URZICĂ ALBĂ s. v. sugel alb, urzică moartă.

URZICĂ CREAȚĂ s. v. sugel alb, urzică moartă.

urzică albă s. v. SUGEL ALB. URZICĂ MOARTĂ.

urzică creață s. v. SUGEL ALB. URZICĂ MOARTĂ.

sugel sm [At: LB / V: (reg) sâng~, sujir / Pl: ~ei / E: cf lat sigillum, it sugello cf și sânge] 1 (Med; pop) Panarițiu. 2 (Buc) Bătătură¹ (6). 3 (Bot; reg; șîc ~-roșu) Urzică-moartă (Lamium purpureum). 4 (Bot; rar) Urzică-moartă (Lamium maculatum). 5 (Îc) ~-alb Plantă erbacee cu frunze pețiolate și flori albe Si: urzică-moartă, (reg) fața-mâței, mierea-ursului-cu-flori-bălăi, urzică-albă, urzică-creață, urzică-moartă-albă, urzică-surdă, urzici-mortărețe (Lamium album). 6 (Reg; îc) ~-galben Gălbiniță (Laleobdolon luteum). 7 (Reg; îc) ~-roșu Tătăneasă (Symphytum officinale). 8 (Bot; reg) Ciuboțica-cucului (Primula veris).

URZICĂ (pl. -ici) sf. 🌿 1 Plantă ierboasă cu rădăcina tîrîtoare, cu tulpina vîrtoasă, acoperită ca și frunzele tinere cu peri care, prin atingere, produc o usturime dureroasă și bășică pielea; florile, verzui, sînt așezate în ciorchini la subțioara frunzelor sau în vîrful tulpinii; frunzele tinere sînt comestibile și se consumă, fierte, ca spanacul; numită și „urzică-mare” sau „urzică-de-pădure” (Urtica dioica) (🖼 5193) ¶ 2 URZICĂ-MICĂ, plantă care se deosebește de cea precedentă prin tulpina-i în formă de fus; numită și „urzică-crăiească”, „urzică-iute”, „urzicea” sau „oieșea” (Urtica urens) (🖼 5194) ¶ 3 URZICĂ-ALBĂ, URZICĂ-CREAȚĂ, URZICĂ-MOARTĂ¹ = SUGEL-ALB; – URZICĂ-MOARTĂ² = SUGEL3; – URZICĂ-MOARTĂ³, plantă din fam. labiatelor, cu frunzele acoperite uneori cu o pată albă pe fața superioară, cu flori mari, roșii-purpurii (Lamium maculatum) (🖼 5195) ¶ 4 URZICĂ-NEAGRĂ = BUBERIC ¶ 5 URZICA-RAȚEI = ȘTEVIE2 [lat. ŭrtīca, cu fonetismul neexplicat].

fața-mîței s. v. SUGEL ALB. TAPOȘNIC. URZICĂ MOARTĂ.

SUGEL s. (BOT.) 1. (Lamium purpureum) urzică moartă, (reg.) țigancă. 2. sugel-alb (Lamium album) = urzică moartă, (reg.) fața-mâței, urzică albă, urzică creață. 3. sugel-galben (Galeobdolon luteum) = (reg.) gălbiniță.

SUGEL¹, sugei, s. m. Mică plantă erbacee cu miros neplăcut, cu flori purpurii, trandafirii sau albe; crește pe lîngă garduri și drumuri (Lamium purpureum); urzică-moartă. ◊ Compuse: sugel-alb = plantă erbacee cu frunze pețiolate și cu flori albe; crește prin păduri, tufișuri și livezi (Lamium album); sugel-galben = plantă erbacee cu frunze pețiolate și flori galbene-aurii; crește prin păduri umbroase și tufișuri umede (Galeobdolon luteum).

SUGEL s. (BOT.) 1. (Lamium purpureum) urzică moartă, (reg.) țigancă. 2. sugel alb (Lamium album) = urzică moartă, (reg.) fața-mîței, urzică albă, urzică creață. 3. sugel-galben (Galeobdolon luteum) = (reg.) gălbiniță.

pizdă sf [At: TDRG / Pl: pizde / E: vsl пизда] (Trv) 1-2 Vulvă (la femeie sau) la femelele mamiferelor. 3 (Îc) pizda țigăncii Mică plantă erbacee din familia labiateelor, cu miros neplăcut, cu flori purpurii, roze sau (rar) albe (Lamium purpureum) Si: sugel, țigancă, urzică moartă. 4-5 (Trv; prt) Persoană (matură) de sex feminin. 6 (Trv; prt; îe) A da în pizda mă-sii A înjura pe cineva, trimițându-l înapoi în locul de unde s-a născut, pentru a exprima dezaprobare, dispreț, respingere, revoltă față de acea persoană Si: a înjura de mamă. 7-8 (Trv; prt; îla) Dat în pizda mă-sii Care (a fost sau) merita să fie înjurat de mamă, datorită caracterului său urât. 9 (Trv; îae) Demn de admirație datorită tupeului său, care îi aduce reușite importante.

pizdă sf [At: TDRG / Pl: ~de / E: vsl пизда] (Trv) 1-2 Vulvă (la femeie sau) la femelele mamiferelor. 3 (Îc) ~da țigăncii Mică plantă erbacee din familia labiateelor, cu miros neplăcut, cu flori purpurii, roze sau (rar) albe (Lamium purpureum) Si: sugel, țigancă, urzică moartă. 4-5 (Trv; prt) Persoană (matură) de sex feminin. 6 (Trv; prt; îe) A da în ~da mă-sii A înjura pe cineva, trimițându-l înapoi în locul de unde s-a născut, pentru a exprima dezaprobare, dispreț, respingere, revoltă față de acea persoană Si: a înjura de mamă. 7-8 (Trv; prt; îla) Dat în ~da mă-sii Care (a fost sau) merita să fie înjurat de mamă, datorită caracterului său urât. 9 (Trv; îae) Demn de admirație datorită tupeului său, care îi aduce reușite importante.

URZICĂ s. (BOT.) urzică chinezească (Boehmeria nivea) = ramie; urzică mică (Urtica urens) = (reg.) oieșea, urzicea, urzică crăiască, urzică iute; urzică moartă = a) (Lamium purpureum) sugel, (reg.) țigancă; b) (Lamium album) sugel alb, (reg.) fața-mâței, urzică albă, urzică creață.

URZICĂ s. (BOT.) urzică mică (Urtica urens) = (reg.) oieșea, urzicea, urzică crăiască, urzică iute; urzică moartă = a) (Lamium purpureum) sugel, (reg.) țigancă; b) (Lamium album) sugel alb, (reg.) fața-mîței, urzică albă, urzică creață.

URZICĂ ~ci f. 1) Plantă cu tulpina erectă, având frunze opuse, inegal dințate, acoperite (ca și tulpina) de peri urticanți, folosită în industria textilă, în medicină și ca aliment. ◊ ~-moartă plantă erbacee asemănătoare cu urzica, dar cu peri neurticanți și cu flori albe sau roșii-purpurii. 2) Țesătură pentru saci, confecționată din fibrele unei astfel de plante. [G.-D. urzicii] /<lat. urdica

urzică sf [At: PO 20/24 / Pl: ~ici / E: ml urtica] 1 (Șîc ~-mare, ~-de pădure, ~-românească, ~-mașcată, ~-creață, ~-crăiască) Plantă cu rădăcina târâtoare, cu tulpina rigidă, erectă și ramificată, cu flori verzui dioice, dispuse în panicule axilare, mai lungi decât pețiolii frunzelor (Urtica dioica). 2 (Șîc ~-mică, ~-mărunțică, ~-crăiască, ~-creață, ~-grecească, ~-sârbească, ~-iute, ~-arzătoare, ~-pișcătoare, ~-de-șură, ~-împleșată,~ -blândă) Plantă cu rădăcina fusiformă, cu tulpina erectă, ascendentă sau întinsă pe pământ, cu florile verzui monoice, dispuse în panicule axilare geminale, mai scurte decât pețiolii frunzelor (Urtica urens). 3 (Bot; reg; îc) ~ vie Plantă nedefinită mai îndeaproape. 4 (Bot; reg; îc) ~-usturată Plantă nedefinită mai îndeaproape. 5 (Reg; îe) A fi ca ~icile A fi des, abundent. 6 (Reg; îe) A prăji ~icile cu zama mămăligii A fi sărac. 7 (Reg; îe) Râmnește Vlada la ~ici Se spune când cineva dorește un lucru de nimic, fără nici o valoare. 8 (Reg) Țesătură fabricată din fibrele urzicii (1), din care se confecționează în special saci. 9 (Reg) Urzicar (6). 10 (Bot; îc) ~-moară (sau, reg, ~-moartă-albă, ~-moartă-galbenă, ~-moartă-pătată, ~-de-moarte, ~-mortăreață, ~-morticoasă, ~-morțească, ~-albă, ~-roșie, ~-galbenă, ~-neagră, ~-blândă, ~-moale, ~-surdă, ~-mică, ~-creață, ~-sălbatică, ~-de-câmp, ~-cu-floare, ~-porcească, ~-căiască, ~-moartă-a-calului, ~a-câinelui, ~-puturoasă, ~-țigănească, ~-crăiască, ~-grecească) Sugel (Lamnium maculatum, amplexicaule). 11 (Bot; reg; îae) Sugel alb (Lamnium album). 12 (Bot; îae) Sugărel (Lamnium purpureum). 13 (Bot; îae) Gălbeniță (Lamnium galeobdolon). 14 (Bot; reg; îae) Cătușă (9) (Balotta nigra). 15 (Bot; reg; îae) Cătușnică (1) (Nepeta cataria). 16 (Bot; reg; îae) Paracherniță (Parietaria offîcinalis). 17 (Bot; reg; îae) Zabră (Galeopsis pubescens). 18 (Bot; reg; îae) Bălbisă (1) (Stachys silvatica). 19 (Bot; reg) Gălbenele (9) (Lysimachia vulgaris). 20 (Bot; reg) Iarbă-neagră (Scrophularia alata). 21 (Bot; îc) ~-pădureață (sau ~-neagră-pădureață) Lingurică (Galeopsis tetrahit). 22 (Bot; îc) ~ca-raței Ștevie (Rumen alpinum). 23 (Zlg; îc) ~-de-mare (sau ~-marină) Nume dat mai multor specii de actinii ale căror tentacule sunt urticante. 24 (Bot; reg; șîc ~-neagră) Buberic (Scrofularia nodosa). 25 (Bot; reg) Begonie (Begonia rex). 26 (Bot; reg; șîc ~-de-grădină, ~ moartă) Urzicuță (10) (Coleus blumei). 27 (Mol; art.) Horă nedefinită mai îndeaproape. 28 (Mol; art.) Melodia pe care se dansează urzica (27).

URZICAR¹, urzicare, s. n. (Regional) Pînză care se pune pe fața și pe trupul mortului. În Munții Apuseni ai Transilvaniei, trupul mortului se acopere asemenea cu o pînză albă țesută în casă, care se numește urzicar. MARIAN, Î. 247.

mireasă sf [At: DOSOFTEI, ap. GCR I, 264/4 / V: (reg) ~ază / Pl: ~ese / E: mire¹ + -easă] 1 Femeie în ziua, sau în preajma zilei căsătoriei sale Si: (reg) miră⁴. 2 (Îs) Dansul (sau hora, jocul) ~esei Dans popular care se joacă în timpul nunții. 3 (îas) Melodie după care se execută mireasa (2). 4 (Îe) A plânge ca o ~ A plânge mult și fară rost. 5 (Pop; îe) A sta ca o ~ A sta degeaba. 6 (Îae) A fi timid. 7 (Îe) A mânca ca o ~ A mânca foarte puțin. 8 (Pop; îe) A sta (de) parcă i-a murit ~sa A sta supărat. 9 (Rar; îs) -sa lumii Moarte. 10 (Bis; îs) ~sa lui Dumnezeu (sau a Domnului, rar, a cerului) Călugăriță. 11 (Bis) Biserică creștină. 12 (Fig, gmț) Sabie. 13 Personaj din diferite jocuri populare. 14 Plantă erbacee din familia labiatelor, cu frunzele verzi-gălbui, purpurii închis sau roșii, cu flori albe sau purpurii, dispuse în spic, cultivată ca plantă ornamentală Si: (reg) poala-Maicii-Precistci, urzici (Coleus Blumei).

răsfug [At: CALENDARIU (1814), 192/6 / V: (reg) ~foc, ~ulg, ~ă sf, ~sug, resfoc, res~ / Pl: ? / E: răs- + foc] 1 sn (Șîs ~ alb) Boală contagioasă a oilor, a caprelor și a vitelor, manifestată prin inflamația ugerului, prin încetarea secreției lactate și prin leziuni oculare și articulare. 2 sn (Reg) Antrax (2). 3 sn Capie (1). 4 sn (Îe) A dat ~u-n el Se spune despre cineva care se agită fără motiv. 5 sn (Reg) Boală a oilor localizată la picioare, la unghii. 6 sn Opăreală a oilor la încheieturi din cauza căldurii. 7 sm (Reg) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu rămurele subțiri, verzi și aproape lipite de frunze, întrebuințată în medicina populară ca medicament împotriva răsfugului (1) Si: (reg) mestecă² (Chondrilla juncea). 8 sm (Reg) Dalac (4) (Paris quadrifolia). 9 sm (Bot; reg) Crin(2)-de-pădure (Lilium martagon). 10 sm (Bot; reg) Urzică moartă (Lamium maculatum).

FLUTURE, FLUTUR sm. 1 🐙 Numele generic al insectelor din ord. lepidopterelor, ale căror patru aripi sînt acoperite de niște solzișori fini ca pulberea și sînt împodobite cu diverse colori, care de care mai frumoase; larva lor este este o „omidă”, iar nimfa lor e o crisalidă, numită „păpușă” sau „gogoașă” (🖼 2161) ¶ 2 🐙 ~ -GALBEN, fluture de coloare galbenă ca lămîia, sau galben-deschis; omida lui e verde, cu o dungă albă pe coastă (Gonopterix rhamni): ~-galben dacă vei vedea întîiu primăvara, tot anul vei fi bolnav și galben la față ȘEZ. ¶ 3 ~ -INELAT, fluture micuț, scurt și gros, de coloare galbenă și cu dungi întunecate cafenii de-a curmezișul aripilor anterioare; numit și „inelar”; femeiușca acestui fluture lipește ouăle ei în forma unui inel sau a unei veriguțe în jurul rămurelelor pomilor și copacilor; pe aceste inele le numește poporul „stupitul-cucului”, „mărgica-cucului”, „glasul-cucului”, „somn” sau „somnișor” (Gastropacha neustria) (🖼 2162) ¶ 4 ~ -PICĂȚEL sau ~ -PESTRICIOR, fluture cu aripile împestrițate cu pete albastre, în formă de lună, pe un fond negru (Vanessa polychloros) (🖼 2163) ¶ 5 ~ -ROȘU, mic fluture de coloare roșie, cu baza aripilor neagră, unul din cei dintîiu fluturi cari se arată primăvara, îndată după topirea zăpezii; omida lui e neagră și trăește pe urzici (Vanessa urticae): Românii ... cred ... că cel ce vede întîiași dată primăvara un ~ -roșu, acela toată vara va fi roșu, adecă sănătos MAN. ¶ 6 ~ -DE-VARZĂ = ALBILIȚĂ ¶ 7 ~ LE-MORȚII = STRIGĂ ¶ 8 🐙~ -DE-MĂTASE – GÎNDAC-DE-MĂTASE ¶ 9 Băn. ~ de nea, fulg de zăpadă ¶ 10 pl. Mici discuri subțirele de metal argintat sau aurit, foarte sclipitoare, cu o găurică în centru, care se cos ca ornament pe cămășile țărănești, pe fote, pe rochi, etc.: cămăși înflorite, scurteici și zăvelci cusute cu fluturi VLAH. [lat. *flutŭlus; pentru înțelesul din urmă, comp. și germ. Flitter].

MIREÁSĂ s. f. I. 1. Nume purtat de femeie în ziua (sau în preajma zilei) căsătoriei sale; (regional) miră⁴. Iasă mirele din cămara sa și mireasa din cămara mirelui ei. DOSOFTEI, ap. GCR I, 264/4, cf. ASACHI, S. L. II, 61, ALEXANDRESCU, M. 396. Iar în urmă-le călare, Vine-o mândră fată mare gătită de măritare. Ea-i mireasa unui crai. ALECSANDRI, P. II 51 cf. 101, id. T. II, 180. Tu să fii a mea mireasă Dulce mîndră-mpărăteasă. BOLINTINEANU, O. 89. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. Iar tu să-mi fii mireasă, id. ib. 172. O îmbracă cu niște haine ca de mireasă. ISPIRESCU, L. 179. E frumoasă și mireasa. COȘBUC, P. II, 66. Poala lungă a rochiei ei de mireasă, scria pe pământ valuri obosite, înflorite de spumă, pe unde trecea. ANGHEL, PR. 21. Voinea s-a întors. . . cu tot ce trebuie unei mirese și unei nunți domnești. GALACTION, O. 71, cf. CAMIL PETRESCU, T. II, 36. Sună frumos Discursurile astea mieroase Ca o trenă de mireasă. BARANGA, V. A. 16. Numai rar cînd iese-n sat Pune-o mască prietenoasă Și-i sfios ca o mireasă, V. ROM. mai 1954, 224, cf. iulie 1954, 226. Nu mi-ar fi bănat dacă s-ar fi măritat De-aici al treile sat, Dar ea s-a făcut mireasă De la noi a treia casă. ALECSANDRI, P. P. 303. [Marama] să fie și de mătasă, Numai să fie de aici din casă, De la cinstita mireasă. POP., ap. GCR II, 312, cf. 293, 316. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 427. Cînd merge mirele cu nuntașii să ia mireasa, nu i se dă drumu în ogradă. ȘEZ. I, 33. Mireasa-i cu peteală. MAT. FOLK. 1502, cf. 1497. Hei, tu dragă de mnireasă, cată tu ce tîrguiești. ȚIPLEA, P. P. 92. Frundzî verd’i d’i cireașă, Dulci-i gura d'i mnireazî, Ca o buobă di cireașî. ARH. FOLK. V, 147, cf. 130, M, 54, ALRM I/II h 359. Mirele nu se plînge cînd mireasa e prea frumoasă. ZANNE, P. IV, 449. Vai de mireasă, cînd nu-i mirele. id. ib. 450. Pînă a se găti mireasa, Ochii ginerelui iasă. id. ib. 451. Mireasa nimerește masa (= cînd ai nevoie, îndrăznești fără a aștepta să fii poftit). Cf. id. ib. 450. ◊ (Printr-o lărgire a sensului) Vreau să mă însor, și mireasa mea e bună, frumoasă. DELAVRANCEA, A. 98. Altă mireasă, afară de Florica vădanei lui Maxim, n-ai găsit cîtu-i satul de mare? REBREANU, I. 91. ◊ Dansul (sau hora, jocul) miresei = numele unui dans popular (care se joacă în timpul nunții). Cf. PAMFILE, J. III, 13, SEVASTOS, N. 281. De-a mirele și mireasa v. m i r e¹. ◊ E x p r. A plînge ca o mireasă = a plînge tare, cu foc. Cf. CREANGĂ, A. 4, CADE, DL, DM. A sta ca o mireasă = a) a nu lucra nimic, a sta degeaba. Cf. CADE, DL, DM; b) a fi timid. A mînca ca o mireasă = a mînca foarte puțin. Cf. DL, DM. Stă parcă i-a murit mireasa = stă supărat. ◊ F i g. Moartea-i mireasă, Mormîntu-i casă, Viermii sînt nași, Hai la vrăjmași. HASDEU, R. V. 164. Iubito, cu fața de mort Mireasă pe tron Cu grai monoton în visul meu te port. BACOVIA, O. 133. Mireasa lumii = moartea. Să le spui curat Că m-am însurat Cu-o mîndră crăiasă, A lumei mireasă. ALECSANDRI, P. P. 2. ♦ (În limbajul bisericesc) Mireasa lui Dumnezeu (sau a Domnului, rar, a cerului) = călugăriță. Și iarăși călugărița să cheamă mireasa lui Dumnedzău. PRAV. 196. Berta. . . Ai hotărît să fii a cerului mireasă. I. NEGRUZZI, S. VI, 611. Mai mult de jumătate din aceste mirese ale Domnului crescuseră, ucenice, în casa maicei Rahila. GALACTION, O. 316. ♦ (În limbajul bisericesc) Biserica creștină. [Hristos] iaste cap s[î]ntei besearici, miresii sale. DOSOFTEI, ap. GCR I, 209/18. ♦ F i g. (Glumeț) Sabie. Cf. DDRF. Mă întorsei iară pe plai cu mireasa pe sub strai. POP., ap. id. ib. 2. Personaj din diferite jocuri populare. De sărbătorile de iarnă cocea mătușa Sâftica cuptioare peste cuptioare de colaci pentru colindători . . . , flăcăi ce umblau cu țapul, cu mireasa. CONTEMPORANUL, V, 100. Intră un general, un căpitan . . . un mire, o mireasă . . . apoi țiganul cu ursul. PAMFILE, CR. 194. Drăgaica se joacă așa: 4 femei, una numită mireasă, una gîrgălanciu și 2 schimbătoare. H II 246. II. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu frunzele verzi-gălbui, purpuriu închis sau roșii, cu flori albe sau purpurii, dispuse în spic, cultivată ca plantă ornamentală; (regional) urzici, poala-maicii-precista (Coleus Blumei). Cf. SĂGHINESCU, S. 96, ȘEZ. XV, 87, ȚOPA, C. 223, PANȚU, PL. 310. – Pl.: mirese. - Și: (regional) mireáză s. f. – Mire¹ + suf. -easă.

MIÉRE s. f. sg. I. 1. (Adesea urmat de determinări care arată din ce flori a fost extras nectarul, epoca respectivă, vîrstă roiului etc.) Substanță siropoasă, de obicei gălbuie, foarte dulce și aromată, produsă de albine (sau de alte himenoptere) din nectarul florilor. Și va hrăni de sațiului grîului și den piatră miiare sătură-i. PSALT. HUR. 70^r/7. Supseră miiare de piatră și untu de vîrtoasă piatră. PSALT. 314, cf. 169, GCR I, 15/20. Jumatate de miere strede (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 206/9. Mînca mugur și miiare sălbatecă (cca 1625). GCR I, 68/8. Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). id. ib. 98/5. Alți iarîș cetesc scripturile, iară nu înțeleg ce zic și se potrivesc cu cela ce ține miiarea în mînă, iară dulciața mierii nu-l preceapă (a. 1 644). BV I, 146. Mîncarea lui era lăcuste și miiare sălbatecă. N. TEST. (1648), 5^r/10. Ei deaderă lui o parte de peaște fript și dintr-un fagur miiare. ib. 104^r/11. De să va întimpla în cisla berbecilor acesto semno, fi-va moarte în oi mari și pîine și miară moltă va hi (cca 1660-1680). GCR I, 175/11. I-au hrănit pre ei cu roadele țarenilor, au supt miiare den piatră. BIBLIA (1688), 150²/31. Miiarea ce să dă în toți aii balcibașlîc și alte daruri. N. COSTIN, l. 583. Au fost luat Tudor Grecul lei 24, dobîndă după miiare (a. 1698). BUL. COM. IST. V, 226, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. Vinde a sa dreaptă ocină și moșie . . . pentru șăsă vedre de miere (a. 1724). URICARIUL, XXV, 144. Iarna va fi tare. . . poame multe, mieri puțină (cca 1 750). GCR II, 59/26. Îndată le-au pus denainte o mîncari de brînză, amestecată cu făină și cu mieri și cu un fel de vin de multe alcătuiri (cca 1750-1780). id. ib. 85/13. Să închinară lui Alicsandru și-i adusă poclon mierea (a. 1 784). id. ib. 132/31. Miere de faguri (a. 1832). N. A. BOGDAN, C. M. 138, cf. 164. Anul 1858 au fost foarte rodos și stup[i] încă au roit bine, dară de la Simpetră n-au mai căst nice o picătură de miere (a. 1858). IORGA, S. D. XIII, 74. Vrei tu pui de căprioare, Păsărele cîntătoare, Fag de miere-ndulcitoare Și vro doină jălitoare? ALECSANDRI, P. I, 94, cf. EMINESCU, O. I, 87. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere. CREANGĂ, P. 214, cf. id. A. 139. Fagurii scoși din stup dau mierea și ceara. DAMÉ, T. 120, cf. N. LEON, MED. 46. Albinele ne dau mierea și ceara fără multă muncă din parte[a] noastră, aproape de-a dreptul. PAMFILE, I. C. 85, cf. id. S. T. 64. Adu bostanul fiert și fagurii de miere. DELAVRANCEA, A. 3. Albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor. HOGAȘ, DR. II, 144. Miere de albine, scursă, in stupi sau în faguri fără albine. NICA, L. VAM. Vinul și mierea și grîul tot Le-au strîns, pe grabă, cine-a putut. BACOVIA, O. 121. Intră cu o tavă pe care sînt ouă fierte, miere și jimblă. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Miere de floare de tei. ALECSANDRI, P. P. 51. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau păharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 258. Hai, mîndruțo, pe la noi, Să mîncăm miere de roi. HODOȘ, P. P. 121. Cu miere se ung sfinții care se fac la 9 mart. ȘEZ. VIII, 39, cf. I, 252. Dau ocol unei glăjuțe plină cu horincă (palincă) de bucate, colea îndulcită cu miere de stup. RETEGANUL, P. III, 83. Să le dăm țuică cu miere, Să nu ne cate la măsele, MAT. FOLK. I 315, cf. MARIAN, INS. 176. ◊ (În proverbe și zicători) Albina. . . miiare și fiiare tot într-un pîntece poartă. CANTEMIR, IST. 165. Cine umblă cu miere își linge degetele. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, PAMFILE, J. II, 154, ȘEZ. I, 219, ZANNE, P. III, 664. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci butoaie de oțet. id. ib. I, 559. Nu toate muștele fac miere. ISPIRESCU, L. 14, cf. ZANNE, P. I, 557. Omului cu învățătură îi curge miere din gură. id. ib. V, 353. Cine n-a gustat amarul nu cunoaște gustul mierei. id. ib. III, 440. Flămândului îi pare miere codrul cel uscat. id. ib. 553. Ne e miere fără fiere. id. ib. 673. Numai miere zicînd, gura nu se îndulcește. id. ib. 664. Cu oțet și cu fiere Nu se face agurida miere. id. ib. I, 96. Mai rară vedere Este mai cu miere. id. ib. VI, 240. Unde vede o muiere, Parcă îl lipești cu miere, se spune despre bărbații afemeiați. Cf. id. ib. II, 285. