Alexandru m. numele mai multor împărați ai Rusiei: 1. ALEXANDRU I (Pavlovici), învins de Napoleon I, invadă Franța în 1814 și 1815 cu coalizații (1801-1825); 2. ALEXANDRU II (Nicolaevici), desființă șerbia în 1863 și fu asasinat de nihiliști în 1881, urmându-i pe tron fiul său ALEXANDRU III, născut în 1845, mort în 1894.

Alexandru m. numele a 8 papi, între cari ALEXANDRU III, adversarul lui Frideric Barbarossa (1159-1181), și ALEXANDRU VI (Borgia), ambițios și desfrânat, care muri otrăvit (1492-1503).

Alexandru m. numele mai multor Domni români; ALEXANDRU BASARAB, fiul lui Tugomir, Domnul Munteniei, (1310-1338), învinse pe regele ungur Carol Robert (1330) și alungă din țară pe țarul sârb Dușan (1335). ║ Nic. ALEXANDRU, fiul său, domni ca Domn independent și ocupă părțile tătărești de lângă gurile Dunării (1340-1364). ║ ALEXANDRU I (cel Bun), Domnul Moldovei; fiul lui Roman Mușat, înzestra țara cu așezăminte folositoare (mănăstiri, biserici, scoale, târguri și orașe) și domni în pace (1401-1433). ║ ALEXANDRU II. 1. Domnul Moldovei, fiul lui Ilie I (1448-49) și (1451-55); 2. Domnul Munteniei, fratele lui Petru Șchiopul (1567-1577). ║ ALEXANDRU III. 1. (Cornea), Domnul Moldovei, domni numai trei luni și fu ucis de Petru Rareș (1540-1541); 2. (Bogdan), Domnul Munteniei (1592-1593); ║ ALEXANDRU IV. v. Lăpușneanu și Iliaș. ║ ALEXANDRU V. v. Movilă și Coconul. ║ ALEXANDRU VI. v Iliaș. ║ EXAPORITUL v. Mavrocordat. ║ ALEXANDRU IOAN I, v. Cuza.

Alexandru (Sever) m. împărat roman, just și virtuos, fu ucis de soldați din cauza severității sale (235).

Alexandru (cel Mare sau Macedon) m. regele Macedoniei, fiul lui Filip și al Olympiadei, fu instruit de Ariștotele. Cuceritorul Persiei și aproape al întregei Azie, muri la Babilon în vârstă de 33 ani (356-323).

bărbát, -ă s.m., adj. I s.m. 1 Persoană adultă de sex masculin. ♢ Bărbat de stat v. stat. ♢ Loc.adj. De bărbat = bărbătesc. Voce de bărbat. ♢ Loc.adv. (Ca) de la bărbat la bărbat = ca între bărbați. ♢ Expr. A nu ști de bărbat v. ști. ♦︎ Soț (în raport cu soția sa). ♢ Expr. A pus bărbatul cîrpa v. cîrpă. A(-i) da cuiva de bărbat pe cineva v. da. Și-a găsit hîrbul capacul, tigva dopul și lelea bărbatul v. tigvă. 2 Om puternic, curajos, de acțiune. II adj. 1 (despre oameni) Care este curajos, voinic, puternic; activ. 2 (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care trădează bărbăție, curaj, vitejie. • pl. -ți, -te. /lat. barbatus, -i.

beldie s.f. (reg.) 1 Prăjină lungă și subțire; par lung. 2 Tulpină la unele plante erbacee. 3 Fîșie din coaja unui copac. 4 (mai ales la pl.) Buruieni, bălării. ◊ pl. -ii. g. -d. -iei. și bîldie s.f. /etimol. nec.

boboc s.m. 1 (bot.) Caliciul nedeschis al unei flori; floare nedeschisă și nedezvoltată pe deplin; mugur. Pe sub zaplaz, boboci sfioși de toporași se dezvăleau (SADOV.). ◊ Compar. Un boboc de fată. ♦ Fig. (fam.) (Termen de dezmierdare pentru o) ființă iubită. Ca dumneata, bobocule, mai rar (CAR.). 2 (ornit.) Pui de gîscă sau de rață. Văd cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălții (ODOB.). ◊ Zic. Toamna se numără bobocii = numai la sfîrșit se poate aprecia rezultatul unui efort. ◊ Expr. A paște (sau a păzi) bobocii = a-și pierde vremea degeaba. D-voastră, cinstiți oaspeți, se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta (CR). A da (mîncare) la boboci = a vomita. N-am păscut bobocii împreună (sau cu tine, cu el etc.) v. paște. A turna bobocilor v. turna. 3 Fig. Începător într-un domeniu; om lipsit de experiență; ageamiu; restr. recrut; student, elev în primul an. E băiețandru, boboc, abia ieșit din școala militară (STANCU). ◊ Balul bobocilor = petrecere prin care tinerii înscriși la universitate în primul an sărbătoresc începerea studenției. • pl. -ci. /<ngr. μπουμπούκι.

