeica, matematician de renume, Gheorghe Spacu, chimist, scriitorii și artiștii Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Tattarescu, George Sion, George Stephănescu, Gheorghe Dima, George Coșbuc, Gheorghe Petrașcu, George Enescu, George Bacovia, George Topîrceanu, George Georgescu, George Călinescu, Gheorghe Anghel etc. Dintre străini sînt foarte cunoscuți la noi Gheorghe Castriota sau Skanderbeg, erou al poporului albanez în lupta contra jugului otoman, George Washington, Georges Jacques Danton, Georges Cuvier, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Georg Simon Ohm etc. sau scriitorii, pictorii și compozitorii: Giorgio Barbarelli da Castelfranco sau Giorgione, Giorgio Vasari, Georg Friedrich Händel, George Gordon Byron, George Sand, Georg Büchner, Georges Bizet, George Bernard Shaw, Georges Seurat, Herbert George Wells, Georges Braque, Georges Duhamel, Georg Trakl, Ghiorghios Seferis etc. În toponimie binecunoscute sînt Sfîntu Gheorghe (oraș și unul dintre cele trei brațe ale Dunării), Giurgiu, Gheorghieni, Sîngeorgiu de Pădure, Sîngeorz-Băi.

Gheorghe Grecul (sec. 17), zugrav. Împreună cu Dima Românul a pictat bis. schitului Topolnița, jud. Mehedinți, în 1673.

ALEXA, Gheorghe V. (1891-1973, n. Vutcani, jud. Vaslui), chimist român. Prof. univ. la Iași. Studii privind procedeele de tăbăcire combinată (crom-tanin, aluminiu-tanin) și de tăbăcire caldă.

ANGHEL, Gheorghe (1904-1966, n. Turnu Severin), sculptor român. Reprezentant, alături de D. Paciurea și Brâncuși, al școlii moderne de sculptură în România. Portrete remarcabile prin noblețea sentimentului, monumentalitate și tendința de a spiritualiza chipurile („Eminescu”, „Cărturarul”, „Pallady”). Compoziții simbolice a căror temă este maternitatea, muzica, istoria („Nud de femeie”, „Maternitate”).

ANGHELESCU, Gheorghe (1839-1915, n. București), general român. Participant la Războiul de Independență (1877-1878), s-a distins în luptele de la Plevna și Vidin. Ministru de Război (1882). Contribuții la organizarea armatei române pe baze moderne.

ARGEȘANU, Gheorghe (1883-1940, n. Caracal), general și om politic român. Prim-ministru (sept. 1919). A ordonat executarea unui grup masiv de legionari după asasinarea lui Armand Călinescu. Ucis de legionari în închisoarea Jilava.

ASACHI 1. Gheorghe A. (1788-1869, n. Herța), om de cultură și scriitor român. Studii de astronomie, arheologie, epigrafie, poetică, pictură la Lvov, Viena și Roma. Întemeietor al învățămîntului (Academia Mihăileană, 1835), al presei („Albina românească”, 1929) și al teatrului românesc (în 1816) în Moldova. A scris sonete (în manieră petrarchistă), fabule, balade, poeme fantastice („Turnul lui But”), influențate de clasicism și de preromantism, drame și nuvele istorice, prelucrări. Picturi cu subiect istoric. 2. Dimitrie A. (1820-1868), matematician român. Fiul lui A. (1.) Autorul primei lucrări originale românești de matematică („Asupra inversării seriilor”) și al primului tratat românesc de topografie. 3. Alexandru A. (1828-1868), grafician român. Fiul lui A. (1). A ilustrat cu litografii, naive ca factură, dar însuflețite de sentimente patriotice, nuvelele istorice ale tatălui său. 4. Ermiona A. (1821-1900, n. Viena), traducătoare română. Fiica lui A. (1), soția lui Edgar Quinet. Stabilită la Paris. Cronici muzicale, memorialistică („Memoires d’exil”), traduceri, corespondență (cu. V. Hugo).

ATANASIU, Gheorghe (George) (1893-1972, n. Iași), geofizician român. Acad. (1963), prof. univ. la Cluj, Cernăuți și București. Studii și cercetări în domeniile fotoelectricității, opticii și căldurii. A măsurat radioactivitatea surselor de apă din România și magnetismul terestru, întocmind hărți magnetice.

BALȘ, Gheorghe (1868-1934, n. Adjud), inginer și istoric de artă român. Acad. (1923). Specializat în istoria arhitecturii medievale românești și a legăturilor ei cu cu lumea Orientului creștin („Bisericile lui Ștefan cel Mare”, „Bisericile și mănăstirile moldovenești din sec. XVI-XVIII”; „Histoire de l’art roumain ancien”, în colab. cu N. Iorga).

BĂLTĂCEANU, Gheorghe (1885-1952, n. Strehaia), medic și balneolog român. Contribuții în balneologia clinică și cunoașterea acțiunii terapeutice a apelor minerale din România.

BĂNCIULESCU, Gheorghe (1898-1935, n. Iași), aviator român. Secretar general al Aeroclubului Român. Primul pilot din lume care a zburat cu proteze la ambele picioare (1928).

BĂRĂNESCU, Gheorghe (1919-2001, n. Odobești), inginer electromecanic român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Cercetări în domeniul mașinilor termice.

BERCEANU, Gheorghe (n. 1949, com. Dunăreni, jud. Dolj), luptător român la stilul greco-romane (categoria 48 kg). Campion olimpic (München, 1972), de două ori campion mondial (1969 și 1970), de trei ori campion european (1970, 1972, 1973), campion mondial universitar (1972).

BOGDAN-DUICĂ, Gheorghe (1866-1934, n. Brașov), istoric literar român. Frate cu I. Bogdan. Acad. (1919), prof. univ. la Cluj. Studii de istorie culturală și literară (despre Simion Bărnuțiu, Ion Ionescu de la Brad, Vasile Alecsandri, Ioan Barac), cercetări de literatură comparată și o sinteză de istorie literară („Istoria literaturii române moderne. Întîi poeți munteni”).

BOTEZ, Ion Gheorghe (1892-1953, n. Chișcăreni, jud. Iași), morfolog român. Prof. univ. la Iași. Cercetări privind anatomia comparată a primatelor și omului. Promotor al antropologiei în România.

BOTEZ, Gheorghe (1882-1916, n. Bacău), geolog român. A studiat tectonica și geologie unor formațiuni eocene și pliocene din reg. Moreni-Bucșani (jud. Dîmbovița).

BRATU, Gheorghe (1881-1941, n. București), matematician și astronom român. Prof. univ. la Cluj. Contribuții în teoria ecuațiilor integrale, a mecanicii firului, precum și în calculul pozițiilor stelare și planetare.

BRĂESCU, Gheorghe (1871-1949, n. Iași), prozator român. A făcut parte din cenaclul „Sburătorul”. Schițe și nuvele umoristice („Maiorul Boțan”, „Doi vulpoi”), îmfățisînd moravurile vieții cazone și mic-burgheze. Romane („Moș Belea”, „Conașii”), memorialistică („Amintiri”).

BRĂTESCU, Gheorghe (n. 1916), fizician român. Prof. univ. la București. Cercetări în spectroscopie, optică interferențială și fizica plasmei. A studiat descărcările în gaze și potențialul distructiv în vaporii de apă.

BUZATU, Gheorghe (n. 1939, Sihlea, jud. Vrancea), istoric român. Contribuții privind istoria contemporană („România și trusturile petroliere internaționale pînă la 1929”, „Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial”).

BUZDUGAN, Gheorghe (1867-1929, n. Focșani), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1929). Președinte al Înaltei Curți de Casație (1921-1927); membru al Regenței (1927-1929).

BUZDUGAN, Gheorghe (1916-2012, n. Sighișoara), inginer electromecanic român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul rezistenței materialelor și mecanicii. Studii tensiometrice privind rezistența elementelor metalice la hidrocentralele de pe Argeș și Lotru, Porțile de Fier I.

CARDAȘ, Gheorghe (1899-1983, n. Drăgușeni, jud. Suceava), istoric literar și bibliograf român. Autor al unui „Tratat de bibliografie” și al unei „Istorii a literaturii românești. De la origini pînă în zilele noastre”; „Studii și documente literare” (vol. I împreună cu I.E. Torouțiu).

CARTIANU, Gheorghe (1907-1982, n. Borca, jud. Neamț), inginer român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul sintezei rețelelor electrice, al modulației de frecvență. A participat la realizarea primelor studiouri de radiodifuziune din București.

CĂLUGĂREANU, Gheorghe (1902-1976, n. Iași), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la Cluj-Napoca. Contribuții în teoria funcțiilor de variabilă complexă și în topologie. Lucrări didactice („Curs de analiză matematică”, în colab. „Elemente de teoria funcțiilor de o variabilă complexă”).

CÂRȚAN, Gheorghe (Badea Cârțan) (1849-1911, n. Oprea, azi Cârțișoara, jud. Sibiu), țăran român. Răspânditor al cărții românești în satele transilvănene. Voluntar în războiul pentru independența României (1877-1878). A călătorit pe jos pînă la Roma pentru a vedea Columna lui Traian și alte mărturii despre originea latină a poporului român.

CHIȘ, Gheorghe (1913-1981, n. Santău, jud. Satu Mare), astronom român. Prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări privind fotometria stelelor variabile și utilizarea observațiilor obținute cu ajutorul sateliților artificiali.