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la gustul dulce, la fluiditatea produsului, precum și la însușirea lui de a se lipi ușor de ceva) Dzisele D[o]mnului. . . mai iubite-s decît aurulu și piatra cea curată, mult. . . mai dulce e de miiarea și fagurul. PSALT. HUR. 15^r/4, cf. PSALT. 31, GCR I, 12/39, 154/23. Va amărî pîntecele tău ce în gura ta va fi dulce ca miiarea. N. TEST. (1 648), 311^r/5. Iar și eu, cu cine vorovem, cu boieri, cu nigustori, ca cu nere îi îndulcem (a. 1784). GCR II, 138/3. Pere galbene ca ceara. . . și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. Vorba îi curgea din gură ca mierea. ISPIRESCU, L. 20. Dușii de pe lume, mai toți, sînt buni ca mierea. MACEDONSKI, O. I, 24. A pus zece bucățele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea. REBREANU, I. 18. Ca mierea se lipește de suflet vorba lui. CONTEMP. 1953, nr. 327, 4/5.Uiu, iu, floare de mac, Dulce-i gura de diac; Dar nu-i dulce ca gura, Ci-i dulce ca și mierea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 410. (În proverbe și zicători) Fata la vremea ei, ca mierea în fagul ei. ZANNE, P. II, 131, cf. MARIAN, INS. 183. Limba e dulce ca mierea și amară ca fierea. ZANNE, P. II, 223. Tăcerea e ca mierea. id. ib. 764. ◊ F i g. Cîtu e dulce grumadzului mieu cuventele tale decît mierea rrostului mieu. PSALT. HUR. 106^v/11, cf. PSALT. 260. Înțăleptul zisă: o lume! cu dulceați de miere amestecată ești (a. 1 773). GCR II, 94/40. Să întorcea fieștecarele pre la lăcașurile sale, băgînd miiarea bunătăților fieștecarele dintru dînșii cu nevoință prin vasăle inimilor sale. VARLAAM-IOASAF, 52^v/26. Să-i curgă din limbă miiare, după cum zice poeticul. MOLNAR, RET. [prefață] 6/14. Te rog, Muză mîngăioasă! Carea cînți cîntări frumoasă, Pică-mi puțintică miiare Din măiastra ta puteare. BĂRAC, ap. GCR II, 173/1. Noi avem obiceiul de a întreba întotdeauna din ce locuri e adunată mierea artistică. IONESCU-RION, C. 38. Plecase vrăjit de vorbele pline de miere ce-i zugrăveau o idilică viață de străbun. ANGHEL, PR. 64. Da, tanti ! – răspunse cu o miere teatrală Otilia. CĂLINESCU, O. I, 52, cf. DEȘLIU, G. 52. Vai de mine, cum aș mere Seara la gură cu miere. JARNIK-BÎRSEANU,133, cf. 21, 23, 364, 404, MAT. FOLK. 1051. ◊ L o c. a d j. De miere = (despre oameni) bun, generos, de zahăr. Cf. CHEST. VI 161/3. ◊ E x p r. A da de miere sau a-i pica (cuiva) mierea-n păsat, se zice despre cineva care are un noroc neașteptat sau cînd cuiva îi merge foarte bine. Cf. ZANNE, P. III, 675, IV, 68. A-i curge numai miere, se zice despre cineva care este harnic și îi merge bine. id. ib. III, 675. A înota în miere = a fi (foarte) bogat. id. ib. Să fie (sau să știu, să știi etc. că este) (și) miere (și tot nu... ), se spune pentru a arăta hotărîrea nestrămutată a cuiva de a respinge o propunere sau o situație, oricîte avantaje aparente ar prezenta. Cf. MARIAN, INS. 185. Să știe de bine că e miere și tot nu se duce. PREDA, D. 141. A fi cu limba fagur de miere = a vorbi foarte frumos, a fi elocvent. Cf. ZANNE, P. II, 29, 811, MARIAN, INS. 183. A unge (pe cineva) la inimă cu miere = a spune (cuiva) lucruri plăcute. Cf. ZANNE, P. II, 211, MARIAN, INS. 183. S-a făcut agurida miere = s-au împăcat cei învrăjbiți. Cf. ZANNE, P. I, 95. În buze (sau gură) miere și în inimă fiere (sau otravă) sau în față miere și în dos fiere, se zice despre cei fățarnici și vicleni. id. ib. N, 25, cf. 135, 168. A ascunde ac în miere = a ascunde un gînd rău într-un sfat dat cu blîndețe; a face intrigi. id. ib. I, 309, cf. III, 676. (Rar) A-i tăia (cuiva) cuvîntul cu miere = a întrerupe (pe cineva) din vorbire, spre a-i oferi un sprijin foarte important. Dacă nu este cu putință, mai zise Țugulea. . . – Să-ți tai cuvîntul cu miere, răspunse Ursul, dară trebuie să fie cu putință. ISPIRESCU, L. 330, cf. ZANNE, P. III 676. (Regional) A da bani pe miere = a mustra; a batjocori; a bate. ZANNE, P. III, 674. Las', zicea vulpea. . . că mi te-oi prinde eu, cioară spurcată ce ești, ți-oi da eu bani pe miere, că numai tu mi-ai făcut șotia asta ! ȘEZ. III, 