URS, urși, s. m. 1. Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu botul ascuțit și cu coada scurtă (Ursus arctos). ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că-l poți obține. A trage nădejde ca ursul de coadă = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. A se aduna ca la urs = a se aduna în număr foarte mare. ♦ Epitet dat unui om greoi, ursuz, nesociabil. ◊ Compus: Urs-alb (sau -polar) = specie de urs cu blana albă, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). 2. (Reg.) Boț de mămăligă cu brânză la mijloc. 3. (Reg.) Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. ♦ Fiecare dintre stâlpii care susțin talpa prispei la casele țărănești. – Lat. ursus.

BARBĂ, bărbi, s. f. 1. Păr care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. ◊ Loc. adv. În barbă = pe ascuns, numai pentru sine. ◊ Expr. (Fam.) A se trage de barbă (cu cineva) = a fi foarte intim cu cineva, a se bate pe burtă (cu cineva). (Arg.) A pune (sau a trage) bărbi = a minți, a înșira verzi și uscate. ◊ Compuse: barba-caprei = denumire dată mai multor specii de plante erbacee perene, cu frunze lungi și înguste și cu flori galbene (Tragopogon); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se cultivă ca plantă de ornament și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; norea (Mirabilis jalapa); barba-lupului = plantă erbacee cu flori galbene (Crispis biennis); barba-ursului = coada-calului. 2. Bărbie. 3. Smoc de păr pe care îl au unele animale sub bot. 4. Țeapă de la spicele cerealelor. – Lat. barba.

BRÂNCĂ¹, (3, 4) brânci, s. f. 1. Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare și prin apariția unor pete violacee. 2. (Pop.) Erizipel. 3. Plantă erbacee fără frunze, cu flori verzui sau alburii grupate în formă de spic, folosită în medicina veterinară (Salicornia herbacea). ◊ Compuse: brânca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina și frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia scopolii); b) cinsteț; brânca-ursului = a) crucea-pământului; b) brădișor (2). 4. Ciupercă cu pălăria întinsă și răsfrântă, prevăzută cu peri aspri (Stereum hirsutum). – Et. nec.

CIUBOȚICĂ, ciuboțele, s. f. 1. (Reg.) Cizmuliță sau gheată de damă. 2. Compuse: ciuboțica-cucului = plantă erbacee cu frunze ovale dispuse în rozete și păroase pe partea inferioară, cu flori galbene și cu fructul o capsulă (Primula officinalis); ciuboțica-ursului = plantă erbacee cu frunze lobate și cu flori purpurii (Cortusa matthioli). [Var.: cioboțică s. f.] – Ciubotă + suf. -ică.

FIERE s. f. 1. Lichid amar, de culoare galbenă-verzuie, secretat de ficat; bilă¹. ◊ Expr. A vărsa fiere, se zice despre o persoană plină de necaz, de ciudă, de mânie (care se manifestă cu violență). ♦ Fig. Amărăciune, supărare, necaz. 2. (Și în sintagma bășica fierii) Vezicula biliară. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva fierea (de necaz) = a fi necăjit, mânios, invidios etc. la culme. 3. Compus: fierea-pământului = a) plantă erbacee medicinală cu flori roșietice, rar albe, cu gust amar (Erythraea centaurium); b) plantă erbacee inferioară, cu talul târâtor, având pe partea inferioară rudimente de frunză (Marchantia polymorpha); fiere-de-urs = numele a doi arbuști tropicali și mediteraneeni din care se extrage saburul: a) arbust înalt de 3-4 m, cu frunze mari și flori violacee dispuse într-un spic (Aloë ferox); b) arbust înalt de 1 m, ramificat, cu frunze dispuse în rozetă (Aloë succotrina). – Lat. *fele (= fel).

LABĂ, labe, s. f. 1. Parte a piciorului de la gleznă în jos la animalele patrupede și la om; partea piciorului pe care calcă păsările (palmipede); p. gener. picior (al unor animale). ◊ Compuse: laba-mâței = a) ciupercă comestibilă de culoare albă, care crește prin pădurile umbroase și umede (Clavaria coralloides); b) ciupercă comestibilă mare cu tulpina albă, groasă și cărnoasă; creasta-cocoșului (Clavaria flava); laba-ursului = a) nume dat mai multor specii de ciuperci de pădure (Clavaria); b) crucea-pământului; laba-gâștei = a) mică plantă erbacee cu flori roșii-purpurii (Geranium dissectum); b) ridurile formate în jurul ochilor (la persoanele în vârstă); c) (fam.) scris dezordonat, urât. ♦ (Mar.) Labă-de-pisică = încrețitură abia vizibilă a apei mării, semn al unui început de vânt. 2. (Fam. și depr.) Mână. ◊ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a înhăța (pe cineva sau ceva). A-i încăpea (sau a-i cădea) în labă = a ajunge la mâna sau la discreția cuiva. – Din magh. láb.

MIERE s. f. Substanță semilichidă, gălbuie, dulce și aromată, foarte bogată în zaharuri, vitamine și enzime, culeasă și produsă de albine din nectarul florilor. ◊ Luna de miere = prima lună din viața conjugală. ◊ Loc. adj. De miere = generos, bun. ♦ Nectarul florilor. ◊ Compus: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu frunzele catifelate, cu flori albastre-violete sau roșii (Pulmonaria officinalis); b) sâmbovină. – Lat. mel.

POLAR, -Ă, polari, -e, adj., s. f. 1. Adj. Privitor la cei doi poli¹ ai Pământului, de la poli¹, caracteristic polilor¹; din regiunea sau din zona polilor¹. ◊ Noapte polară = noapte de iarnă care se întâlnește în regiunile situate dincolo de Cercul Polar și care poate dura până la o jumătate de an. Steaua Polară = steaua principală din constelația Carului-Mic, situată pe prelungirea boreală a axei Pământului, care servește ca mijloc de orientare și după care se poate stabili direcția nordului. Urs polar = urs alb, v. urs. 2. Adj. Privitor la polii¹ unui magnet sau ai unei pile electrice. ♦ Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 3. Adj. (Mat.; în sintagma) Coordonate polare = coordonate al căror sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct. 4. Adj. (Fil.) Care se află într-un raport de polaritate, care prezintă polaritate. 5. S. f. Locul geometric al punctelor conjugate armonic cu un punct dat în raport cu cele două puncte în care o dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează conica dată. – Din lat. polaris, it. polare, fr. polaire.

STRUGURE, struguri, s. m. Fructul viței-de-vie, în formă de ciorchine; poamă. ♦ Compus: strugurii-ursului = plantă târâtoare cu frunze persistente, cu flori trandafirii sau albe, grupate în formă de ciorchine la vârful ramurilor, și cu fructul o bacă mică, roșie, comestibilă (Arctostaphylos uva ursi). [Var.: (pop.) strugur s. m.] – Et. nec.