CIOBANU, Gheorghe (1909-1995, Gîștești, azi Pădureni, jud. Giurgiu), muzicolog român. Elev al lui C. Brăiloiu și al lui I.D. Petrescu. Studii de folclor („Anton Pann: Cîntece de lume”, „Lăutarii din Clejani”), antologii, ediții critice și studii de bizantinologie.

CIPĂIANU, Gheorghe I. (1878-1957, n. sat Cipăieni, azi Chimitelnic, jud. Mureș), inginer agronom român. Subsecretar de stat (1924) și ministru al Agriculturii și Domeniilor (1934). Contribuții la ameliorarea unor plante agricole: soiurile de grîu Cipăianu 184, Cipăianu 714 și de porumb „Dinte de cal” de Țigănești.

CLEOBUL, Gheorghe (sec. 18-19, n. Philippopolis, azi Plovdiv), cărturar grec. Prof. la Iași. A introdus în Principatele Române învățămîntul lancasterian (1819).

CONSTANTINESCU, Gheorghe Kiriac (1888-1951, n. Brăila), medic veterinar și zootehnist român. Prof. univ. la București. Creatorul școlii românești de zootehnie („Tratat de zootehnie generală”). Studii privind aplicarea principiilor de genetică în zootehnie.

COSTA-FORU 1. Gheorghe C. (1821-1876, n. București), om politic, profesor și jurist român. Primul rector al Universității din București (1864-1872); ministru de mai multe ori. 2. Constantin C. (1856-1935, n. București), avocat și ziarist democrat român. Fiul lui C. (1). A organizat și condus organizațiile „Liga drepturilor omului”, „Comitetul central pentru amnistie” ș.a. Bogată activitate publicistică.

COZORICI, Gheorghe (1933-1993, n. Iași), actor român de teatru și film. Dicție impecabilă, joc sobru, incisiv (în teatru: „Becket” de Anouilh, „Danton” de Camil Petrescu, „Tinerețea lui Moromete” de M. Preda; în film: „Partea ta de vină”, „Patima”, „Clipa”, „Ștefan cel Mare – Vaslui 1475”).

CRISTESCU, Gheorghe (1882-1973, n. sat Copaciu, jud. Giurgiu), reprezentant al mișcării muncitorești și socialiste din România. Unul dintre fondatorii partidului comunist, al cărui prim conducător a fost (1921-1924). Exclus din P.C.R. în 1926.

CRIȘAN (Gheorghe C. sau Marcu Giurgiu) (1733-1785, n. Vaca azi sat Crișan, com. Ribița, jud. Hunedoara), iobag român. Unul dintre cei trei conducători ai răscoalei țărănești din Transilvania din 1784-1785. A comandat acțiunile țăranilor răsculați din Zarand, apoi la Cîmpeni, Abrud, Cricău; din tabăra sa a pornit, în numele lui Horea, ultimatul țăranilor (11 nov.) ce au luptat apoi împotriva trupelor imperiale în Zarand, la Brad, la Hălmagiu. După reprimarea răscoalei a fost prins (30 ian. 1785) și închis la Alba Iulia; s-a sinucis, sugrumîndu-se cu curelele de la opinci (13 febr.).

CUCIUREANU, Gheorghe (1814-1886, n. Botoșani), medic român. M. de onoare al Acad. (1871). Unul dintre primii medici titrați din Moldova, unde a organizat serviciul militar.

DABIJA, Gheorghe (1872-1943, n. Iași), general român. A participat la primul război mondial, distingându-se în bătăliile de la Mărăști și Oituz, în campania de eliberare a Transilvaniei și în lupta împotriva agresiunii Republicii Ungare a Sfaturilor (1919). Autor al lucrării: „Armata română în războiul mondial (1916-1918)”.

DIMA, Gheorghe (1847-1925, n. Brașov), compozitor, dirijor de cor și pedagog român. M. de onoare al Acad. (1919). Cantate, balade vocale („Mama lui Ștefan cel Mare”), coruri, lieduri, prelucrări de melodii populare. Unul dintre primii maeștri ai polifoniei corale românești. Primul director al Conservatorului din Cluj (1919-1925), care îi poartă numele.

DINICĂ, Gheorghe (1934-2009, n. București), actor român de teatru și film. Interpretare modernă, de rafinată expresivitate, în repertoriul clasic și contemporan (în teatru: „Troilus și Cresida”, „Nepotul lui Rameau”, „Capul de rățoi”, „Romulus cel Mare”; în film: „Felix și Otilia”, „Bietul Ioanide”, „Balanța”, „Patul conjugal”, „Filantropica”).

DINU, Gheorghe V. Roll, Ștefan.

DINULESCU, Gheorghe (1896-1965, n. Cândești, jud. Buzău), medic veterinar român. Prof. univ. la București. Lucrări de parazitologie, ihtiopatologie, economie piscicolă. Întemeietorul primului institut de cercetări piscicole din România.

GHEORGHE DOJA 1. Com. în jud. Ialomița; 2.883 loc. (1995). 2. Com. în jud. Mureș; 2.507 loc. (1995). Biserică reformată (1815).

GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ v. Onești.

GHEORGHE LAZĂR, com. în jud. Ialomița; 2.462 loc. (1991).

GHEORGHE ȘTEFAN, domn al Moldovei (1653-1658). Mare logofăt în timpul lui Vasile Lupu, pe care îl alungă din domnie cu sprijinul lui Gh. Rákóczi II și Matei Barasab. A încheiat un tratat de alianță cu țarul Rusiei, Aleksei Mihailovici (mai 1656). Mazilit de Poartă, a încercat, în alianță cu Gh. Rákóczi II, să recucerească domnia. A pribegit prin Austria, Rusia, Polonia și Suedia.

MARTIN și GHEORGHE din Cluj (sec. 14), sculptori și giuvaergii originari din Transilvania. Exponenți ai stilului gotic, autorii monumentului ecvestru al regelui Ladislau cel Sfânt, al statuilor regilor unguri Ștefan, Emeric și Ladislau. Singura lucrare păstrată – statuia „Sf. Gheorghe omorând balaurul”, bronz, se află la Muzeul din Praga, iar o copie la Cluj-Napoca.