187. A se face miere de găleată sau a se lipi ca mierea de găleată = a se supune cuiva orbește, a se alipi de cineva cu trup și suflet. Cf. CIAUȘANU, GL., CHEST. VI 161/10. A fi bun (sau dulce) ca mierea cîinelui = a fi răutăcios, sîcîitor. Cf. ib. A avea miere de șarpe la inimă =a fi rău. Cf. CHEST. VI 161/3. ◊ Miere de trandafiri sau miere rozată = substanță obținută prin fierberea unui amestec de miere (I 1), alcool și petale de trandafiri roșii, macerate în apă (folosită ca medicament); miericică (I 1). Cf. LB, POLIZU, CUPARENCU, V. 21, PONTBRIANT, D., BIANU, D. S. ♦ (De obicei art.) Lună (sau, rar, săptămînă) de miere = cea dintîi lună (sau săptămînă) după căsătorie. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. . . N-apucă să treacă luna de miere și casa ciocoiului devine o cafenea. FILIMON, O. I, 97, cf. COSTINESCU, DDRF. Era holărît ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămînă, săptămînă de miere. REBREANU, I. 252. ♦ Nectarul florilor. Iată-n urmă și albine aducînd în gură miere. ALECSANDRI, P. III, 56. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I, 85. Și albine roitoare luminoasă miere sug. id. ib. IV, 132. Albinele grele de mierea suptă și cu picioarele încărcate de polen, se întorc seara din îndepărtate finețe. PETRESCU, S. 179. Albinele. . . Au început să zboare, fredonînd Prin florile cu miere și lumină. BOTEZ, P. O. 21, cf. CHEST. VI 156/13, 16, 17, 20. 2. (Transilv., Maram., rar Ban., adesea urmat de determinări) Zahăr. Mere de trist. LEX. MARS. 243, cf. LB. La noi zic la zâhar miere de trestie. RETEGANUL, P. III, 83, cf. VAIDA, T. PAPAHAGI, M. 226. Miere albă. CHEST. VI 161/33, cf. ALR II 4 119/36, 346, 349, 353, 362. Am fărmat mierea. ib. 4112/353, cf. ALR I 1 609, ALR II 4119/235, 250, 260,272, 279, 284, 310, 6146/250, ALR II/I MN 15, 6811/235, 260, 279, A I 24, L. ROM. 1960, nr. 2, 21, LEXIC REG. 16. Miere galbenă (sau de tuse)= zahăr candel, v. c a n d e l. Cf. ALR II 3665/235, 250, 260, 284, 349, 353, 362. Miere de baraboi (sau de piciouci, de napi) = zahăr de cartofi, v. z a h ă r. Cf. ib. 3 664/260, 346, 362. Miere neagră (sau de urs, a ursului) = zahăr negru, v. z a h ă r. Cf. ib. 3663/250, 272, 346, 353, 362. ♦ Bomboane. Dă-le la mai mulți copii grunz de miere. ALR I 316/257, cf. 1608, MAT. DIALECT. I, 212. 3. (Transilv., Ban., adesea precizat prin „de prune”) Magiun (1). Cf. LB, CHEST. VI 161/17, 18, ALR I 873, ALR II 4035, 4036, 4041, 4 046. ♦ (Prin Ban. și prin Dobr.) Marmeladă. Cf. ALR I 873/677, 986, CHEST. VI 161/8, 9. ♦ (Ban.) Dulceață. Cf. CHEST. VI 161/20, 21, ALR II 4 044/29. 4. Compuse: (regional) mierea-mîței = clei de cireș sau de prun. Com. din BAN. ; miere-de-camfor = camfor, ALRM II/I h 178. II. (Bot.) Compuse: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri aspri, cu frunze catifelate și cu flori roșcate, violete sau albastre; plămînare, (învechit și regional) plămînărică (Pulmonaria mollissima). Cf. PANȚU, PL., VOICULESCU, L. 189, BUJOREAN,l. 384, H X 496; b) cuscrișor (Pulmonaria rubra). Cf. BRANDZA, FL. 375, GRECESCU, FL. 407, BARCIANU, N. LEON, MED. 51, BUJOREAN, B. L. 384, ȘEZ. XV, 86; c) arbore înalt din familia urticaceelor, cu fructe mici, rotunde (Celtis australis). Cf. ȘEZ. XV, 86, DS; d) garoafă, ALR I 1 935/516; e) roiniță (Melissa officinalis). ib. 1 943/727; f) dumbravnic (Melittis melissophyllum). ib. 1944/874; g) urzică-moartă (Lamium maculatum). ib. 1945/808; h) barba-ursului (Equisetum arvense). ib. 1 952/677; i) iarbă-grasă (Portulaca oleracea). ALR II/605; j) omag. ib. 6 302/886; k) jale (Salvia officinalis). ALR SN III h 656/876. Printre mușuroaie crescuse iarbă. . . colea păiușul oilor, dincoace, mierea-ursului. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Porumbele și mierea-ursului străjuiau cetatea năruielii cu poamele lor de baga. KLOPȘTOCK, F. 187. Prin frunze vechi, viorele ca cerul și toporași violeți, și galbăna ciuboțică a cucului, și mierea-ursului – răzbătuseră. SADOVEANU, O. VI, 542, cf. H II 142, III 209, 242, 306, 385, X 354, 445, 489, XI 427, XII 411, XIV 29, XVI 103, 146; mierea-cucului (Melandryum album). BULET. GRĂD. BOT. XI, 25. – Gen.-dat.: mierii și mierei. – Lat. mei.

urs sm [At: CORESI, EV. 447 / Pl: urși / E: ml ursus] 1 Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu urechi mici, cu botul ascuțit și cu coada scurtă, care iarna hibernează (Ursus arctos). 2 (Îs) ~ alb (sau polar) Specie de urs cu blana albă, bătând în gălbui, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). 3 (Îs) Ziua ~ului Sărbătoare populară în ziua de 2 februarie în care, după credința populară, ursul iese din bârlogul unde a hibernat. 4 (Îs) Sâmbăta ~ului Sărbătoare populară care se ține cu opt zile înainte de Florii și despre care se crede că trebuie respectată pentru a feri vitele de fiarele sălbatice. 5 (Îe) A se aduna (sau a se strânge, a se uita) ca la ~ A se aduna (a se strânge) în număr foarte mare și a privi cu o deosebită curiozitate și interes, ca la un spectacol neobișnuit. 6 (Îe) A se ține (după cineva) ca după ~ A merge în urma cuiva în număr foarte mare. 7 (Îe) A trage nădejde ca ~ul de coadă A nădăjdui lucruri imposibil de realizat. 8 (Îe) A vinde pielea ~ului din pădure sau a vinde pielea ~ului în târg și ~ul în pădure ori Tocmeala în târg și ~ul în crâng ori Nu vinde pielea ~ului înainte de a-l ucide A conta pe un lucru înainte de a fi sigur că îl poți obține. 9 (Îe) Joacă ~ul prin vecini (sau la vecinul, la cumătrul) sau când joacă ~ul la vecin să-i gătești tărâțele Se spune pentru a preveni pe cineva de un pericol, de o nenorocire care se arată pe aproape, amenințând să ajungă în curând la acesta. 10 (Îe) Joacă ca ~ul sau ~ul nu joacă de voie (ci de nevoie) Se spune despre cineva care face ce nu-i place, fiind obligat sau silit de împrejurări. 11 (Îe) De aia (sau asta) nu are ~ul coadă (și para cocean) Se spune despre cei care., din cauza lăcomiei, pierd și ceea ce au. 12 (Îae) Se spune despre cei cu o purtare nepotrivită cu situația lor, cu momentul respectiv etc. 13 (Îe) De aceea n-are cârna nas și ~ul coadă Se spune cuiva care are pretenții prea mari. 14 (Îe) A iubi (pe cineva) ca ~ul pe lup A nu iubi deloc pe cineva. 15 (Îe) A se juca cu coada ~ului A se pune în situații primejdioase, atacând pe cei mai puternici. 16 (Îe) A scăpa ca din gheara ~ului, cu părul vâlvoi A ieși păgubit și cu mare greutate dintr-un pericol, dintr-o situație gravă. 17 (Îe) A fugi (de cineva) ca de ~ A se feri de răul pe care i-l poate face cineva. 18 (Îe) A trăi ca ~ul (în bârlog ori ca în bârlogul ~ului) sau a fi ~ de bârlog A trăi retras de lume. 19 (În basme; îlav) De când se băteau urșii în coadă Foarte de demult. 20 (Îe) Când o prinde mâța pește și coada Ia ~ o crește sau când o face ~ul coadă și prepelița noadă ori când se va vedea ~ul cu cercei umblând după miei, lupul cu cimpoi umblând după oi ori când oi vedea ~ul în doi craci, văcar după vaci Niciodată. 21 (Reg; îe) A aduce urșii din pădure A nu fi de nici un ajutor. 22 (Bot; reg; îc) Mierea-~ului-cu-flori-bătăi Urzică-moartă (Laminum album). 23 (Bot; îc) Părul-~ului Barba-ursului (Equisetum arvense). 24 Epitet dat unui om greoi, ursuz, nesociabil, retras. 25 (Pop) Epitet dat unui om voinic. 26 (În obiceiuri și în jocuri de copii și de tineret) Nume dat unui flăcău înfășurat într-o funie groasă de paie (căreia i se dă foc, iar pentru a-l stinge, persoana trebuie să se tăvălească prin zăpadă) sau îmbrăcat cu cojocul întors pe dos și care dansează ca ursul dresat, pe muzică, însoțit de un alt flăcău care face pe ursarul în cadrul obiceiurilor sărbătorilor de iamă. 27 (Art.; îcs) De-a ~ul Numele jocului pe care îl face ursul (26) sau al jocului de copii în care un jucător se maschează în urs dresat. 28 (Art.; îacs) Numele unui joc de copii în care unul din ei aruncă o minge și până ce altul fuge după ea, acesta umple cu pământ o gropiță. 29 (Art.; îcs) Vânătorul și ~ul Numele unui joc de copii în care unul face pe vânătorul stând într-o poziție foarte incomodă, scopul jocului fiind atingerea unui băț. 30 (Art.) Numele unui joc pe care îl joacă voievodul călușerilor cu o femeie care crede că-l va întrece în joc. 31 (Pop) Nume dat stelei așezate în fața sau în urma carului-mare. 32 (Pop; îc) ~ul-mare Carul-mare. 33 (Pop; îc) ~-ul-mic Carul-mic. 34 (Iht; îc) ~-de-mare Pește care seamănă la cap cu ursul. 35 (Bot; reg) Tapoșnic (Galeopsis ladanum). 36 (Reg) Boț de mămăligă cu brânză la mijloc (prăjit pe jăratec). 37 (Teh) Masă de metal topit sau aliaj solidificat în interiorul unui cuptor de topit, din cauza întremperii accidentale a alimentării acestuia cu combustibil sau cu aer comprimat, respectiv cu energie electrică. 38 Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. 39 Grindă de susținere la grinda casei Si: talpă. 40 Fiecare dintre cei patru stâlpi care susțin podul morii. 41 (Reg) Fiecare dintre cele două lemne pe care se reazemă perna morii Si: andrele (2). 42 (Reg; lpl) Bogdani la stăvilar. 43 (Reg) Lemn din construcția morii care are o scobitură în care se reazemă buduroiul. 44 (Mol) Copac, mai ales brad, tăiat, necurățat de crengi și necojit, folosit la plutărit sau la transportul buștenilor până la apă. 45 (Reg) Berbec . 46 (Mol) Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor cărora li se dă drumul în jos pe un uluc, format dintr-un butuc sau mai multe lemne legate între ele și așezate de-a curmezișul și deasupra ulucului. 47 (Mol) Ușă în partea de jos a peretelui la dig care se deschide atunci când se golește apa adunată. 48 (Reg; lpl) Fiecare dintre stinghiile de la grapă. 49 (Mol) Horn (1). 50 (Șîs ~ de frecare) Menghină. 51 (Reg) Nume dat unui clește mare. 52 (Olt) Tejghea de tâmplărie. 53 (Șîs ~-ul mic) Nume dat unei unelte de fierărie, nedefinită mai îndeaproape Si: (reg) scânecie. 54 (Îvp) Ancoră (1). 55 (Reg) Zăvor de lemn. 56 (Reg) Scărmănătoare de lână mecanică.