Alexandru I m. 1. principe de Battemberg, ales Domn al Bulgariei în 1879, repurtă în 1885 o victorie asupra Serbiei («eroul dela Slivnița») și fu silit să abdice în anul următor; el muri în 1894 la Gratz ca conte de Hartenau; 2. regele Serbiei, fiul lui Milan I și al Nataliei, născut în 1876 și proclamat rege în 1889, după abdicarea tatălui său, fu asasinat de o conspirațiune militară în 1903.

Alexandru = Alexander.

ALEXANDRU (ALEXANDER), arh. în NV Americii, de Nord (S.U.A.), în G. Alaska; c. 1.100 ins.; 36,8 km². Ins. pr.: Baranof, Prince of Wales. Min. feroase. Lemn. Creșterea animalelor. Pescuit.

ALEXANDRU, numele a opt papi. Mai importanți: 1. A. III (Rolando Bandinelli) (1159-1181). În scopul întăririi autorității papale a luptat împotriva împăratului Frederic I Barbarossa și a lui Henric II, regele Angliei. 2. A. VI (Rodrigo Borgia) (1492-1503). A încercat să supună Italia centrală puterii lui pe calea corupției, trădării și asasinatului.

ALEXANDRU, Constantin (n. 1953, Constanța), luptător român de greco-romane (categoria 48 kg). Campion mondial (1978,1979), campion european (1974, 1975, 1977, 1978, 1979); medalie olimpică de argint (Moscova, 1980).

ALEXANDRU, Ioan (1941-2000, n. sat Topa Mică, jud. Cluj), poet român. Lirică a sensibilității spontane, a meditației filozofice („Infernul discutabil”, „Vămile pustiei”) și a istoriei („Imnele Transilvaniei”, „Imnele Țării Românești”, „Imnele Moldovei”). A tradus „Cîntarea cîntărilor”.

ALEXANDRU, Todea (1912-2002, n. Teleac, jud. Mureș), cleric român. Cardinal (1991). Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) (în clandestinitate, din 1986, recunoscut în 1990). Președinte al Conferinței Episcopilor Catolici de toate riturile din România (1991).

ALEXANDRU, numele a patru regi ai Macedoniei antice, din dinastia Argeazilor: Alexandru III cel Mare v. Alexandru Macedon.

ALEXANDRU, Tiberiu (1914-1997, n. Ilimbav, jud. Sibiu), muzicolog român. Elev al lui C. Brăiloiu. Lucrări de etnomuzicologie („Instrumentele muzicale ale poporului român”, „Muzica populară românească”).

ALEXANDRU, Maria (n. 1939, sat Plugova, jud. Caraș-Severin), jucătoare română de tenis de masă. Campioană mondială (dublu femei – 1961, 1973, 1975), campioană europeană (simplu femei – 1966). Multiplă campioană națională.

