ÎNNOTA (-not) vb. intr. 1 A pluti, a înainta culcat pe suprafața apei, făcînd anumite mișcări cu mîinile și picioarele: bobocii pe gîște vor să le învețe să ’nnoate (ZNN.) ¶ 2 pr. ext. A fi inundat: ochii lui înnotau în lacrimi (D.-ZAMF.) [lat. vulg. innotare clas. innatare].

înnotà v. 1. a se susține și a înainta pe suprafața apei; 2. fig. a păși în mijlocul unei mase lichide: a înnota în sânge; 3. a pluti: pe un cal să s’arunce și prin văzduh sâ’noate AL. [Lat. *NOTARE = NATARE].

ÎNNOT, ❍ DE-A ÎNNOTUL, ❍ DE-A ÎNNOATELE adv. Înnotînd: Dîmbovița în București, era o gîrlă pe care nu fie-cine o putea trece înnot (I.-GH.); a scăpa înnot; de-a înnotul nu se încumeta s’o treacă, fiind apa foarte lată (RET.); nu era pod de trecut și trebuia să treacă de-a înnoatele prin apă (CAR.) [înnota].

ÎNNOTĂTOR I. adj. verb. și sm. ÎNNOTA. Care înnoată, care știe să înnoate (🖼 2711): doi înnotători vestiți cari au pus rămășag să se ducă în mare, cale de doi kilometri (I.-GH.). II. ÎNNOTĂTOARE sf. pl. 🐦 Clasă de păsări care înnoată.

2) înót, a -á v. intr. (lat. *innotare [= cl. innatare], care vine din *nautare, *notare, de unde și vrom. not, a nuta; it. notare și nuotare, vfr. noer. – Înoată, să înoate. V. nautic, navă). Vechĭ. Navig. Azĭ. Mă susțin pe apă stînd orĭ înaintînd pin mișcarea mînilor și picĭoarelor. Fig. Înot în bogăție, îs foarte bogat. Înot în sînge, îs foarte plin de sînge. – Și înnot. În Oaș a nota (lat. *annotare). Vechĭ și not, a nuta: noată (PsS.) = plutește, návigă.

înnot vb.