cato sm vz caton

CÁTO s.m. (Rar) Om de o virtute severă. [Var. caton s.m. / < it. catone, cf. Cato – cenzor al Romei, celebru prin austeritatea și principiile lui severe].

CÁTO s. m. om de o virtute severă. (< it. catone)

CÁȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.

catóne sm vz caton

cáță² sf [At: LM / Pl: ~țe / E: ns cf cața] 1 Persoană rea și cicălitoare Si: (pfm) cicală, cicălitor. 2 (Îe) A se pune ~ pe capul cuiva A stărui mult pe lângă cineva.

cáță¹ sf [At: PANN, P. V. III, 144/2 / Pl: ~țe / E: ns cf acăța] (Reg) 1 Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. 2 (Îe) A prinde sau a umbla cu ~ța A minți pe cineva. 3 (Îe) A sta ~ înaintea cuiva A sta drept (de frică, de respect).

CÁȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.

CÁȚĂ², cațe, s. f. (Familiar) Persoană rea și cicălitoare, care vorbește într-una (bîrfind), căreia nu-i mai tace gura; gură rea. Pascu nu știa cum s-o împace, dar oloaga se holba la el – cață cu plisc. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 131. ◊ Expr. A se pune cap pe capul cuiva = a stărui mult pe lîngă cineva.

CÁȚĂ¹, cațe, s. f. (Regional) Băț lung cu un cîrlig la vîrf, cu care ciobanii prind oile. Ia cară-te cu bine, Pîn’ nu-ncarc cața pe tine. PANN, P. V. III 144. Chiar cu-n lup de mă-ntîlnesc, Cu-această cață îl lovesc. TEODORESCU, P. P. 111. – Pl. și: căți (TEODORESCU, P. P. 75).

CÁȚĂ¹, cațe, s. f. (Reg.) Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. – Postverbal al lui [a]căța.

CÁȚĂ², cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Din cața.

CÁȚĂ² ~e f. pop. Persoană răutăcioasă și sâcâitoare. /Din cața

CÁȚĂ¹ ~e f. pop. Unealtă constând dintr-un băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. /v. a agăța

Catone m. numele a doi Romani iluștri: 1. (Bătrânul sau Censorul), cunoscut prin austeritatea moravurilor sale, prin severitatea și ura-i în contra Cartaginii (232-147 a. Cr.); 2. (din Utica), strănepotul celui precedent, adversarul lui Cezar, se ucise la Utica în Africa, spre a nu-i datori vieața (94-46 a. Cr.); 3. fig. om de o virtute rigidă (naturală sau afectată): e un Catone.

cață f. băț lung, cu un cârlig la un capăt, cu care ciobanul prinde oile: și mocanii (își beau) turmele, rămânând cu cațele POP.; a umbla cu cața, a înșela pe cineva, a prinde cu vorba (cum ciobanul prinde oaia cu cața): să nu mai umbli cu cața si să-mi amărăști vieața PANN. [Abstras din *cățare (v. acățà. cățărà) = lat. CAPTIARE].

cață-ceartă m. gâlcevitor, buclucaș.

cáță f., pl. e (subst. verbal d. lat. captiare, format din captio, prindere, de unde și it. caccia, fr. chasse, sp. caza, pg. caça. V. cățuĭe, acăț, cațăr, captez). Bîtă lungă cĭobănească cu capătu’ncovoĭat de prins oile. Furcă cu dințĭ încovoĭați de amestecat borhotu cu șișca (Bc.). Fig. Om care se tot ține după tine și de care nu poțĭ scăpa. Adv. A te ținea cață de cineva, a te ținea gîrbă, lipcă, scaĭ (ca să-țĭ dea ceva).

cáto s. m.