împuternicire sf [At: NEGRUZZI, S. III, 160 / Pl: ~ri / E: împuternici] 1 (Rar) Întărire. 2 (Reg; îs) ~a stupilor Împreunare a stupilor în vederea întăririi stupului rezultat, prin păstrarea indivizilor celor mai puternici. 3 (Înv) Întrecere în forță Si: împuternicit¹ (2). 4 (Îvp) Opintire. 5 (Îvp) însănătoșire. 6 (Jur) Mandatare. 7 (Ccr) Mandat. 8 Autorizare a cuiva să facă ceva Si: împuternicit¹ (6). 9 (Îlav) Din ~a (cuiva) Fiind autorizat de cineva.

ÎMPUTERNICÍRE, împuterniciri, s. f. Acțiunea de a împuternici și rezultatul ei. 1. Autorizare de a face ceva; (Jur.) mandat, procură. Aceasta-i o împuternicire dată de dumneata. NEGRUZZI, S. III 160. ◊ Loc. adv. Din împuternicirea cuiva = fiind împuternicit, însărcinat de cineva. 2. (Rar) Întărire, fortificare. Zapis porunci încetarea năvălirii și împuternicirea oștilor în metereze, pînă ce vor sosi alte mașini în locul celor sfărîmate în luptă. VISSARION, B. 338. ♦ Intensificare. Aici, la naturalul prozei se mai adaugă împuternicirea sentimentului prin ritm și muzica rimei. GHEREA, ST. CR. III 381.

ÎMPUTERNICÍRE ~i f. 1) v. A ÎMPUTERNICI. 2) jur. Act prin care cineva este împuternicit să realizeze o acțiune. A primit ~ specială. /v. a împuternici

împuternicire f. acțiunea de a împuternici: 1. restabilire; 2. plenipotență, mandat.

împuternicíre f. Acțiunea de a saŭ de a se împuternici.

împuternici [At: BIBLIA (1688) ap. DA / Pzi: ~icesc / E: în- + puternic] 1-2 vtr (Îvp) A (se) întări (1-2). 3 vr (Îvp) A se întrece în forță. 4 vr (Îvp) A se opinti. 5 vr (Îvp) A se însănătoși. 6 vt (Jur) A da cuiva un mandat Si: a autoriza. 7 vt A autoriza pe cineva să facă ceva.

ÎMPUTERNICÍ, împuternicesc, vb. IV. Tranz. 1. A da cuiva puterea de a face ceva, de a exercita anumite atribuții; (Jur.) a da mandat. L-a împuternicit să ia măsurile pe care le crede de cuviință. 2. (Învechit și popular) A da puteri (cuiva), a întări; a reface puterile (cuiva). Dar gîndul că tot chinul îi vine din dragostea cu Maranda îl făcea să-i fie și mai dragă și-l împuternicea mai mult în răbdare. MIRONESCU, S. A. 31. Trebuiră a mai ședea pe loc... spre a împuternici oastea muncită de drum. BĂLCESCU, O. II 118. ◊ Refl. Sînt de părere să-i izbim, să nu se împuternicească mai mult pe locul acesta. VISSARION, B. 343.

A SE ÎMPUTERNICÍ mă ~ésc intranz. pop. A deveni mai puternic; a căpăta forțe fizice și/sau morale noi; a prinde puteri; a se fortifica. /în + puternic

A ÎMPUTERNICÍ ~ésc tranz. 1) (persoane) A învesti cu puteri (pentru a săvârși ceva în numele cuiva); a autoriza. 2) pop. A face să se împuternicească; a fortifica. /în + puternic

împuternicì v. 1. a prinde puteri, a întări; 2. a da puteri depline.

împuternicésc v. tr. Autorizez, daŭ puterĭ depline. V. refl. Rar. Mă întăresc, prind putere.

împuternicíre s. f., g.-d. art. împuternicírii; pl. împuternicíri

împuternicíre s. f., g.-d. art. împuternicírii; pl. împuternicíri

împuternicí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împuternicésc, imperf. 3 sg. împuterniceá; conj. prez. 3 să împuterniceáscă

împuternicí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. împuternicésc, imperf. 3 sg. împuterniceá; conj. prez. 3 sg. și pl. împuterniceáscă

ÎMPUTERNICÍRE s. v. fortificare, îndreptare, înfiripare, întărire, întremare, înzdrăvenire, reconfortare, refacere, restabilire, tonificare.

ÎMPUTERNICÍRE s. 1. v. delegație. 2. autorizație, (înv.) ispravă. (I-a dat ~ să-l reprezinte.) 3. învestire, învestitură. (A primit ~.) 4. drept, putere, (înv.) tărie. (Are ~ deplină pentru...)

ÎMPUTERNICIRE s. 1. delegație, mandat, procură, (înv.) procurație, vechilet, vechilimea, vechilîc, (grecism înv.) plirexusiotită. (I-a dat o ~ pentru a ridica suma.) 2. autorizație, (înv.) ispravă. (I-a dat ~ să-l reprezinte.) 3. învestire, învestitură. (A primit ~.) 4. drept, putere, (înv.) tărie. (Are ~ deplină pentru...)