2 intrări

11 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ȘTOLUÍRE, ștoluiri, s. f. Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe. – V. ștolui.

ȘTOLUÍRE, ștoluiri, s. f. Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe. – V. ștolui.

ștoluire sf [At: CV 1951, nr. 5, 23 / Pl: ~ri / E: ștolui] (Tăb) Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe.

ȘTOLUÍRE ~i f. Operație care constă în înmuierea pieilor tăbăcite în scopul despărțirii fibrelor. /v. a ștolui

ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen.

ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen.

ștolui vt [At: NOM. MIN. I, 382 / V: st~ / Pzi: ~esc / E: ns cf ger Stollen] (Tăb; c. i. piei) A supune operației de ștoluire.

A ȘTOLUÍ ~iésc tranz. (piei tăbăcite) A supune operației de stoluire. /cf. germ. Stollen


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

ștoluíre s. f., g.-d. art. ștoluírii; pl. ștoluíri

ștoluíre s. f., g.-d. art. ștoluírii; pl. ștoluíri

ștoluí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 să ștoluiáscă

ștoluí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ștoluiésc, imperf. 3 sg. ștoluiá; conj. prez. 3 sg. și pl. ștoluiáscă

Intrare: ștoluire
ștoluire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • ștoluire
  • ștoluirea
plural
  • ștoluiri
  • ștoluirile
genitiv-dativ singular
  • ștoluiri
  • ștoluirii
plural
  • ștoluiri
  • ștoluirilor
vocativ singular
plural
Intrare: ștolui
verb (VT408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • ștolui
  • ștoluire
  • ștoluit
  • ștoluitu‑
  • ștoluind
  • ștoluindu‑
singular plural
  • ștoluiește
  • ștoluiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • ștoluiesc
(să)
  • ștoluiesc
  • ștoluiam
  • ștoluii
  • ștoluisem
a II-a (tu)
  • ștoluiești
(să)
  • ștoluiești
  • ștoluiai
  • ștoluiși
  • ștoluiseși
a III-a (el, ea)
  • ștoluiește
(să)
  • ștoluiască
  • ștoluia
  • ștolui
  • ștoluise
plural I (noi)
  • ștoluim
(să)
  • ștoluim
  • ștoluiam
  • ștoluirăm
  • ștoluiserăm
  • ștoluisem
a II-a (voi)
  • ștoluiți
(să)
  • ștoluiți
  • ștoluiați
  • ștoluirăți
  • ștoluiserăți
  • ștoluiseți
a III-a (ei, ele)
  • ștoluiesc
(să)
  • ștoluiască
  • ștoluiau
  • ștolui
  • ștoluiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

ștoluire

  • 1. Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe.
    surse: DEX '09 DEX '98

etimologie:

  • vezi ștolui
    surse: DEX '09 DEX '98

ștolui

  • 1. A supune o piele operației de ștoluire.
    surse: DEX '09 DEX '98

etimologie: