2 intrări

Articole pe această temă:

7 definiții

ÎNCURCĂ-LÚME s. m. invar. Om care încurcă pe alții, care nu e bun de nimic; om zăpăcit.

încúrcă-lúme (fam.) s. m. și f., g.-d. lui încúrcă-lúme; pl. încúrcă-lúme

încúrcă-lúme s. m. și f. invar.

încúrcă-lume m., pl. tot așa. Om care încurcă lumea, strică afacerile: un încurcă-lume, niște încurcă-lume.

ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuna o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuna mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. și f. = (fam.) om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde firul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ceea ce spune; a nu mai putea ieși dintr-o situație dificilă. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri) Refl. (Fam.) A avea relații extraconjugale cu cineva. – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată. confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

încurcă-lumea m. cel ce încurcă lucrurile: prinse a întreba pe încurcă-lumea ISP.

Intrare: încurcă-lume (s.f.)
încurcă-lume2 (s.f.) substantiv feminin invariabil
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
plural
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
genitiv-dativ singular
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
plural
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
vocativ singular
plural
Intrare: încurcă-lume (s.m.)
încurcă-lume1 (s.m.) substantiv masculin invariabil
substantiv masculin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
plural
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
genitiv-dativ singular
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
plural
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
  • încurcă-lume
  • ‑ncurcă-lume
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

încurcă-lume

  • 1. familiar Om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic.
    surse: DEX '09 DLRLC

etimologie: