împuternicire sf [At: NEGRUZZI, S. III, 160 / Pl: ~ri / E: împuternici] 1 (Rar) Întărire. 2 (Reg; îs) ~a stupilor Împreunare a stupilor în vederea întăririi stupului rezultat, prin păstrarea indivizilor celor mai puternici. 3 (Înv) Întrecere în forță Și: împuternicit¹ (2). 4 (Îvp) Opintire. 5 (Îvp) însănătoșire. 6 (Jur) Mandatare. 7 (Ccr) Mandat. 8 Autorizare a cuiva să facă ceva Și: împuternicit¹ (6). 9 (Îlav) Din ~a (cuiva) Fiind autorizat de cineva.

ÎMPUTERNICÍRE, împuterniciri, s. f. 1. Acțiunea de a împuternici și rezultatul ei. ♦ (Jur.) Mandat, procură. 2. (Rar) Întărire, fortificare. ♦ Intensificare. – V. împuternici.

ÎMPUTERNICÍRE, împuterniciri, s. f. 1. Acțiunea de a împuternici și rezultatul ei. ♦ (Jur.) Mandat, procură. 2. (Rar) Întărire, fortificare. ♦ Intensificare. – V. împuternici.

ÎMPUTERNICÍRE, împuterniciri, s. f. Acțiunea de a împuternici și rezultatul ei. 1. Autorizare de a face ceva; (Jur.) mandat, procură. Aceasta-i o împuternicire dată de dumneata. NEGRUZZI, S. III 160. ◊ Loc. adv. Din împuternicirea cuiva = fiind împuternicit, însărcinat de cineva. 2. (Rar) Întărire, fortificare. Zapis porunci încetarea năvălirii și împuternicirea oștilor în metereze, pînă ce vor sosi alte mașini în locul celor sfărîmate în luptă. VISSARION, B. 338. ♦ Intensificare. Aici, la naturalul prozei se mai adaugă împuternicirea sentimentului prin ritm și muzica rimei. GHEREA, ST. CR. III 381.

împuternicíre s. f., g.-d. art. împuternicírii; pl. împuternicíri

împuternicíre s. f., g.-d. art. împuternicírii; pl. împuternicíri

ÎMPUTERNICÍRE s. 1. v. delegație. 2. autorizație, (înv.) ispravă. (I-a dat ~ să-l reprezinte.) 3. învestire, învestitură. (A primit ~.) 4. drept, putere, (înv.) tărie. (Are ~ deplină pentru...)

ÎMPUTERNICÍRE s. v. fortificare, îndreptare, înfiripare, întărire, întremare, înzdrăvenire, reconfortare, refacere, restabilire, tonificare.

ÎMPUTERNICÍRE ~i f. 1) v. A ÎMPUTERNICI. 2) jur. Act prin care cineva este împuternicit să realizeze o acțiune. A primit ~ specială. /v. a împuternici

împuternicire f. acțiunea de a împuternici: 1. restabilire; 2. plenipotență, mandat.

împuternicíre f. Acțiunea de a saŭ de a se împuternici.

împuternici [At: BIBLIA (1688) ap. DA / Pzi: ~icesc / E: în- + puternic] 1-2 vtr (Îvp) A (se) întări (1-2). 3 vr (Îvp) A se întrece în forță. 4 vr (Îvp) A se opinti. 5 vr (Îvp) A se însănătoși. 6 vt (Jur) A da cuiva un mandat Și: a autoriza. 7 vt A autoriza pe cineva să facă ceva.

ÎMPUTERNICÍ, împuternicesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva puterea de a face ceva. ♦ (Jur.) A da mandat, a autoriza. 2. Tranz. și refl. (Înv. și pop.) A da sau a prinde putere, a(-și) reface forțele, a (se) face mai puternic; a (se) întări. – În + puternic.

ÎMPUTERNICÍ, împuternicesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva puterea de a face ceva. ♦ (Jur.) A da mandat, a autoriza. 2. Tranz. și refl. (Înv. și pop.) A da sau a prinde putere, a(-și) reface forțele, a (se) face mai puternic; a (se) întări. – În + puternic.

ÎMPUTERNICÍ, împuternicesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva puterea de a face ceva, de a exercita anumite atribuții; (Jur.) a da mandat. L-a împuternicit să ia măsurile pe care le crede de cuviință. 2. (Învechit și popular) A da puteri (cuiva), a întări; a reface puterile (cuiva). Dar gîndul că tot chinul îi vine din dragostea cu Maranda îl făcea să-i fie și mai dragă și-l împuternicea mai mult în răbdare. MIRONESCU, S. A. 31. Trebuiră a mai ședea pe loc... spre a împuternici oastea muncită de drum. BĂLCESCU, O. II 118. ◊ Refl. Sînt de părere să-i izbim, să nu se împuternicească mai mult pe locul acesta. VISSARION, B. 343.

împuternicí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împuternicésc, imperf. 3 sg. împuterniceá; conj. prez. 3 să împuterniceáscă

împuternicí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împuternicésc, imperf. 3 sg. împuterniceá; conj. prez. 3 sg. și pl. împuterniceáscă

ÎMPUTERNICÍ vb. v. autoriza.

ÎMPUTERNICÍ vb. v. fortifica, îndrepta, înfiripa, întări, întrema, înzdrăveni, reconforta, reface, restabili, tonifica.

A se împuternici ≠ a se moleși