STRIGA, strig, vb. I. I. Intranz. (Sunetele emise sînt mai ales interjecții) 1. A scoate țipete, a răcni (pentru a îndemna la o acțiune sau a opri o acțiune). Trage de hățuri, pocnește din bici, strigă din rărunchi și pînă la urmă poștalionul... iese din noroiul cleios. CAMIL PETRESCU, O. I 264. În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare, Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. Romînul bate-n boii săi; Eu strig la el, mai țip la ei, Și boii spărieți pornesc ca niște zmei. ALECSANDRI, T. I 351. ◊ Tranz. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului Și mierla de pe teleagă Tot strigă la boi să meargă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. 2. (Rar, despre instrumente muzicale) A răsuna. Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. 3. A semnaliza (ceva) prin strigăte; a da alarma; a cere ajutor. Mă vaiet, strig cu suspinuri, Dar nu găsesc ajutori; Ce pot lacrimi, ce pot chinuri, Cînd durerea-i de amori. CONACHI, P. 106. Noaptea sare prin somn, tresare... țipă, strigă, cere ajutor, se vaietă. ȘEZ. II 129. 4. (Despre animale și păsări) A scoate sunete caracteristice speciei. V. cînta, țipa, zbiera, urla. Strigă lupul la hotară Și s-aude-ntr-altă țeară (Tunetul). GOROVEI, C. 371. Cucule, pasere-albastră, Ce-mi strigi atît la fereastră? HODOȘ, P. P. 42. II. (Sunetele sînt de obicei articulate în cuvinte și fraze) 1. Tranz. (Folosit și absolut) A spune, a enunța (ceva) cu glas puternic. Își luă inima în dinți și strigă: – Asta să fie logodnica mea. ISPIRESCU, L. 35. Da ce-i acolo? strigă baba înspăimîntată! CREANGĂ, P. 11. Arald! strigă crăiasa – las’ fața să-mi ascund. EMINESCU, O. I 98. Chiar așa să fie, noi să strigăm cu entuziasm: vivat drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 368. ◊ (Construit cu dativul) Ăsta-i catehismul gradatului, ne striga nouă învățătură domnul plotonier. SADOVEANU, P. M. 81. ◊ Expr. A striga ca din gură de șarpe v. gură (I 1). A striga în gura mare sau a striga cît îl ia (sau îl ține) gura v. gură (I 3). A striga din băierile inimii v. baieră (1). ♦ A-și exprima cu glas puternic voința; a vocifera. Dă-mi-l mie pe domnul Alexi, măi! strigă altul și începură să strige cu toții. DUMITRIU, N. 55. Ce strigă?... – Aleg pe Bogdan, măria-ta... – Parcă ș-un alt nume. Nu strigă toți la fel. DELAVRANCEA, O. II 73. ♦ A se văicări, a se jeli cu glas tare. Capul corbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale zicînd: – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. CREANGĂ, P. 226. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. 2. Tranz. (Complementul indică un obiect cerut, reclamat) A cere cu glas tare, a reclama, a pretinde (să vină, să se aducă, să se înfăptuiască). Caii la butcă a strigat, Ș-a plecat din conac în conac. SEVASTOS, N. 130. În Cameră discutau, La țărani nici că gîndeau, Dacă au pămînt sau n-au, Dar război mereu strigau. ANT. LIT. POP. I 21. ◊ Intranz. (Fig.) Cîmpurile strigau după ploaie. STANCU, D. 110. ♦ (Învechit și arhaizant) A chema la serviciul militar, a da ordin oamenilor să se adune; a mobiliza. Domnia striga într-una gloatele și făgăduia leafă – și se strîngea țărănime multă. SADOVEANU, O. VII 147. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «pe», și indicînd persoana căreia i se adresează vorbitorul) A-i adresa cuiva vorbe aspre; a se răsti la cineva, a vorbi cu dușmănie. Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atîta pe biata văcușoară; pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nemic. CREANGĂ, P. 116. Foaie verde de urzică, Hîdele la mine strigă, Strigă chiar ca la un lup, De pe-aicea să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. 4. Tranz. A chema (pe cineva) să vină (adesea spunîndu-i tare numele). Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit. DELAVRANCEA, H. T. 94. Atunci să mă strigi repede pe mine și eu l-oi dumica-n bucățele. SBIERA, P. 31. Strigă-l, strigă-l zău, măicuță, C-apucă pe potecuță, Să-și caute altă drăguță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Întărit prin «pe nume») Copiii și nevasta lui... au rupt-o de fugă înspăimîntați. Dănilă, însă, a început a-i striga pe nume și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. După Radu se lua, Tot pe nume mi-l striga. ANT. LIT. POP. I 469. Numai ea că l-a văzut, Numai ea l-a auzit Și pe nume l-a strigat Și așa l-a întrebat... TEODORESCU, P. P. 360. ◊ Expr. A striga catalogul = a face apelul nominal al elevilor dintr-o școală, dintr-o clasă. Într-o zi dascălul... a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a așezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul. CARAGIALE, M. 14. ◊ Absol. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după», rar construit cu dativul) Începu a striga după feciori – nimeni nu-i răspunde, apoi începu a-i căuta pe tot locul. RETEGANUL, P. II 5. Cît trăiești, bade, pe lume, Nu striga mîndrei pe nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. ♦ A deștepta pe cineva din somn (chemîndu-l pe nume). Acum gîndi mohorît că ea și cu fata ei nu fac nimic, stau degeaba, pe ele omul nu le strigă să se scoale, dimineața. PREDA, Î. 178. 5. Tranz. A face cunoscut (anunțînd cu glas tare); a vesti, a anunța, a comunica (ceva). Puse de strigă prin toată cetatea că fiul său... a izbutit să aducă mere. ISPIRESCU, L. 74. 6. Tranz. (Construit cu dativul) A denumi pe cineva, a da cuiva epitetul de... Lumea, țeara-mi strigă hoț, C-am furat eu caii toți; Dar eu, zău, nu i-am furat, Fărcu stava i-am mînat De la nemeșul bogat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. ♦ (Rar, impers.) A purta numele..., a se numi, a se chema. Cum te strigă? – Zori-de-zi. – Ei, cumetre Zori-de-ziuă, ia spune, ce cați pe-aci? EMINESCU, L. P. 127. 7. Intranz. A spune strigături la joc; a conduce jocul prin strigăte și chiuituri. Cine joacă și nu strigă, Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. Strigă, strigă, să se strîngă Fetele din valea lungă Ca oițele la strungă. id. ib. 360.