DAMBLA ~le f. pop. 1) Stare patologică constând în afectarea sistemului nervos, manifestată prin incapacitatea de a face mișcări voluntare; paralizie. 2) Acces de mânie nestăvilită; năbădăi. 3) fam. Dorință (nestăvilită) de a avea sau de a face ceva; chef; gust; poftă. ◊ A-și face ~ua a-și face cheful. [Art. damblaua; G.-D. damblalei] /<turc. dambla

NĂBĂDĂI f. pl. pop. Acces de mânie nestăpânită; dambla. * Cu ~ a) supărăcios; b) nărăvaș. A-l apuca (sau a-l găsi) pe cineva (toate) ~le a) a fi cuprins de furie; b) a fi cuprins de frică; c) a avea o criză de epilepsie; d) a înnebuni. A băga pe cineva în ~ a) a speria pe cineva; b) a face pe cineva să-și iasă din fire. /Orig. nec.

acces n. 1. intrare: port de un acces ușor; 2. apucare de boală: acces de friguri; 3. fig. mișcare subită și trecătoare: acces de mânie.

undă sf [At: PSALT. HUR. 74^v/25 / Pl: ~de / E: ml unda] 1 Masă de apă cu o mișcare ritmică, de ridicare și coborâre (dând impresia că se deplasează) Si: val, talaz. 2 (Pex) Apa mării. 3 (Pex) Apă curgătoare sau stătătoare. 4 Suprafața apei. 5-6 (Îe) A ieși (sau a scoate) în ~ A ieși sau a face să iasă la suprafață. 7-8 (Fig; îae) A se afirma sau a face să se afirme. 9 (Îe) A da în ~ A spăla. 10 (Îae) A clăti (17). 11 Cantitate mică. 12 (Pan) Mulțime de oameni care se mișcă în valuri. 13 (Fig) Revărsare. 14 (Reg; îe) A-i veni cuiva ~dele cele rele A-i veni (cuiva) toanele, nebuniile, istericalele. 15 (Reg; îe) Într-o ~ Într-un acces de mânie. 16 (Reg; fig) Fire iute. 17 (Reg; fig) Hotărâre pripită. 18 (Înv; fig) Neplăcere. 19 (Înv; fig) Necaz. 20 Mișcare a unui lichid care fierbe. 21 (Îe) A da în ~ (sau, rar, a da ~ sau ~de) A clocoti (1). 22 (Pan) Încrețitură. 23 (Lpl) Reflexe pe care le au unele țesături de mătase Si: apă (42). 24 Torent. 25 (Pex) Curs de apă rapid Si: puhoi, șuvoi¹. 26 Masă de aer care se mișcă ușor. 27 (Pex) Aer¹ (1). 28 (Fig) Val de miros. 29 Sunet (repetat). 30 Fragment de melodie, de cântec. 31 (Pop; lpl) Rânduri. 32 (Reg) Moment. 33 (Fiz) Formă de propagare a unei oscilații, care se deplasează din aproape în aproape, schimbându-și periodic valoarea în diferitele puncte ale spațiului. 34 (Îs) Lungime de ~ Distanța dintre două puncte succesive ale unei unde aflate în aceeași fază de oscilație. 35 (Îs) ~ electromagnetică Undă în care mărimile ce se propagă sunt intensitățile unui câmp electric și ale unui câmp magnetic, depinzând unele de celelalte. 36 (Îs) ~ radio Undă electromagnetică a cărei frecvență se situează în domeniul radiofrecvențelor. 37 (Îs) ~ sonoră Undă care corespunde propagării unei mișcări oscilatorii elastice și care transmite sunete a căror înălțime e cu atât mai mare cu cât frecvența e mai înaltă. 38 (Îs) ~ seismică Fenomen de propagare din aproape în aproape a unui cutremur de pământ din epicentru în toate direcțiile (și la suprafața Pământului).

