băucă sf vz beucă

beucă sf [At: ȘEZ. II, 149 / V: bău~, (reg) bâu~ / A: (1) beucă / E: nct] 1 (Reg) Pârâu adânc și cu gropi pe coasta muntelui. 2 (Reg) Prăpastie. 3 Adâncitură strâmtă între dealuri împădurite, considerată loc rău. 4 (Pop; îe) A da (sau a intra) în bâucă A conduce o căruță într-o beucă (3). 5 (Mol) Parte superioară a capului.

beucă s.f. (reg.) 1 Pîrîu adînc și cu gropi pe coasta muntelui. 2 Prăpastie. 3 Adîncitură strîmtă între dealuri împădurite. ◊ Expr. A da (sau a intra) în bîucă = a conduce o căruță într-o beucă. • pl. -ci. și bîucă s.f. /etimol. nec.

bîucă s.f. v. beucă.

❍BEUCĂ² (pl. -ci) sf. Mold. 🫀 Partea superioară a țestei capului.

BEUCĂ¹ (pl. -ci) sf. Olten. 🌐 Văgăună, scobitură neregulată făcută în pămînt de ape ¶ 2 Vălcea prăpăstioasă.

BEUCĂ, beuci, s. f. Văgăună, scobitură neregulată săpată de ape; loc prăpăstios. [Pr.: be-u-]

béŭcă f., pl. ĭ (cp. cu vgerm. binge, ngerm. beuge, adîncătură, cotitură). Olt. Văgăună: bezna din beŭcile pădurilor, într’o beŭcă era culcușul lupuluĭ (N. Pl. Ceaur 11 și 48).

beucă (desp. beu-) (reg.) s. f., g.-d. art. beucii; pl. beuci

beucă (beu-) s. f., g.-d. art. beucii; pl. beuci

beucă s. f. (sil. beu-), g.-d. art. beucii; pl. beuci

BEUCĂ s. v. copcă, ochi.

beucă s. v. COPCĂ. OCHI.

beucă (beuci), s. f. – Rîpă, prăpastie. – Var. băucă. Origine necunoscută. Nu este deloc probabilă der. propusă de Diculescu 182, din v. germ. biugo. Este cuvînt de circulație restrînsă.

BEUCA subst. „prăpastie”. 1. Beuca s. 2. Beoca b. (Ard X). Coincidențe: trac, Beucus (OR I 555).