ALEXANDRU gr, ’Aλέξανδρος <adj „care protejază pe oameni” (Bailly). Nume domnesc în ambele țări, luat sub influența cărții poporane, Alexăndria, dar boierii și poporul preferau derivate și ipocoristice ale numelui. 1. Alexandr/u Vvd. Basarab; -escu, Gr., poetul; cu i neexplicat: Alexandri, boier muntean (Sd V 344); mold., 1630 (Sd XI 100); Alecsandri V., poetul; -ni act; cu afer.: Drini, D., olt. (Sd. V 489); Alexandriu act.; -oiul (Vr C 53). 2. Olexandru (Ștef.) cu o < a fonetism rus. 3. Scurtat; Alexan, N., act. -i s. (Cat); Alexa (Ștef; C Stef; Sd XI 276; 16 A III 26) și Alexă (Bîr I) sau din Alexie; Alecu frecvent; Aleca b., 1576, mold.(C Ștef); forme identice la greci, sîrbi, bulgari. a) Cu afer: Lec, Leco (Tec); -ulescu olt.: Leca, din Oradea, 1235 (Iorga III 135 și 11-13 C I 55; P Bor 7; Paș); – agă, 1619. Frecv. mold. (Sd. XVI; Arh) etc.; b) Lecă, Lexi, Lexu ar. (Fărș); c) Leceni s.; Lechița b., ard. (Paș). Cf. alb. Leka. II. 1. Alixandru (Syn 25 feb), cu afer.: Lixandru frecvent; Lixăndroiu (Drag; RI XII 113); acomodat cu term. calend. -ie: Alicsandrie D. Ghica Vvd. 1842 (Ac Bz 59) 2. Ipocoristice: a) Droiu, Droia v. și Adrian. b) Druca, Șt., act.; c) Drulă b, mold.; Drulu, N., act.; -l (17 A II 102); Druțe, I. (Sur IV); -a (16 A II 49; III 22 și 153). 3. Alisandru, cu afer: Lisandru, -escu, M. (AO XV 140); Scurtat: Sandru, act; f. Sandra (P⁴) sau < Casandra. a) Sandrin (Mar; G. Roș 46); – Vvd, fiul lui Ștefan cel Mare, numit „Sandrinus” în doc. latin 1488 (Ștef); cu afer.: Andrino, olt., 1640 (Sur VI), cf.it. Sandrino. b) scurtat: Drinu., Marin (Fil A); Drina b., 1662 (Sur III și IV); – f. actual. 4. Sandu, Săndulescu; -lești, -leni ss.; Săndoiu, I. act.; scurtat în Doiul, sau < Rădoiu, Vlădoiu; Sănducu și Ducu, act.; Sănduleț act.; Asande, V., act.; Săndache (Sd XXI), Săndulache. III. Din magh. Sándor, avem forme răspîndite în Ardeal și Moldova: 1. + Alecu: Alecsandor, L., preot (Mar 145) din sec. XIV-XV. Cu a în temă: Șandru (Dm; Ștef; C Ștef; Paș) etc.; Șandre, -a, Șandrica (Ștef); Șăndrescul (Ștef) și mai rareori cu ă: Șăndru = Șăndrea (Dm I 50); Șăndrela, ard. (Paș); Șăndrolea, -uc, -ucă, ard. (Paș); Șăndreșor = Șendrișor (Dm); Șândron (Hațeg; Cand 94). 2. Numele este redat cu e în surete: Șendre, -a, Șendrica, -că, -co, -șor, Șindrea (toate în Dm). 3. În secolul XVII formele cu e se folosesc și în acte originale în mod curent: Șendre, Șăndreia (Paș; Tec II); Șendroiu, Șendr/eni, -uleni, -iceni, ss; Șendranul (16 A IV 174). 4. Cu afer. Șendre zis Endria (A Gen II 71). IV. Alte influențe: 1. Ucraineană: *Oleșa, > Oleș/ești, -eni ss.; Olehno, Oleșco, Oliușca = Olușca (Ștef), forme ce apar numai în sec. XV, acoperind uneori și originea etnică străină. 2. Din turc. Iskender: Schindir, Maxin „sluga” (16 A III 10); Schindir, frate cu Sima, Andrei și Mihuța (16 A I 158). Cf. sîrb. Alač < „Alexander” (Rad voi. 82 p. 86): Alaci act; v. acesta Partea II-a.