BOBOT, bobote, s. n. 1. (Înv. și reg.; precedat de „în”, „din”) Întâmplare. ◊ Expr. A vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) în bobote (sau în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fără rost, la întâmplare, fără socoteală, într-aiurea. 2. (Reg.) Acces (de furie, de mânie). [Var.: bobotă s. f.] – Din bg., scr. bobot.

NĂBĂDAICĂ, năbădăici, s. f. (Reg.; mai ales la pl.) 1. Acces de furie, de mânie. 2. (Criză de) epilepsie. – Năbădăi¹ + suf. -aică.

NĂBĂDĂI¹ s. f. pl. 1. (Pop. și fam.) Acces de furie, de mânie. ◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.

năbădăi s. f. pl. 1. (pop.) acces de furie / de mânie 2. (reg.) criză de epilepsie

BOBOT, bobote, s. n. 1. (Înv. și reg.; precedat de „în”, „din”) Întâmplare. ◊ Expr. A vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) în bobote (sau în bobot) = a vorbi (sau a umbla, a merge, a face ceva) fără rost, la întâmplare, fără socoteală, într-aiurea. 2. (Reg.) Acces (de furie, de mânie). [Var.: bobotă s. f.] – Din bg., sb. bobot.

NĂBĂDAICĂ, năbădăici, s. f. (Reg.; mai ales la pl.) 1. Acces de furie, de mânie. 2. (Criză de) epilepsie. – Năbădăi^1[1] + suf. -aică.

NĂBĂDAIE, năbădăi, s. f. (Pop.) 1. Acces de furie, de mânie. ◊ Loc. adj. Cu năbădăi = năbădăios (1). ◊ Expr. A băga (pe cineva) în năbădăi = a) a înspăimânta; b) a face să-și piardă calmul, stăpânirea de sine. 2. (Pop.) Criză epileptică. – Et. nec.

VIOLENT, -Ă, violenți, -te, adj. 1. Care se produce sau acționează cu putere, cu intensitate, cu violență; intens, puternic, tare. ♦ (Despre culori, lumină etc.) Izbitor, țipător; tare, viu, puternic. 2. (Despre ființe) Care are accese de furie, care se lasă condus de mânie, care se înfurie ușor, care are manifestări nestăpânite; coleric, furtunos, impulsiv, nestăpânit. ♦ (Despre manifestări ale ființelor) Care arată violență, impulsivitate, nestăpânire, agresiune. 3. Care se face cu forța; brutal, silnic. ◊ Moarte violentă = moarte produsă de un accident, de un act de violență sau de altă cauză nefirească. [Pr.: vi-o-] – Din fr. violent, lat. violentus, it. violento.

TOANĂ s. v. acces, atac, banc, bătaie, boiște, cârd, copcă, criză, furie, haită, înverșunare, mânie, ochi, puseu, stol.

turbare sf [At: VARLAAM-IOASAF 6r/23 / Pl: ~bări / E: turbo] 1 (Îvr) Pierdere a rațiunii. 2 Boală infectocontagioasă, specifică unor animale și ocazională la om, provocată de un virus, caracterizată prin accese nervoase violente, stări de agitație, urmate de paralizie și apoi de moarte Si: rabie, (pop) turbă¹ (1), (îrg) turbăciune, (reg) nebuneală, turbătură (2). 3 (Pop; fig; îs) ~ de cap Zăpăceală. 4 (Reg; fig) Fior¹ (2). 5 (Fig) Mânie nestăpânită Si: furie, violență, (pop) turbă¹ (2), (înv) turbăciune (1), turbătură (1). 6 (Fig) Intensitate. 7 Boală la albine, manifestată printr-o mare agitație care le provoacă moartea. 8 (Bot; reg; șîc ~-cornută) Ciumăfaie (1) (Datura stramonium). 9 (Bot; reg) Dafin (1) (Laurus nobilis). 10 (Bot; reg; șîc ~a-câinelui) Zârnă (Solanum nigrum).

