Caiafa m. V. Vocabular.

Caiafa m. 1. mare preot evreu, unul dintre autorii morții lui Isus; 2. fig. ipocrit, fățarnic: o caiafă de călugăr. V. Ana.

CAIAFĂ, caiafe, s. f. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ Expr. A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor preoți iudei) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul (purtându-l cu vorba). [Pr.: ca-ia-] – Din n. pr. Caiafa.

caiafă sf [At: DELAVRANCEA, ap. TDRG / P: ca-ia~ / Pl: ~fe / E: Caiafa] 1 Persoană fățarnică. 2 (Îe) A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana Ia Caiafa A trimite un solicitator dintr-un loc în altul (purtându-l cu vorba).

CAIAFĂ, caiafe, s. f. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ Expr. A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul (purtându-l cu vorba). [Pr.: -ca-ia-] – Din n. pr. Caiafa.

CAIAFĂ, caiafe, s. m. și f. 1. Persoană fățarnică, ipocrită. Are să mi-o plătească, și scump, caiafa asta bătrînă. M. I. CARAGIALE, C. 29. Acum rămăsese... o ură surdă, lașe... și jocul de caiafă pe care Fana ar fi fost frumos să nu-l accepte. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 190. 2. (Păstrat ca nume propriu în expr.) A trimite (sau a purta, a mîna, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje din biblie) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc în altul, a-l purta cu vorba.

CAIAFĂ, caiafe, s. m. și f. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ (În expr.) A trimite (sau a purta, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc într-altul, a purta cu vorba. – Ngr. Kaiafa.

CAIAFĂ ~e f. Persoană fățarnică. ◊ A trimite (pe cineva) de la Ana la Caiafa a purta cu vorba. [Sil. ca-ia-] /Din Caiafa n. pr.

CAIAFĂ, caiafe, s. f. Fig. Persoană fățarnică, ipocrită. ◊ Expr. De la Ana la Caiafa (personaje biblice) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc în altul; a duce cu vorba. – Din n. pr. Caiafa, mare preot iudeu care l-a judecat pe Hristos.

Caiafa (anchetatorul lui Isus) s. propriu m.

Caiafa (personaj biblic) s. propriu m.

caiafă (om fățarnic) s. f., g.-d. art. caiafei; pl. caiafe

caiafă (om fățarnic) s. f., g.-d. art. caiafei; pl. caiafe

caiafă s. f. (sil. -ia-), g.-d. art. caiafei; pl. caiafe

caiafă (caiafe), s. m. – 1. Ipocrit, fățarnic. – 2. (Arg.) Agent de poliție. De la Caifas, în rom. Caiafa (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 178).

Caiafa (Iosif-Caiafa), mare-preot iudeu, ginerele lui Ana, destituit de Vitelius în anul 18 d. Hr. și căruia i-a luat locul. Sub el și-au început activitatea Ioan Botezătorul și Iisus Hristos și tot sub el a survenit sfârșitul lor. Potrivit evangheliei, Iisus Hristos a fost trimis în judecată mai întâi în fața lui Ana și după aceea în fața lui Caiafa, de unde expresia: „A purta pe cineva de la Ana la Caiafa”. El a mituit pe ostașii care străjuiau mormântul lui Iisus să mintă că ucenicii Săi i-au furat trupul și a arestat pe mulți dintre apostoli.

CAIAFA (în „Noul Testament”), mare preot iudeu. L-a judecat pe Iisus Hristos și i-a prigonit pe apostoli. V. Ana.

CAIAFA bibl. ebr. și subst. caiafă, poreclă. – Matei (AO IX 190); – Radu, olt. (Sd VII 37); t. (NL 201).

De la Anna la Caiafa – Expresia e însoțită de obicei de un verb: mă poartă... mă duce... mă trimite de la Anna la Caiafa. Ea își are obîrșia în scriptură. Anna a fost un sacerdot al iudeilor. Ezitînd să-l judece pe Hristos, l-a trimis la Caiafa, alt preot și judecător evreu care, la rîndul lui, l-a trimis la Pilat. Prin analogie, expresia se folosește cînd ești trimis de la o persoană la alta, fiecare evitînd să-ți rezolve o cerere, o problemă, sau să-ți facă dreptate. BIB.

a trimite (pe cineva) de la Ana la Caiafa expr. (livr.) a purta (pe cineva) pe drumuri.

caiafă, caiafe s. f. 1. (om) fățarnic / ipocrit. 2. (intl.) informator. 3. (intl.) hoț cu vechime / cu experiență.