GHEORGHIE gr. Γεώργιος „agricultor”. I. A. Gheorghe forma comună; -a (Ard II 146). 1. Cont. cu Gherghel: Gheorghelaș (G. Dm 591). 2. Gheorghi formă mold.; -e formă cultă, literară; cu afer.; Orghie, P., munt. (BCI XI 20); Gheorghi/eș (Sur IV; Șez); -an, Preda, buc., 1790 (Băl VI); -an, Iosif. mitr.; Gheorghi/nă (Cand 141); -oiu, T. (Vr C 103); -oa, hațeg (Cand 141); Gheorghișor V. (AO XXI 173; Sc); – I. (Ul 137); Gheórghiu, Ian. (BCI X 106); – Coste (Băl VI); Gheorghiu, + suf. ngr. -iu, obișnuit la nume străine și răspîndit la noi, prin imitație, în locul lui -escu, în sec. XIX. 3. Gheiorghie Părtoacă, munt., 1629 (BCI V187). 4. Gheorghin/a f.; -oiu (Am); -escu act. 5. Gheorghiț/a, f. (Grș 12; Î Div); -ă (Dm), frecv. act.; -an. 6. Cu afer., ipoc. obișnuit: Ghiță, frecv. act; nume unic (17 B II 317); Ghițău fam. (Racovița r, R-S); Ghița, ar. (Ant Ar); -n, olt. (Cand 142); Ghiț/ea (Dm); -escu, Ilie (Băl VI); -ești s.; Ghițeș megiaș (16 A III 331); Ghiț/oi; -oiu, olt.; -uică; -un, Gh., act.; -ulescu, act.; -ulan (Cand 141); -ulete (ib); cf. Gîțulescu, T. (Bîr I). B. *GHEORGA: 1. Gheorgan, 1789 (AO XIX 108); – N. (AO XII 385); Gheorganii fam. olt. (AO XV 65). Cf. blg. Γеорга (Weig).Cu afer.: Gane, -a, cf. blg. Γане (Weig); v. Gan. 3. + -man: Gheorgoman (Cat.) C. -ică: 1. Gheorghică, mold. (Sd XXI); olt. (Cand 141). 2. Cu afer.: Ghica moșu(16 B IV 295), formă ce se întîlnește cu alb. GHIKA, adus de emigranți din Albania; boierul Ghika își ia numele, ca Domn, „Gheorghe Ghika”, făcînd din prenume un nume de familie „Ghiculeștii”; Ghica pren., 1746 (B Cr 53, 74). 3. Ghican (Bibi. rom. veche III); V. Bălaru (Șoimari); -i s. 4. Ghicul, Coman, 1658, munt. (BCI XII 104); -eț (Sd XVI); -escu, L. (IS 274). D. Cu fon. ard. ghe > dĭ: 1. Gheordie (Hur 222). 2. Dĭorde și Dĭurdea (Mar 183); Dĭordei An., ard. act. 3. Dorda f., mold. act.; Dorde (Mar 183); -a, I., act. II. GHERGHE; 1. Ghierghie banul Băleanul (Aș Br 34); Ghierghe (Mano 20). 2. Gherghi spătar (16 B II194) -e (Pom; 16 A II 72). 3. Gherghe (Dm; Cat; Rel; Sd XVI 140; Ard I 59; 17 B II 77; An C III 746), etc.; – Ungurul; – Sasul (17 B II 37, 225); Ghergh/easa, -ești ss. (Sur II); -escul (Bîr III). 4. Gherghei, V. (BCI VII 10). 5. Ghergăe (17 B IV 302). 6. Ghergheș, frecv. (M mar); -an, dobr. (RI XI 208); Gherghiș diac (D Buc); Gherghișanu, act. 7. Gherga sasul, transcriere a germ. Georg, burgmeister din Sibiu (RS 77); Ghergani s. 8. Gherghiu pren. (RI XV 137). 9. Ghergul, V. (Bîr IV); -escu act. 10. Gherguș (C Dom; 16 B VI 160). 11. Gherghin, Chelbe (AO XXI 143), în contaminare cu subst. gherghin, -ă; Gherghina pren., 1664 (Acte Sc; P Bor 50) etc.; – boier (Rel; Giur; 17 B 11); – diac (Cat); – f.; Gherghena b. (17 B I 243); Gherghinica jude (Cat); Gherghinoiu, olt. (VM). 12. + -ar; Gherghinar fam. (Buc). 13. Gherghiț/ă (Cand 140); -a tîrg, -oiu, olt. (Cand 140). 14. + Grighentie: Gherghentie, R., mold. (Isp II²). Forma Gherg – se poate explica și prin germ. Georg, ca mai sus, prin ngr. Γεργουί prin alb. Gyergi, Gergj, sau blg. Γерга. 15. Ghirghi (17 B I 19); – diac (ib 183; 424); -e, vornic (Sur V). 16. Ghirgiu, Stepan (BCI IV 108). III. Cu o < eo: GORGHE, formă ce apare deseori ca eroare de scriere sau scurtare, dînd lui g cirilic valoarea de ghe; este evident însăcă forma a circulat și în graiu. 1. Gorghie (Mar 183; Isp I¹; 17 A II 206); – Iura (Ard I 242). 2. Gorghe (P³; Sd XVI 189, 192, XV 243; Ard I 45; 16 A I 441); Gorghea (Ard II); Gorghești s.; Gorgești s. (C Bog); Gorgea și Gorjea, mold. (16 A I 441); Gorgescu, 1644 (RI XIII 279); Gorgiulescu, act. 3. Gorga (Paș; 13-15 B 223; 16 A III 129; 17 B I 346; III 371; (Puc); – f. și fiica sa Ana; Gorgoae, Ana (Cat mold II); Goarga t. (Mus). 