bâlc² sn vz bâlcă

bâlc¹ sm [At: (a. 1644) ap. HEM 3014 / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) 1 Băltoacă. 2 Mocirlă.

bîlc n., pl. urĭ (cp. cu bulhac). Est. Rar. Bulhac.

BÂLC s. v. băltoacă, mlaștină, mocirlă, smârc.

bîlc s. v. BĂLTOACĂ. MLAȘTINĂ. MOCIRLĂ. SMÎRC.

bấlc, bâlcuri, s.n. – (reg.) Băltoacă, mocirlă, mlaștină. ♦ (onom.) Bâlc, Bălc, Bâlcu, nume de familie (72 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Brâncuș, Vraciu).

bấlc, -uri, s.n. – Băltoacă, mocirlă. Bâlc, nume de familie. – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuși 1983).

BALC, com. în jud. Bihor, pe Barcău; 3.719 loc. (1991). Biserică (sec. 13).

BALC (BALIȚA), voievod al românilor din Maramureș, fiul lui Sas și nepotul lui Dragoș. După alungarea lor din Moldova, odată cu „descălecarea” lui Bogdan, B. și fratele său Drag se întorc în Maramureș, unde primesc din partea regelui Ungariei, Ludovic de Anjou, importante feude.

BALC, BĂLC, din temele bal și băl + suf. -ca, -cu. I. 1. Balc, ard., 1205 (Drăg); Bale Vvd, fiul lui Sas Vv. zis și Baliță 1359-1398 (Has).Balco (Cat); Balcu ar. (Iorga, Hist. des R. VIU 94); Balea s.; Balcă, Ioan, pr., 1916; – din Vernești (17 B IV 32). 3. + -ăș: Bálcăș (Sd X). 4. + -an: Balcan/ul t.; -i s., mold. (Dm) zis și Bîlcani (Ștef); Bălcan, pren. (P¹⁴); Bălcănașu, act.; pentru toponimele Balcani, două sate moldovene scrise cu a, înainte de 1450 (Dm), și cu -ă, după aceea (Ștef), cf. și ung. balkány „mlaștină”. 5. + -ău: Balcău s. disp. r. Huși (BCI VII 71) sau < subst. balcău (DLR). 6. -ea, -iu: Balcea înv. din 1890; Balcean, Ion, 1436 (Has); Balciu (Dm; RS 64) și -l s. (16 B IV 384,272; Sd V 479). Derivate: Bălcești s.; Bălcescu, N., marele democrat revoluționar de la 1848. 7. Bîlcoci, P. (Cat mold. II). II. Cu ă accentuat: *Bălc. 1. Bălcă, (Sur VIII); Bălcu, Gh. (RI XIII 286) [fon. mold. pt. Bîlcu]. 2. Bălcaș (Ard II 207). „Bălcoaia, Bălcoiul, Bîlcul” sub influența derivatelor cu sufixe accentuate (I. Iordan, Loc. 124). 3. Bălcea b. (17 B II 440). V. și Bîlc.

BÎLC cf. subst. bîlc „bahnă”; după Hasdeu, dim. < Bale. 1. Bîlc/o, -u (Dm; Ștef); -ul (16 B V 39); Bîlcani s. (Ștef); Bîlcoae t. (Dm). 2. + -ciu: Bîlciu popa (16 B III; -l armaș (17 B I 230).