Alexandru Prenume larg răspîndite în Europa și în afara granițelor ei, frecvente și cu o îndelungată tradiție, Alexandru și Alexandra reproduc vechile nume pers. gr. Aléksandros (gen. Aleksándru) și Aleksándra. Dacă răspîndirea și popularitatea numelui sînt strîns legate de faima celebrului rege și cuceritor macedonian, numele este cu mult mai vechi în onomastica Greciei antice, fiind atestat inițial chiar în Iliada ca un alt nume al lui Paris, fiul lui Priam. Mult mai tîrziu, în Descrierea Eladei de Pausanias, corespondentul fem. Aleksándra, apare ca supranume pentru Casandra, fiica lui Priam și sora lui Paris. încadrat într-o bogată familie de vechi nume pers. compuse (Aléksarhos și Aléksikles, cunoscute încă de la Tucidide, Aleksídemos la Platon, Aleksikrátes, la Plutarh etc.), Aléksandros este interpretat, în mod curent, ca un compus din verbul aléxo „a apăra, a proteja” și subst. aner, gen. andrós „bărbat, om” (element de compunere foarte frecvent în onomastica greacă). Semnificația „care apără pe oameni” a compusului se potrivește într-adevăr atît lui Paris, cît și Casandrei, dar imediat se naște și întrebarea de ce numai lor; răspunsul îl dau acei specialiști care consideră că, în Iliada, Aleksandros este o încercare de „grecizare” sau de „traducere” a numelui lui Paris, probabil de origine frigiană. în acest context de presupuneri, este interesantă o nouă ipoteză emisă în legătură cu numele în discuție. în vechile limbi din Asia Mică, vorbite de populațiile preelenice, apare un nume pers. Alekshandu probabil, preluat de greci, și necunoscîndu-i-se semnificația, acest vechi nume a fost modificat în Aleksandros, cu semnificația clară, ca majoritatea numelor în uz (nu trebuie să uităm că epopeea homerică, ca și vechea mitologie greacă, conține multe elemente ale onomasticii preelenice sau neelenice, printre care și numele multor troieni). Atestat frecvent după epoca lui Alexandru Macedon, numele atinge o largă răspîndire încă din epoca elenistică. Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), fiul lui Filip, educat de Aristotel, rege al Macedoniei, excepțional comandant de oști și mare cuceritor, unifică sub dominația greacă o mare parte a lumii antice, răspîndind în lumea mediteraneeană și orientală elementele culturii și civilizației grecești (vechile izvoare grecești menționează 17 orașe care în antichitate îi purtau numele, Alexándreia, dintre acestea cel mai cunoscut este Alexandria, fondată în 332 – 331 î.e.n. de Alexandru Macedon, fostă capitală a Ptolemeilor, renumită prin Farul (una dintre „cele șapte minuni ale lumii”) și Biblioteca sa celebră; important centru cultural și religios al elenismului era cunoscut și prin renumitele școli filozofice, denumite „alexandrine). Departe, ca timp și spațiu, de Grecia care l-a creat, Alexandru își recapătă vechea popularitate și strălucire în cadrul civilizației apusene medievale. Elementul revitalizator este literatura, mai precis celebrul roman popular, cunoscut la noi sub numele de Alexandria, probabil, secole întregi, opera cu cea mai largă răspîndire și cea mai largă audiență la un public foarte divers. Romanul lui Alexandru a luat naștere în lumea greacă a ultimilor secole dinaintea erei noastre și este atribuit istoricului Calistene din Olint (360-327 î.e.n.), participant la războaiele lui Alexandru Macedon. O redactare de prin sec. 3 e.n., tradusă în latină în sec. 4-5 de lulius Valerius, începe să circule în Asia și Europa răspîndind legenda lui Alexandru cel Mare. Arabi și persani, sirieni și evrei, italieni, francezi și spanioli au cunoscut, interpretat și refăcut în sute de feluri acest roman într-adevăr popular. Traducerea latină a lui lulis Valerius apare citată încă din sec. 9 sub titlul De ortu, vita et obitu Alexandri Magni, iar în 1473 este tipărită pentru prima oară la Utrecht o traducere a italianului Leon. Romanul care a servit multă vreme în evul mediu, în școlile occidentale, drept carte de istorie, ajunge și la români, probabil tradus la sfîrșitul sec. 16, după o versiune slavă de redacție sîrbo-croată (este cunoscută astăzi la noi doar o copie din 1620). Trăind multe secole într-un mediu de cultură slavonă, românii au cunoscut Alexandria cu siguranță și înainte de traducerea ei; folclorul nostru, în care Alexandru apare ca un termen de comparație ideal în materie de vitejie, nelipsit aproape din nici o conăcărie sau orație de nuntă, aduce probe sigure în această privință. Vechea și îndelungata influență a cărții populare se resimte puternic și în domeniul onomasticii populare, în care circulă, alături de numele în discuție, și altele de aceeași proveniență. Nu trebuie însă să limităm explicarea răspîndirii, frecvenței și numeroaselor forme sub care circulă Alexandru la noi numai la influența cărții populare. Intrat în inventarul creștin, purtat de nenumărați martiri și sfinți din primele secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Alexandru cîștigă o nouă șansă de a se menține în uz și de a se răspîndi în lume. Pătrunse în onomastica slavă (la popoarele slave vecine atestările diferitelor forme sînt vechi și frecvente), numele ajung la noi, sînt adaptate sistemului limbii și dau naștere unor forme noi, derivate cu diferite sufixe. Alexandru a fost în istoria noastră un nume tradițional pentru domni, purtat de nu mai puțin de 22 de domni ai celor două țări românești (primul a fost Nicolae-Alexandru, domn al Țării Românești începînd din 1352); în Letopisețul său, cronicarul Grigore Ureche ne-a lăsat o interesantă mărturie în acest sens: au ridicat domn pre Petre Stolnicul și-i schimbară numele de-i zicea Alexandru Vodă, pre carele l-au poreclit Lăpușneanu”. Alături de mai vechile influențe bulgare, sîrbo-croate sau ucrainene, nu trebuie omise nici cele maghiare sau, mult mai noi și puține, cele apusene. Dar, iată în continuare, o parte dintre „membrii” familiei numelui Alexandru, dintre care doar cîteva au ieșit din uz, dar apar ca nume de familie: Alecu, Aleea, Lec(u), Leea (atestat încă din 1235), Lexi, Lixandru, Lixandra, Lixăndrucă, Drucă, Lixăndruță, Druță, Lisandra, Lisandru, Lisăndrina, Sandru, Sandra, Alexandrin, Sandrin, Drinu, Alexandrina, Sandrina, Drina, Sandu, Sanda, Săndel, Sănducu, Ducu, Sănduleț, Săndulache, Sănduțu, Duțu, Șandru (din magh.), Șandre(a), Șăndru, Șendrea, Oleșca (din ucr.), Schindir (din turc. Iskender), Alaci (din ser.), Sandi, Sașa, Șura etc. • Engl. Alexander (cu hipoc. Sandy, Sanny), fr. Alexandre, germ. Alexander (cu hipoc. Sander, Xander), Alexandra, Alexandrine, it. Alessandro, Alessandra (cu hipoc. Sandro, Sandra, Sandrino, Sandrina), sp. Alejandro, Alejandra, magh. Sándor, Alexandra, Szandra, bg. Aleksandăr, Aleksandra, rus. Aleksandr, Aleksandra (hipoc. curente Sanea, Sașa, Șura, Leksa etc.), Aleksandrin, Aleksandrina etc.