4. Gorghi = Gheorghi (Sd XVI 189); Gorghieș (Cat mold II); Gorghiță (Isp III²); Gorguța (17 A III 162). 5. Gorgul (Sur XII). 6. Gorgan (P¹² Bîr III; Kog 1308; Tis); -u, Stan, zis și Gorgon (Puc nr. 286, 323); cu afer. Orgon; Gărgan (17 B III 354). Pentru etim. cf. și subst. gorgan și calend. Gorgonie. 7. Gorgoiu (Puc); Gorgoești t. (Mus). 8. Gorghină, țig (Vit 30). 9. Gorgoceală (17 B 1297). 10. + -otă: Gorgota(Mînăstirea), și Gorgotescu, A. (Puc nr. 37); cf. însă și ebr. Golgota cu rotacism și srb.-cr. Grgota derivat din Grigorie (Rad vol. 82 p. 125). 11. Pt. Gorgos (Vr; Isp VI²) și Gorghias, Ion, mold. (Sd V 263), cf.și gr. γοργος „vehement” și gr. Γοργίας. 12. Cu mutarea lui g în h: Horghie, Stan, călăraș din Rușii de Vede zis și Horghea (BCI XI 18), și cu afer.: Orghie (Paș); se poate conchide și la o relație între Horga, Orga (v. Partea a II-a) și Gorga. IV. Forme de origine balcanică. A. GOG/U, -A. 1. Gog, -a fam. (Ard; Paș). 2. Goga, frecv. ar. (AO VII 224); – munt. (16 B IV 53, 444; 17 B I 463, III 54; Am); – mold (Sd XVI 160; Cat mold II; Arh); -ard. sec. 18; topice: – pîrîu (Ștef) și sat lîngă Rîfov. 3. + -an, Gogan, I., munt. (RI XVI 372); -ul t.; cf. arm. gogan „prună sălbatică” și antroponim (DR II). 4. Gogancea, act. 5. Gogănici (Giur 274). 6. Gogea, T. (17 A II 95); Goğa nr. (Fărș); + -eală: Gogealea, Vlad, 1721 (Pol 117); Gogean (Vr); Gogescul (17 B I 368); Gogiulescu, olt. (Nif); Gogioiul, I. (Puc 364); cf. și subst. gogeá (de sare). 7. Gogă, N, (Ocina); Goagă comis, originar albanez (Cotr 45); Goaga, C-tin, ar. (Cat gr I), cf. subst. mold. gogă (coajă de nucă). 8.. Gogolea, C., 1643 (Vit 7); Goglea (Nif); Gogolina s.; cf. și rus Γоголи. 3. Gogoiu (AO XII 83; Vr; Paș); -s. (Dm). 10. Gogoncea (Vr; 17 B I 168). 11. + -otă: Gogotă (Sd XXI; Mar); – ard., 1726 (Paș); Gogotan Mar); Gogoțea, olt, (Sd XXI). 12. Gogu, Mihail (Cat mold) II); -ar. și dr. act.; Gogul(C Ștef; Tec I; Sd XXI; 17 A V 322); -escu. 13. Goguț și scurtat: Guță ușer, mold. (Sur V); Gută olt. (17 B II 274; P Bor 59); dar Guțu și Guțan < Neguțu sau < Griguță. 14. Gogă este și supranumele dat aromînilor de către albanezi, cf. „Gogii aromînii vestiți zidari” (BIFR I 70); obișnuit la aromîni, numele apare de timpuriu în Vrancea (Gogoi, -asa, -ești etc.) și în genere în Muntenia și Moldova. B. Cu sincopa lui g final: 1. Ghcore, ard.(Paș). 2. Gheoroe, Stanciul (17 B I 240) zis și Ghioroae (17 B II 60; Cand); Gheoroaia t. (16 A I 304). Această formă se întîlnește și se confundă cu cea sîrbească Dĭora, Dĭura (Rad v. 82 p. 83) și srb.-blg. Dyра, Тюра (Weig). 3. Ghiura, 1489 (Ț-Rom 377; Cat; Ard); – călăraș, 1655 Sd IV 42); – paharnic (16 B II 67); – log. zis și Giura (Cat; 16 B II 128, 130, 233, 390; 17 B 1453); Ghiura, ar. (RI IX 144). 4. Ghiureș, mold. (Sd XXI). 5. Ghiurca (Met 135; Moț); cf și magh, Gyurka. C. GIURA, cf. blg. Džuro, Džurko (Weig). 1. Giura pren. (P⁴); Giurlea, -escu; -ești, -oiu, ss.; Giurău, act,; Giuran (VT); Giurul, mold.; Giurica, olt, (Cand). 2. Giurca (Dm; Cat; Moț; Sd X; RS 14; Mar); Giurcă rumîn (AO III nr, 73); Giurcă sau Jurcă Pîntece (Ștef). 3. Giurcu, -lescu. 4. Giurcanu (Vr; Cand 141). 5. Giurconiu, P. (Tg-Jiu). 6. Jurca, mold. (P Gov 18); Jurchescu, R.; Giurcani = Jurcani (Ștef,). D. IORG(A)-U, fonetism ngr. 1. Iorgu, ar. (Cara 28); – frecv. dr.; -lescu, 2. Iorga pren. (P³; P Bor 7, 55); – ar; – mold (Ștef; Ard); olt., 1604 (17 B 1120); Iorga post., unchiul lui Vasile Lupu; – (RA II 277); Iorgă f., ar. (Fărș). 