țintare sf vz țintire

ȚINTAR, (1) țintare, s. n., (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar.

țintar [At: ISER / V: (reg) ~nțar / Pl: ~i sm, ~e sn / E: țintă¹ + -ar] 1 sn (Șîcs de-a ~ul, la ~, în țințari) Joc la care se folosește un carton (sau o scândură etc.) cu un desen alcătuit de obicei din trei dreptunghiuri concentrice, pe care jucătorii mișcă niște piese sau nasturi, boabe etc., după anumite reguli Si: (reg) car³ (14), moară, trișc, țanc² (14), țăncușă (27). 2 sn (Reg; îcs ) În țințari Joc care constă în completarea prin linii a laturilor unor pătrățele. 3 sn (Reg; șîcs de-a țințarul) Joc în care se trag două linii orizontale și două verticale, iar spațiile obținute astfel sunt completate de către participanți prin semne (cifre) distincte pentru fiecare dintre ei. 4 sn (Reg; îcs) De-a ~ul cu nasturi De-a nasturii. 5 sn (Reg; îcs) În țințar Joc în care un participant trebuie să ghicească una dintre cifrele de până la zece, cifră pe care alt jucător a scris-o pe hârtie și a acoperit-o cu palma. 6 sn (Înv) Joc de zaruri. 7 sn Planșa pe care se joacă țintarul (1). 8 sm Pasăre migratoare cu spatele cenușiu și pântecele albicios, cu capul și gâtul roșii sau roșietice, având în frunte o mică pată albă Si: inăriță, (reg) pasărea-inului, scăiecior (Carduelis flammea). 9 sm (Reg) Cal cu țintă¹ (10) în frunte. 10 sm (Înv; Trs; Mar) Lucrător angajat pentru paza și întreținerea drumurilor, care purta pe piept o țintă¹ (8) ca insignă Si: (înv) țintaș (3). 11 sn (Olt) Haină de lână strânsă pe corp. 12 sm (Înv) Meșter fabricant de ținte¹ (1-3). 13 sn Unealtă de fierărie cu ajutorul căreia se fac ținte¹ (1-3).

țintire sf [At: ASACHI, S. L. II, 68 / V: (îvr) ~tare / Pl: ~ri / E: ținti] 1 (Îrg; rar) Fixare (a unei piese de lemn, de piele etc.) în cuie Si: țintuire (1). 2 (Îrg; rar) Fixare în cuie pentru a tortura Si: răstignire, țintuire (6). 3 (Îrg; rar; fig) Imobilizare. 4 (Îrg; rar) Oprire a mișcării cuiva. 5 (Îvr) Înfigere. 6 Ochire cu arma. 7 (Ccr) Obiectul în care se ochește Si: țintă¹ (20). 8 Lovire a unei ținte¹ (20). 9 (Fig) Concentare a atenției, a sentimentelor etc. într-o anumită direcție. 10 (Fig) Atac satiric, critic, la adresa cuiva. 11 (Fig) Insinuare. 12 Concentrare a privirii într-o anumită direcție. 13 Privire fixă și stăruitoare. 14 (Fig) Aspirație (către ceva). 15 (Fig) Scop.

țințar³ snm vz țintar

ȚINTAR² (pl. -are) sn. 1 🛞 Filieră a fierarului pentru fabricarea țintelor (🖼 5136) ¶ 2 🎲 Joc cu bobi ce se mișcă, după anumite regule, pe trei pătrate încadrate unul în altul (🖼 5137): doi din ei își urmau glumele, fără să se turbure, mutînd cu multă seriozitate bobii din ~ul săpat pe laviță (I.-GH.); erau table pentru jocul de șatrange și pentru ~ (FIL.) [țintă].

†ȚINȚAR 👉 ȚÎNȚAR.

ȚINTAR, (1) țintare, s. n. (2) țintari, s. m. 1. S. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special pe care jucătorii mișcă piese după anumite reguli; moară. 2. S. m. (Ornit.) Inăriță. – Țintă + suf. -ar.

ȚINTAR², țintare, s. n. Joc de societate la care se folosește un carton cu un desen special, pe care jucătorii mișcă niște piese după anumite reguli; moară. Soldații... jucau țintar, barbut. PAS, Z. III 109. La aceste cuvinte se scoală unul din jucătorii de țintar. GHICA, S. 503. Pe cealaltă [masă] erau table pentru jocul de șatrange și pentru țintar. FILIMON, C. 153.

ȚINTIRE, țintiri, s. f. Acțiunea de a ținti. 1. Ochire; (rar) semnul în care se ochește (v. țintă). Mreajă de funii făcînd, el atîrnă legat porumbelul Sus pe catargul înalt la vîrf, ca țintire săgeții. COȘBUC, AE. 98. 2. Fig. Năzuință, aspirație, țel, scop, țintă (II 3). Cuvîntul... prezenta... țintirile naționale și civilizatoare ale Asociațiunii. ODOBESCU, S. I 472. El n-are alte țintiri decît păstrarea păcii. BĂLCESCU, O. II 213. 3. Fig. (Rar, în expr.) Fără de țintire = în neștire, fără țintă. Nor ce treci făr’ de țintire! Eu ca tine sînt străin. BOLINTINEANU, O. 25.

ȚINTAR¹ ~e n. Joc de societate în care participanții mută piese conform unor reguli speciale pe un carton cu un anumit desen. /țintă + suf. ~ar

țintar n. 1. unealta fierarului; 2. joc între doi constând în permutări de bobi într’un pătrat divizat în linii și diagonale. [V. țintă].

țintár n., pl. e (d. țintă, pin aluz. la boabe). Munt. Un joc în doĭ care consistă în mutarea unor bobĭ orĭ discurĭ de lemn orĭ monete pe laturile și liniile diagonale și perpendiculare a treĭ pătrate saŭ dreptunghĭularĭ desemnate unu într’altu. (Cînd reușeștĭ să așezĭ treĭ bobĭ pe o linie, cîștigĭ un punct și mănîncĭ (ĭeĭ) un bob al adversaruluĭ, ĭar cînd reușeștĭ să aĭ doŭă asemenea liniĭ paralele cu cincĭ bobĭ așa în cît mutînd bobu cînd pe una, cînd pe alta, și decĭ așezînd mereŭ cîte treĭ pe o linie, atuncĭ se numește morișcă, și adversaru e perdut, că-ĭ mănîncĭ toțĭ bobiĭ). – Se numește și car și coțcă (Mold.) și țăncușă (Mold. nord).

țintar¹ (joc) s. n., pl. țintare

țintire s. f., g.-d. art. țintirii; pl. țintiri

țintar² (joc) s. n., pl. țintare

țintire s. f., g.-d. art. țintirii; pl. țintiri

țintar (joc) s. n., pl. țintare

țintire s. f., g.-d. art. țintirii; pl. țintiri

ȚINTAR s. moară, (Mold.) car. (Jocul distractiv numit ~.)

ȚINTIRE s. ochire, ochit, vizare. (~ unui obiectiv de atins.)

ȚINTAR s. moară, (Mold.) car. (Jocul numit ~.)

ȚINTIRE s. ochire, ochit, vizare. (~ unui obiectiv de atins.)