6 definiții pentru Dobrogea

Dóbrogea (Do-bro-) s. propriu f., g.-d. Dóbrogei

Dobrogea f. mare șes băltos între Dunărea inferioară și Marea-Neagră. Cunoscută în vechime sub numele de Sciția mică, ea fu astfel numită după voievodul sârb DOBROTICI sau DOBRODICI (1357), după care fu coprinsă de Mircea Vodă la 1388. Cedată României prin tractatul dela Berlin (1878) și mărită cu Cadrilaterul dela (1913), ea e azi împărțită în patru districte, cu o populațiune de 650.000 loc,, dintre cari o mare parte sunt Români. Dobrogea conține în populațiunea-i peste 20 de naționalități, oferind un adevăra tcaleidoscop linguistic: Turci și Tătari, Bulgari, Ruși, Greci, Lipoveni, Nemți, Ovrei, Găgăuți, Armeni, Italieni, Țigani și alte elemente etnice. În răsboiul pentru eliberare din 1916-1918, Dobrogea fu invadată de Germani, Bulgari și Turci. (Dobrogean).


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DOBROGEA 1. Podișul Dobrogei, mare unitate de podiș în SE României, între Dunăre la V și N, Delta Dunării la NE, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, suprapusă peste trei subunități structurale, diferite atît prin fundament, cît și prin cuvertura sedimentară: I. Podișul Dobrogei de Nord, situat între valea Dunării la V și N, Delta Dunării la NE, complexul Razim-Sinoe la E și aliniamentul văilor Peceneaga-Slava la S (cu înălțimi de 150-450 m), reprezintă o asociere de trei subunități morfostructurale, bine diferențiate între ele: M-ții Măcinului, Dealurile Tulcei, Depr. Nalbant și Pod. Babadag. Fundamentul este constituit din formațiuni paleozoice, străbătute de mase granitice, acoperite de depozite calcaroase, grezoase, argiloase, triasice și cretacice. Importante zăcăminte de pirite cuprifere (Altân Tepe) și baritină (Somova); roci de constr. (granite, porfire, calcare). Păduri de stejar în amestec cu gorun, tei alb, jugastru etc. Pomicultură; viticultură (podgoria Niculițel). II. Podișul Dobrogei Centrale sau Pod. Casimcea, situat între aliniamentele văilor Peceneaga-Slava la N, țărmul Mării Negre la E, Pod. Carasu la S și Dunăre la V, este constituit predominant din șisturi verzi în fundament, care adeseori apar la supr., peste care stau formațiuni jurasice și cretacice, fiind un pod. de eroziune, cu înălțimi de 150-320 m, fragmentat pe direcție NV-SE de râul Casimcea. Masivele calcaroase, resturi ale unei bariere de corali din Jurasic, rămase la supr. sub forma unor martori de eroziune pe aliniamentul Hârșova – Crucea – Gura Dobrogei, cheile, dolinele și peșterile din această zonă dau o notă de diversitate în peisaj. Cuprinde mai multe subunități: Pod. Casimcei – propriu-zis, Pod. Hârșovei, și Pod. Istriei. III. Podișul Dobrogei de Sud, cuprins între Dunăre la V, Pod. Dobrogei Centrale la N, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, corespunde în fundament soclului rigid de platformă, format din șisturi cristaline mezometamorfice, peste care sunt extinse depozite de gresii și calcare mezozoice și neogene, acoperite de o cuvertură de loess care conferă pod. un caracter structural tubular. C. 2/3 din supr. este drenată de bazine hidrogeografice care sunt tributare în cea mai mare parte Dunării. Unele diferențieri geomorfologice permit împărțirea Pod. Dobrogei de Sud în patru subunități: Pod. Medgidiei cu Pod. Dorobanțului, Pod. Oltinei, Pod. Negru Vodă și Pod. Cobadin. Vegetație de stepă cu procent ridicat de plante termofile. Viticultură (podgoriile Murfatlar, Ostrov). 2. Prov. istorică în SE României, între Dunăre și Marea Neagră. Terit. D., locuit din Paleoliticul mijlociu, a fost populat din milen. 2 î. Hr. de strămoșii geto-dacilor. Coloniștii greci au întemeiat în sec. 7-6 î. Hr. pe litoralul Mării Negre, coloniile Histria, Callatis, Tomis. În sec 1 î. Hr. a intrat în componența statului lui Burebista, apoi a Imp. Roman și Bizantin (până în sec. 7). Reintrată sub dominația bizantină (din 971), D. a fost menținută cu greu de către aceștia (sec. 10-13), fiind invadată de pecenegi, uzi și bulgari. În sec. 14, în D. s-a constituit o formațiune politică de sine stătătoare, condusă, pe rând, de Balica, Dobrotici (din c. 1348) și Ivanco (din c. 1386). A făcut parte din Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânire turcească (1417-1878). În urma Războiului de Independență din 1877-1878, Congresul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României și restabilirea autorității statului român asupra D. de Nord. Prin Pacea de la București (1913), ce pune capăt celui de-al doilea Război Balcanic, partea de S a D. (Cadrilaterul) a intrat în componența statului român. În 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost silită să cedeze cadrilaterul Bulgariei.

DOBROGEA toponim a cărui origine antroponimică din blg. Дoбpoтицa (Weig p. 148) pare înlăturată de M. Alexandrescu-Dersca (Contr. onomastiques. 1958) în favoarea unui etnic arab Dubruğ(an) „stăpîni pe Burgan”, nume dat „protobulgarilor”; (rămîne inexplicabilă coincidența cu antroponimul Dobrotici); el apare ca antroponim în două forme: 1. Obrogea, Ilie (AO XX 146). 2. Dobrogeanul (17 B IV 553).

MUNȚII DOBROGEI v. Măcin (1).

PODIȘUL DOBROGEI v. Dobrogea (1).

Intrare: Dobrogea
Dobrogea
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular Dobrogea
plural
genitiv-dativ singular Dobrogei
plural
vocativ singular
plural