3. Iorgea (Sur V); prob. Orgești (Sur IV) cu afer. 4. + -ociu: Iorgociu, I. (Tg-Jiu), + suf. gr. -ache; Iorgache (Sd XXII); – Mavrodin (Ins 278) < gr. Γιωργάϰης (But); cu afer.: Orgache zis Iorga (17 B III 442), identitate ce confirmă derivația Orga < Iorga, prin afereză; Iorgachi ~ Iurgachi (Cat mold II). 6. + -an: lorgan, olt. și hațeg. (Cand 142).7* Iorghiceni = Iurghiceni (Cat mold II). E. Cu g>d: IORDACHE. 1. Iorda armaș (D Buc); -Pelin, mold. (Sd V226); cf. Gheordie(Hur 222). 2. + -ache; Gheordache popa, 1760, munt. (RI XI 516); Ieordache; Iorgachi devine din sec. XVII, Iordache (P Bor etc.) frecv; Cantacuzino, doi cu acest nume după 1600. Iordachia f, (Grș 9; P¹; P²). 3. Iordăcuță (Sd XVI); Iordăch/escu; -ești, -eni ss.; -ioiu, act. Cf. alb. Jordi, pren. lui Gheorglie Castriota. F. Din srb.-cr. JUKO (Rad v. 82, p. 111); 1. Iuca (Dm); – vistierul lui Dim. Cantemir; Iucaș (Dm; Ștef); Iucașanul, Cîrstea (16 A I 133); Iucul,1750 (Paș). 2. Iucuș, T. (16 A II; Iocușeni și Icușeni ss. (Sd XVI). 3. Iucșă (Dm); Iucșa Piteș (16 A 1133). Cf, blg. Юка (Weig) și srb. Юкo < Gheorghie (Rad 82 p. 135 – 6). 4. Din tcl kidrelez sărbătoare musulmană la 23 april, „prima zi a primăverii”: a) Catîrleț nume vechiu al portului Sf. Gheorghe; b) Cotărleci moșier buzoian (16 B I 153). V. GIURGIU, cf. it. Giorgio. 1. Giorgia, ar. (Ant Ar); Giorgiu, mold. (16 A III 379). 2. Giurg/ea, mold. (Dm; Ștef; C Bog); -ea (Ștef; Moț; Ard; 16 B II 160); -escu, act.; -eni, -ești ss. 3. Giurgi, olt. (Cand 141; 17 B IV 18); Giurgi/că (Dm); Giurgilă, olt. (Cand 141). 4. Giurgeaca, D., munt. (Sd VI 528); Giurgeală b. (16 A I 542, III 171). 5. Giurgeu, Moga (Sd IV 16). 6. Giurgin (Sur V). 7. Giurgița s. 8. Giurgioana s. 9. Giurgiu b. (Dm, frecv; Moț; M mar); – băn. (Cat); -lești s. 10. Giurgiuca, Em., poet; cu afer.: Giuca Zănescul, olt.(Sd VII 6); Giucă, olt. (Am); 11. Giurgiuman (Isp VI²; 17 A I 97). 12. + suf. sl. -ov: Giurgiuv și Giurgiov (formă cultă pentru orașul Giurgiu în doc. slave: v. N. A. Constantinescu, Cetatea Giurgiu, 1916). Giurgiuv/-ul, munte (Drj V); -an (Băl VI); -ean, locuitorul orașul Giurgiu. 13. Gĭurja păcurar mold. (Sd V 212); Giurjea (17 A I 149) și cu metat.: Jurgea (v. mai jos). 14. Girgina (16 A II 8); cf. blg. Γаргина. 15. Ghiurghiu și -leț, bb. ard.(Paș) 16. Giurg, ar.; -achi (Ant Ar), înainte de a se introduce litera ∏ în scrierea cirilica a doc. slavo-romîne, consoana ğ era redată cu г + ĭ, cu цж, cu дц, cu дж sau simplu ж (v. Ioan Bogdan, Doc. lui Ștefan cel Mare II, numele Giurgiu, la index. Grafia cu ж a avut ecou în pronunțarea Jurja pentru Giurge(a) și Jurcă pt. Giurcă, etc. VI. Cu ğ > j: JURG, JURJ, cf. srb-cr. Žurg < Georgius (Rad II p. 135). 1. Jurg Costi (Sur XV); Jurga (Bih). 2. Jurgea (C Ștef; 16 A III 413, IV 263). 3. Giurgea zis și Jurja vornic (Ștef); Jurj, frecv. (Dm; Ștef; C Ștef; Ard II 42; Băl II; Sur XIX). 4. Jurja, frecv. mold. (Ștef); – Tomăscul (16 A IV 258); Jurjă (C Bog); Jurjiu (Mar); Jurjoaia (Băl IV); 5. Jurje (Dm; C Ștef); -a (17 A IV 105); -a Stravici (16 A III 157); Jurjești s. (Tec I). 6. Jurjani s. (Ț-Rom 366); Jorjanii s. (16 B 15); Jurjanescul, act.; Jurjoń, hațeg (Cand 141). 7. Jurjuman (16 A III 310). 8. Jorj, ar. (Cara 26-28); -a, mold. (C Ștef 136); -a boier, 1436 (Sd XIX 11); Jorje (Tec I); Jorjeni = Giurgeni s. munt. (Cat). VII. Sub infl. ucr. A. 1. Jura fam. act. (Jiul ard).- (Ard; Mar). 