ALEXANDRU ALDEA, domn al Țării Românești (1431-1436). Reprezentant al unei partide boierești filoturce; a închinat țara turcilor.

ALEXANDRU CEL BUN, domn al Moldovei (1400-1432). A consolidat și a dezvoltat organizarea instituțională a țării, a sprijinit dezvoltarea comerțului, dînd privilegii negustorilor străini, și a aplanat conflictul dintre biserica moldovenească și Patriarhia din Constantinopol, care a recunoscut Mitropolia de la Suceava (1401); i-a ajutat pe poloni cu oaste în luptele cu cavalerii teutoni (1410; 1422). A respins primul atac turcesc împotriva Moldovei (1420).

ALEXANDRU din Afrodisia (sfîrșitul sec. 2 – începutul sec. 3), filozof grec. Comentator al scrisorilor aristotelice, a tins către o platonizare a filozofiei Stagiritului.

ALEXANDRU I, rege al Greciei (1917-1920). Domnia lui a fost tutelată de E. Venizelos.

ALEXANDRU I (ALEXANDER I LAND), ins. în M. Belingshausen (Antarctica), despărțită de Pen. Țara lui Graham prin George VI Sound și de ins. Charcot prin ghețarul de șelf Wilkins; 43,2 mii km²; lungime: c. 380 m; lățime: 80-240 km. Relief muntos – culmea Douglas (2.987 m, vf. Stephenson). Considerată pînă în 1940 parte a continentului. Descoperită și denumită în 1821 de expediția condusă de F.F. Belingshausen.

ALEXANDRU I. CUZA, com. în jud. Iași, în lunca Siretului; 2.781 loc. (1991). Expl. de balast. Pînă în 1965 s-a numit Cuza Vodă.

ALEXANDRU II MIRCEA, domn al Țării Românești (1568-1574 și 1574-1577). Încercînd să cucerească Moldova pentru fratele său, Petre Șchiopul, a fost înfrînt în apr. 1574 de Ioan Vodă cel Viteaz.

ALEXANDRU ILIAȘ, domn al Țării Românești (1616-1618 și 1627-1629) și al Moldovei (1620-1621 și 1631-1633). S-a îmconjurat de dregători greci, ceea ce a stîrnit împotrivirea boierimii autohtone, care l-a izgonit din Moldova.

ALEXANDRU LĂPUȘNEANU, v. Lăpușneanu.

ALEXANDRU MACEDON (356-323 î. Hr.), rege al Macedoniei (336-323 î. Hr.). Fiu al lui Filip II și discipol al lui Aristotel. După reprimarea răscoalei orașelor grecești, inițiată de Teba (335 î. Hr.), a început lunga campanie împotriva Imp. Persan. A trecut Helespontul, a învins armata persană la Granicos (334 î. Hr.) și Issos (333 î. Hr.) și a cucerit Fenicia și Egiptul. După Bătălia decisivă de la Gaugamela (331 î. Hr.) împotriva lui Darius III, a cucerit (330-327 î. Hr.) provinciile din centrul Imp. Ahamenid: Babilonul, Susa, Ecbatana, Persepolis. După campania din N Indiei (327-326 î. Hr.) a murit la Babilon în vîrstă de 33 de ani. Întemeietor a peste 70 de orașe care-i poartă numele. Domnia lui A. marchează începutul perioadei elenistice. După moartea sa, vastul imperiu a fost împărțit între generalii săi, denumiți, diadohi.

ALEXANDRU VLAHUȚĂ, com. în jud. Vaslui; 3.203 loc. (1991).

