fâsă¹ sf vz fâță

fâț² sm vz fâță

fâță sf [At: ISPIRESCU, L. 280 / V: (3) fâț, (4) fiță / Pl: ~țe / E: drr fâțâi] 1 (Înv) Ființă mică care se mișcă neîncetat. 2 (Înv) Copil mic și vioi. 3 Nume dat peștilor mici (care înoată repede). 4 (Iht) Zvârlugă (Cobitis taenia). 5 (Fam) Femeie afectată (care își mișcă accentuat șoldurile când merge).

fiță sf vz fâță

FĂȚĂ = FÎȚĂ.

FÎȚĂ (pl. -țe) sf. 🐟 1 Peștișor mic, ori-ce pește mărunt care înnoată repede: vezi de-i putea să prinzi vre-o ~ de pește ISP. ¶ 2 = SVÎRLUGĂ ¶ 3 Fig. Copilaș mic și vioiu, sburdalnic: dumneata erai o ~, cînd îi căram logofătului ăl bătrîn cu boii mei lemne JIP. [fîțîi].

FÎȚĂ, fîțe, s. f. (Regional) Orice pește mic (care înoată repede). Dimineața plecăm spre conac cu căruța cu pește, – baboi cît degetul, fîțe cît unghia. STANCU, D. 510. Ia și tu halăul ăla și vezi de-i putea să prinzi vro fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280.

fâță s. f. (fam.) Femeie care se fâțâie ◊ „[...] «fâță» și «pițipoancă» de asemenea mereu prezentă în comedia lui Baranga [...]” R.l. 16 VI 80 p. 2 (din (a se) fâțâi; DEX)

fîță f., pl. e (d. fîțîĭ. V. hîță 1 și 2). Pește foarte mic, puĭ de pește: noĭ prindem fîțele cu mîna (Î. E. 240). Fam. Copil: o fîță de fată, eraĭ o fîță cînd eŭ eram flăcăŭ. V. chisoagă, foflic, frișcă, goghie, plevușcă, poșidic.

fâță (pop., fam.) s. f., g.-d. art. fâței; pl. fâțe

fâță (reg., fam.) s. f., g.-d. art. fâței; pl. fâțe

fâță s. f., g.-d. art. fâței; pl. fâțe

fâță, fâțe s. f. femeie care își afișează nurii ostentativ.

FÂȚĂ s. v. fufă, plevușcă, zvârlugă.

FÂȚĂ s. v. baboi.

FÎȚĂ s. (IHT.) baboi, babușcă, (Olt.) juvete. (Peștele mărunt se numește ~.)

fîță s. v. FUFĂ. PLEVUȘCĂ. ZVÎRLUGĂ.

fáte, fătii, (fatie, facie, faită), s.f. (reg.) 1. Așchii, surcele (de regulă din lemn rășinos) pentru aprins focul. 2. Așchii lungi cioplite de pe trunchi de mesteacăn, folosite la iluminat: „Moșu' să vedera cu faite, cum o fo timpurile p-atunci, cu găteje” (Bilțiu, 2002: 328). 3. (în var. fatie) Picături de rășină sau bucăți rășinoase arzânde sau luminoase. 4. Tulpină de cânepă topită rămasă după melițat. 5. Torță, faclă: „Ca armă de apărare contra fiarelor se întrebuințează pușca, iar în cazuri urgente tăciunele aprins sau facea” (Morariu, 1937: 176). 6. (în expr.) Ca o fatie = slab (precum o așchie): „Ai ajuns ca o fatie” (Hovrea, 2016: 28). – Lat. fac(u)la „făclie mică” (Felecan, 2011: 270); var. a lui fachie, făclie.

fate, fătii, (fatie, facie, faită), s.f. – (reg.) 1. Așchii, surcele (de regulă din lemn rășinos) pentru aprins focul (ALRRM, 1971: 290). 2. Așchii lungi cioplite de pe trunchi de mesteacăn, folosite la iluminat (Bilțiu, 2001): „Moșu’ să vedera cu faite, cum o fo timpurile p-atunci, cu găteje” (Bilțiu, 2002: 328; Urminiș). 3. (în var. fatie) Picături de rășină sau bucăți rășinoase arzânde sau luminoase (Papahagi, 1925). 4. Tulpină de cânepă topită rămasă după melițat (Memoria, 2004). 5. Torță, faclă: „Ca armă de apărare contra fiarelor se întrebuințează pușca, iar în cazuri urgente tăciunele aprins sau facea. Acest obiect numit și faci sau fate se pregătește dintr-un lemn de buhaș lung de 4 m, crăpat la un capăt, iar în crăpătură se pune iască sau văcălie, un burete. Facia o țin deasupra focului, iar în caz de primejdie, fiind foarte uscată, de abia o atingi de foc și se aprinde. Ieșind cu ea afară, dat fiind curentul de aer ce se naște când e purtată în fugă, se formează scântei, care provoacă spaima animalelor sălbatice. Este instrumentul cel mai primitiv de apărare contra fiarelor” (Morariu, 1937: 176). – Lat. fac(u)la „făclie mică” (Felecan, 2011: 270); var. a lui fachie, făclie (< lat. facula < lat. fax, facis „torță, făclie”).

fate, fătii, (fatie, facie), s.f. – 1. Așchii, surcele (de regulă din lemn rășinos) pentru aprins focul (ALR 1971: 290). 2. Așchii lungi cioplite de pe trunchi de mesteacăn, folosite la iluminat (Bilțiu 2001): „Moșu’ să vedera cu faite, cum o fo timpurile p-atunci, cu găteje” (Bilțiu 2002: 328; Urminiș). 3. (Sub forma fatie) Picături de rășină sau bucăți rășinoase arzânde sau luminoase (Papahagi 1925). 4. Tulpină de cânepă topită rămasă după melițat (Memoria 2004). 5. Torță, faclă: „Ca armă de apărare contra fiarelor se întrebuințează pușca, iar în cazuri urgente tăciunele aprins sau facea. Acest obiect numit și faci sau fate se pregătește dintr-un lemn de buhaș lung de 4 m., crăpat la un capăt, iar în crăpătură se pune iască sau văcălie, un burete. Facia o țin deasupra focului, iar în caz de primejdie, fiind foarte uscată, de abia o atingi de foc și se aprinde. Ieșind cu ea afară, dat fiind curentul de aer ce se naște când e purtată în fugă, se formează scântei, care provoacă spaima animalelor sălbatice. Este instrumentul cel mai primitiv de apărare contra fiarelor” (Morariu 1937: 176). – Lat. fac(u)la (Felecan 2011: 270); Cf. bg. fakla (DER).

fấță, fâțe, (fârță), s.f. 1. Copil neastâmpărat. 2. Femeie plimbăreață. ■ (onom.) Fârța, poreclă în Tăuții-Măgherăuș. – Der. regr. din (a se) fâțâi (Scriban, DEX, MDA).

fâță, fâțe, (fârță), s.f. – 1. Copil neastâmpărat. 2. Femeie plimbăreață. ♦ (onom.) Fârța, poreclă în Tăuții Măgherăuș („femeie care se fâțâia mult”) (Crâncău, 2011). – Der. regr. din (a se) fâțâi (Scriban, DEX, MDA).