2. Jurea, țig. (Ștef); Jurescul (16 A IV 201); Jurești (Sur II) și s. 3. Jurel, ard. (nu din juratu, etim. Paș). 4. Jurca (Ard; Măr); Jurcă = Giurcă. B. 1. Jora b. (Ștef; Tec; Arh); s.; – frecv. (Băl II; Tut; Șez). 2. Joran (Deal 127). Cu grafie greșită: Ioranu (deputat în Adunarea ad-hoc). 3. Jora = Jorea, 1669, mold.; Jorea, Sim. (16 A IV 268); – I. (Isp II¹), Jorăști s. 4. Joriță (C Ștef). 5. + -ca: Jorea vornic (Isp I²). Cf. srb. Žore (Rad vol. 82, p. 99). C. IURG. 1. Iurg (C Ștef); -a b. (17 B II 125); -a fiul lui Dinga (17 A V 276); Iurghiu, Ileș (Ard); + Iorgachi: Iurgachie (D Cpol).Iurghici (Dm; Ștef); Iurghiceni, devenit prin etim. pop. Erbiceni s. (Dm I 467). > Erbiceanu, C. D. Din ucr. Юр, Юра, Юрiй, Юрко (Grinc): 1. Iura (Dm; Ștef; Ard; Mar); Iurani s.; Iurașcu (Sd XVI; Dm; Băl II); cu lectură greșită: Iorașcu (Tec II); cu afer.: Urașcu (Cat mold II). 2. Iurie, Jurii, frecv. (Dm; Ștef; C Bog); – Dăvidescul (Ștef); Iuriescul, Gav. (17 A II 293). 3. Cu afer.: Urie cleric (Bis R); Uriia s.; Uriian, Mincul (Aș Br 139); Urianu (An C III 747; I Div; IO 32); – Iancu (AO X 382); – Istrati (RI I 22). 4. Iuriaș (16 B III 134; C Ștef); Jure (Ard; Mar); *Iurea > Urea, Gh. (AO XXI 222); Jurești s.; Jurescul (Băl II; 16 A III. 5. Jureș (Ștef). 6. Juriceni s. (Dm).Jurinca (Sur II). 8. Iurș/a (Dm; Ștef; C Bog); -u, ard., 1696 (Paș); cf. srb.-cr. Iuroș > Uroș (Weig). 9. + -cu: Jurc, -ă, -a (Dm; C Ștef); -ani, -eni, -ești ss. (Dm); -o (C Bog; 17 A II 260); -u (Orh). 10. Cu o < u: Iorc log. (Tut); -u (CL); -ani s. (Dm). Formele derivate din ucr. Iurg și Iurie au pătruns în Maramureș și Moldova la persoane cu pa- tronim romînesc. Din ucr. Ir, -ĭa ipoc. din Iuriĭ: Irea, v. Ire. E. IUGA. Iuga, frecv. mar. și mold. (Mar; M mar; Dm; Ștef; CL); – ard, 1680 (Paș); – olt. (13-15 B 153; Sd VII 50). „Ignatie zis Juga mare vistiernic” (Ștef I 70, 211). Iug/ani, -ești, ss. 2. Iugaș (ard). 3. Iugșa (Dm; Sur II). F. Din blg. Γoчo, Γoo, Γoшo, Γoтo sintome < Gheorghie; 1. Gociu, -l, Goc/ești, -ilă, Goceanu, care se pot raporta și la subst. Gociu (DLR), v. aceasta (Partea a II-a). 2. Goț/a, -ul, -e, -eală etc., care se pot raporta și la subst. Goță (var. la gogoriță), v. aceasta (Partea a II-a). 3. Goș/u, -ea -oiu, -ești, cf. expresia goș-gogea (Partea a II-a). 4. Got, -a, -e, -ea, -eș, -ar etc., care se pot raporta și la Sava Gotul, și la scurtarea Gotă < Neagotă, v. Got și Neagu (Partea a II-a). VIII. Direct din lat. Sanctus Georgius: Sîngeors (Mar); Singeorz, T. (RI XIV 159). 2. Sîngeorz (Mar; cf. și DR VI 321); – b., munt., 1593 (Cat); – olt. (Hur 240); -eni s. mold.; Sîngeordz s. (Năsăud); Singeor(d)z, sărbătoarea (Candrea, Enc.); Sămgiorz, Toader (Isp VI²; Sur XI); Sîngĭrogĭ ar. (Ant Ar); Sîngeorgiu ard. 3. Fără sin: Giorzu, olt. (17 B IV 84); mold. (16 A IV 229); -l (Sur V); Giordzu b. și Giordzești s. (17 A III 24); Giordzu, zis și Giorgiu de Urzici (16 A III 379); Georza (Moț); 4. Cu g pentru ge: Gorza (M mar); cf. Groza, ca metateză(?). 5. Semjordzu din Plăcicoi (16 B VI 64); Sînjorz sărbătoare (Ard II 187); Jordzeanul (16 A I 428); Sînjorj răzeș dorohoian (Arh), redat la 1711 în forma: Ion sin Giorziu (Acte mss Singeorgiu). 6. Somgiordz, meglenoromîn (DR I). 7. Sînzor datină (Sc). 8. Zorza stolnic, 1400 (Iorga III 267; Ț-Rom 79); Prob. cu grafie germană: Sors, V. ard. (Met 69); Zorzi Iancu, zis și Jurge, I. vornic, 1837 (Bîr II). 9. Zorge zis și Zorj mold. (Sur VII). Zorzilă s. (Gorj). 10 Prob. Zuze, Zuza mar. (Ard I 258 – 9). 11. În cont. cu forma calendaristică: Sănghiorghii. Ioan, mold. (RI XIII 286); Singheorghe, Ileana (Acte Sc).