ANDRIȚOIU, Alexandru (1929-1996, n. Vașcău, jud. Bihor), poet român. Debut cu versuri de circumstanță, sau purtînd amprenta ascendenței sale ardelenești („În Țara Moților se face ziuă”, „Dragoste și ură”). Lirică de sensibilitate neoclasică și virtuozitate a formei („Constelația lirei”, „Aur”, „Poeme noi”).

AVERESCU, Alexandru (1859-1938, n. Ismail), mareșal și om politic român. A parcurs toate gradele militare, de la sublocotenent (1881), la general de brigadă (1906) și mareșal (1930). Comandant al Școlii Superioare de Război (1894-1895). Atașat militar la Berlin (1895-1898); ca șef al Marelui Stat Major (1911-1913) a elaborat planul de luptă al armatei române în timpul celui de-al doilea război balcanic; ministru de război (1907-1909). Excepțional comandant de oști, erou al primului război mondial, A. a obținut răsunătoarele victorii de la Mărăști și Oituz (1917). Ministru în repetate rînduri, prim-ministru (1918, 1920-1921, 1926-1927), ministru secretar de stat și consilier regal (1938). A înființat (1918) și condus Liga (din 1920 Partidul) Poporului; a militat pentru consolidarea statului național unitar român, împotriva curentelor extremiste, pentru un regim parlamentar-constituțional. Teoretician și gînditor militar („Tactica”, „Notițe zilnice din război. 1916-1918”). M. de onoare al Acad. (1923).

BALABAN, Alexandru T. (n. 1931, Timișoara), inginer chimist român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Cercetări teoretice și experimentale privind aplicații ale teoriei grafurilor în chimie, aromaticitatea, compușii heterociclici (săruri de piriliu, piridine etc.), compuși organici marcați.

BALACI, Alexandru (1916-2002, sat Aurora, jud. Mehedinți), italienist român. M. coresp. al Acad. (1965), prof. univ. la București. Monografii dedicate scriitorilor italieni clasici („Dante”, „Petrarca”, „Boccaccio”), eseuri dominate de biografism, analize și studii comparatiste („Studii italiene”). Traduceri.

BĂDĂRĂU, Alexandru (1859-1927, sat Bădărani, jud. Botoșani), jurist și om politic conservator român. Susținător al înnoirii doctrinei și programului Partidului Conservator. Membru fondator al Partidului Conservator-Democrat (1908). De mai multe ori ministru.

BĂRBAT, Alexandru (n. 1905, Ucea, jud. Brașov), statistician și sociolog român. Prof. univ. la Iași. Cercetări economice și sociologice zonale („Dezvoltarea și structura economică a Țării Oltului”).

BELDIE, Alexandru (n. 1912, București), botanist român. Studii de fitotaxonomie, geobotanică, ecologie, cartografie silvică, silvicultură, etnobotanică. Colaborator principal la lucrarea „Flora României”.

BELDIMAN, Alexandru (Alecu) (1760-1826, n. Huși sau Iași), poet român. Vornic. A scris o cronică în versuri a Eteriei („Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovii îmtîmplare”) și poezii preromantice; traduceri de romane și piese de teatru.

BELDIMAN, Alexandru V. (1834-1898, n. Iași), ziarist român. Partizan al domnitorului Al. I. Cuza; adversar al dinastiei Hohenzollern. A întemeiat la Iași săptămînalul „Adevărul” (1871) și, la București, cotodianul cu aceeași denumire (1888).

BENETATO, Grigore Alexandru (1905-1972, n. Chișinău), medic român. Acad. (1955), prof. univ. la Cluj și București. Contribuții la studiul rolului sistemului nervos central în imunologie, în acțiunea centrală a unor hormoni, în fiziologia glandei cortico-suprarenale. A perfecționat tehnica „capului izolat”, cu ajutorul căreia a făcut numeroase cercetări experimentale.

BOBOC, Alexandru (n. 1930, Dumbrava, jud. Mehedinți), filozof român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la București. Preocupat de filozofia culturii și filozofia limbajului („Confruntări de idei în filozofia contemporană”). Monografii de istorie a filosofiei („Kant și neokantianismul”).

BOGDAN, Alexandru (n. 1941, București), medic veterinar și zootehnist român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Cluj-Napoca. Cercetări în domeniul biologiei animale și al tehnologiei și patologiei reproducției („Reproducția animalelor de fermă”, „Fertilitatea, natalitatea și prolificitatea în zootehnie”).

