FRAZĂ s. f. (< fr. phrase, it. frase, cf. gr. phrasis „vorbire”): unitate sintactică superioară, constituită din două sau mai multe propoziții (dintre care măcar una, obligatoriu, principală) aflate în raport de coordonare, în raport de subordonare sau în raport de coordonare și de subordonare, ca în exemplele „Fiul craiului, punându-i zăbala la gură, încalecă¹ / și / atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri² / și / apoi se lasă jos ca o săgeată”³ / (Ion Creangă); „Trecu grabnic în vagonul soldaților,¹ / se înghesui printre țăranii de pe coridor² / (L. Rebreanu); ”Ar fi de dorit însă¹ / ca ostenelile acelor puțini² / ce se străduiesc pentru folosul obștesc³ / să fie cunoscute„² / (C. Negruzzi); ”Tot ar fi voit¹ / să știe² / dacă el trece³ / ori /nu⁴ /; și / o adâncă întristare o cuprindea⁵ / când se ivea în mintea ei gândul⁶ / că el ar putea⁷ / să plece mai departe⁸ / fără ca să treacă pe aici⁹ / (I. Slavici). ◊ ~ incidentă: f. intercalată între propozițiile altei f., fără legătură sintactică cu acestea și despărțite de ele prin linie de pauză, ca de exemplu „Spun – nu știu¹ / de e așa² – că lupii... au ales o deputăție dintre ei” (C. Negruzzi). ◊ ~ „intercalată”: grup de două sau mai multe propoziții, așezate între componentele unei propoziții din interiorul f., legat sintactic de acestea și despărțit de ele prin virgulă, ca de exemplu „Firește¹ / că,² / oricât s-ar fi străduit³ / să-l convingă,⁴ / totul ar fi fost zadarnic”²/. ◊ ~ echivocă: f. neclară, ambiguă, confuză, datorată folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte, legăturilor accidentale dintre acestea, gândirii neorganizate a vorbitorilor, ca în exemplul „Nouă copii, coane Fănică, să trăiți! nu mai puțin... Statul n-are idee¹ / de ce face omul acasă...”² / (I. L. Caragiale).