BOGZA 1. Alexandru (1905-1973, n. Constanța), filozof român. Regîndește „idealismul lui Kant”, opunîndu-i un „realism critic” ale cărui concepte le aplică în domeniile particulare ale culturii, îndeosebi în muzică („Realismul critic”). 2. Geo B. (1908-1993, n. Ploiești), scriitor și ziarist român. Frate cu B. (1) și Radu Tudoran. Acad. (1955). Lirică de avangardă („Poemul invectivă”). Creator al unei formule unice de reportaj, reportajul poematic („Cartea Oltului”). Preocupat de evenimentele actualității, se dovedește în mod egal un poet al sublimului și al imundului, al geologicului și al cosmogonicului („Oameni și cărbuni din Valea Jiului”, „Țări de piatră, de foc și de pămînt”, „Paznic de far”, „Ca să fii om întreg”).

BOHĂȚEL, Alexandru (1816-1897, n. Vultureni, jud. Cluj), jurist și om politic român. Căpitan suprem al districtului grăniceresc Năsăud (1861-1876). Activitate de promovare a aspirațiilor românești pentru drepturi politice și culturale.

BOLDUR, Alexandru (1886-1988, n. Chișinău), istoric român. Conf. univ. la Petrograd, prof. univ. la Sevastopol, Chișinău și Iași. Colaborator (din 1938) și director (1943-1947) al Institutului de Isotrie Națională din Iași. Contribuții fundamentale privind istoria Moldovei, mai ales a Basarabiei („Basarabia românească”, „Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială și politică”).

BRĂTĂȘANU, Alexandru (1901-1972, N. Craiova), pictor și scenograf român. A excelat în decoruri realiste („Citadela sfărîmată”, „Romeo și Julieta”, „Celebrul 702”).

BUIA, Alexandru (1911-1964, n. Sîngeorz-Băi), botanist român. Prof. univ. la Craiova. Fondator al Grădinii botanice din Craiova. Contribuții la valorificarea pajiștilor de munte. A colaborat la „Flora mică ilustrată a R.P.R.” și „Flora R.P.R.”.

BUSUIOCEANU, Alexandru (1895-1961, n. București), istoric și critic de artă, poet și eseist român. Stabilit în Spania (1938). Specialist în arta plastică italiană și spaniolă („Pietro Cavallini”, „El Greco”). Monografii („Iser”, „Andreescu”). Versuri existențialiste în limbile română și spaniolă („Poemas patéticos”, „Proporción de vivir”).

CANDIANO-POPESCU, Alexandru (1841-1901, n. București), general român. Unul dintre inițiatorii mișcării antidinastice de la Ploiești (8-9/20-21 aug. 1870); s-a remarcat în luptele de la Grivița (aug. 1877).

CAZABAN, Alexandru (1872-1966, n. Iași), prozator român. Schițe și povestiri umoristice („Încurcă lume”, „Deștept băiat”).

CĂLINESCU, Alexandru (1907-1937, n. Focșani), scriitor român. Lirică de o deosebită sensibilitate maladivă, pusă sub semnul lui Baudelaire și Bacovia („Decenii”, „Mări moarte”) și un roman (în colab. cu Pavel Nedelcu, „Destrămarea”).

CĂPRARIU, Alexandru (1929-1988, n. Cluj), poet și critic literar român. Lirică socială și erotică („Cercurile dragostei”, „Critica penumbrei”), reverii romantice meditații asupra destinului („Reîntoarcerea menestrelului”); eseuri („Jurnal literar”).

CERNAT, Alexandru (1828-1893, n. Galați), general român. Ministru de război (apr.-aug. 1877, mart.-nov. 1878); comandant al Armatei române de Operații (iul.-dec. 1877) în timpul Războiului pentru Independență.

CIȘMAȘ, Alexandru (1897-1967, n. Iași), fizician român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Iași și Timișoara. Cercetări în domeniile feromagnetismului, radiotehnicii, biofizicii, electrolizei. Lucrări de sinteză („Fizica generală”).

CIUCĂ 1. Alexandru (1880-1972, n. Săveni, jud. Botoșani), medic veterinar român. Membru coresp. al Acad. (1946), prof. univ. la București. Introduce reacția de fixare a complementului (R.F.C.) în diagnosticarea febrei aftoase (1929). Cercetări privind diagnosticul antraxului în pieile uscate, seroterapia morvei cu ser hiperimun de cal, asin și bovine etc. 2. Mihai C. (1883-1969, n. Săveni, jud. Botoșani), bacteriolog și parazitolog român. Frate cu C. (1). Acad. (1938), prof. univ. la București. Contribuții în domeniul bacteriofagilor, colibacililor, poliomielitei. A condus și îndrumat campania de eradicare a malariei din România. A colaborat pe plan internațional la organizarea luptei împotriva malariei.

CIUCURENCU, Alexandru (1903-1977, n. Tulcea), pictor român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Naturi moarte, peisaje, portrete, compoziții („Peisaj de iarnă”, „Ciclamele”, „Ana Ipătescu”, „G. Călinescu”). Liric al culorii, cu o viziune originală și un limbaj pictural sintetic.

CIURCU, Alexandru (1854-1922, n. Șercaia, jud. Brașov), inventator român. A construit, împreună cu Just Buisson, un motor cu reacție (1886), brevetat în Europa și S.U.A.

CLAUDIAN, Alexandru (1898-1962, n. Cernavodă), filozof, sociolog și poet român. Prof. univ. la Iași. Preocupări de sociologie a cunoașterii și de istorie a filozofiei. Versuri de un lirism discret, intelectualizat, senin.

CLAVEL, Alexandru (1877-1916, n. Iași), arhitect, decorator și grafician român. Aparține stilistic curentului „Art Nouveau” și mișcării neoromânești (Casa Cuțescu-Stork, localurile poștelor din Tîrgoviște, Curtea de Argeș, Craiova).

CODARCEA, Alexandru (1900-1974, n. Vršac, Serbia), geolog român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Lucrări privind geologia, petrografia și tectonica Carpaților Meridionali și Banatului („Studiul geologic și petrografic al regiunii Ocna de Fier – Bocșa Montană”).

CRETZIANU, Alexandru (1895-1979), publicist și diplomat român. Participant la Conferința de Pace de la Paris (1918) și membru al delegației române la Societatea Națiunilor (1930-1932). În ultima parte a vieții a activat în exilul românesc. Lucrări: „Din arhiva lui Dimitrie Brătianu. 1933-1934”, „Ocazia pierdută”.

CUZA, Alexandru Ioan (1820-1873, n. Huși), primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) și al statului național România (1862-1866). Participant activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ian. 1859, C. a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ian. 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două țări române. Devenit domnitor, C. a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea uniunii personale (1859) de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvîrșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ian. 1862, cînd Moldova și Țara Românească au format un stat unitar cu numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. în perioada imediat următoare împreună cu M. Kogălniceanu, a inițiat și realizat schimbări structurale pe plan social-economic, politic și cultural, care au deschis o nouă etapă în dezvoltarea istorică a statului național român. Guvernarea lui C. a întîmpinat o puternică opoziție din parte conservatorilor și liberal-radicalilor, care, uniți într-o conjurație, l-au silit să abdice (11/23 febr. 1866). Exilat, domnul Unirii și al marilor reforme și-a petrecut restul vieții dincolo de hotarele țării, mai ales la Viena și Florența. A murit la Heidelberg (Germania), a fost adus în țară și înmormîntat la Ruginoasa (jud. Iași). Astăzi, rămășițele sale pămîntești se află în biserica „Trei Ierarhi” din Iași.

CUZA, Alexandru C. (1857-1947, n. Iași), om politic și publicist român. Acad. (1936), prof. univ. la Iași. În 1923 a înființat Liga Apărării Național-Creștine, grupare cu caracter fascist, din care s-a desprins ulterior, Garda de Fier. A condus, împreună cu O. Goga, Partidul Național-Creștin (din 1935) și guvernul, în perioada dec. 1937-febr. 1938.

DAVIDESCU, Alexandru (1858-1937, n. Breaza), inginer român. Prof. univ. la București. Lucrări privind teoria mașinilor hidraulice, navigația pe Dunăre ș.a.

DIMA, Alexandru (1905-1979, n. Turnu Severin), estetician și istoric literar român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Studii teoretice („Conceptul de artă populară”, „Gândirea românească în estetică”, „Principii de literatură comparată”).

DIMITRESCU, Radu Alexandru (n. 1926, Ploiești), geolog român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Iași. Contribuții în domeniul petrologiei („Geologia Munților Apuseni”, în colab., „Petrologia endogenă a teritoriului României”, în colab.).

DIMITRESCU-ALDEM, Alexandru (1880-1917, n. Buhuși), geograf român. Adept al teoriei ciclului geografic de eroziune. Contribuții în geomorfologie („Dunărea interioară între Turnu Severin și Brăila”; „Asupra teraselor aluvionare”).

DJUVARA, Alexandru G. (1858-1913, n. București), om politic liberal român; publicist. Orator de mare talent. A editat ziarele „L’Etoile Roumaine” și „La Liberté Roumaine”. De mai multe ori ministru.

NICOLAE ALEXANDRU, domn al Țării Românești (1352-1364), asociat tatălui său Basarab I (din 1340). A continuat politica de consolidare a țării și a înființat Mitropolia Țării Românești, cu sediu la Curtea de Argeș (1359). Pe plan extern, a luptat împotriva tătarilor.