turbare f. 1. boală caracterizată prin accese de delir, însoțită de groază pentru lichide și de o pornire violentă de a mușca: turbarea, comunicată prin mușcătura unui câine turbat, se vindecă astăzi prin metoda inoculațiunilor antirabice a lui Pasteur; 2. boală de vite; 3. fig. transport violent de mânie; 4. pasiune excesivă: turbarea jocului; 5. Bot. Tr. laur. [V. turbà].

mânie¹ sf [At: PSALT. 226 / V: (îvr) măn~ / Pl: ~ii / E: ngr μανία] 1 Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva Si: furie. 2 Supărare. 3 (D. oameni; îla) Iute (sau grabnic, rău) la ~ Care se înfurie ușor. 4 (Îvr; îlav) Într-o ~ Cuprins subit de un acces de enervare, de furie. 5 Pornire dușmănoasă și statornică împotriva cuiva Si: resentiment. 6 (Pop; îlv) A ține (cuiva) ~ A dușmăni. 7 (Reg; îlv) A-și pune ~ A se supăra. 8 (Îal) A se încăpățâna. 9 (Îvp) Nenorocire.

MÎNIE¹ s. f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva, supărare mare; furie; (cu sens atenuat) supărare. V. i n d i g n a r e, e n e r v a r e. Și mănie-se cu mănie Domnul spre oamerii săi. PSALT. 226, cf. 46, 107. Cine va putea să rabde acea înfricoșată și dereaptă urgie a județului nefățarnic, împlut fiind de mînie și cu urgie? CORESI, EV. 36. În măniia sa omorîră pre om. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/29. După năsîlnici[a] ta și după neîntoarsă inimă cruț[â] ți[e] mînie (cca 1618). id. ib. 51/4. Au pogorît diavolul cătră voi plin de mînie mare. N. TEST. (1648), 312^v/6, cf. GCR I, 142/1. Dentr-aceale cuvinte să va răni unul la inimă, și-l va birui măniia, și într-acel ceas va sări asupra lui. PRAV. 85. Greșala ce să va face cu mănie, să să cearte mai iușur. ib. 254, cf. 255. Să nu mă-nfruntedzi, Doamne, la ceas de mînie. DOSOFTEI, PS. 22/18, cf. 14/9. La mînia lui grăie tot cu cinste și cu îngăduială, nu cu răstituri, prostatic. NECULCE, L. 122, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 216, 220, 231. S-au umplut de mânie ca un leu sălbatec (cca 1750). GCR II, 55/21. Și să aprinsă cu mai mare mînie asupra călugărilor. VARLAAM-IOASAF, 8^V/18. Cu mănie tot îndată s-aprinsă. . . Și el arme prinsă. BUDAI-DELEANU, T. V. 39, cf. 47. Aprinzîndu-să groaznic de mînie ca un leu s-au repezit asupra dușmanului. DRĂGHICI, R. 168/4. Moartea simți că o putere nevăzută o ținea pe scăuieș, precum odinioară în copac, dar de ciudă și de mînie nu voia să deie nimic. NEGRUZZI, S. I, 91, cf. 162, ALEXANDRESCU, M. 30. Mi se-n- tîmplă multe pozne, cînd sînt cuprins de mînie. HASDEU, R. V. 13. Atunci a lui mînie ca trăsnetul era, In patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. Abu Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochi rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, O. II, 272. Apoi dodată se arătă și armăsarul iepelor, plin de spume și sforăind de mîniă. ISPIRESCU, L. 28, cf. 121. Calcă, culcă, -mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune, C-o mînie trâsnitoare în al ochilor focar. MACEDONSKI, O. I, 105. În zîmbetul lui nervos se vede o mînie. DELAVRANCEA, H. T. 220. Să-l ducem pe sus pînă pe plai, zise cu mănie notarul. AGÎRBICEANU, A. 291. L-a cuprins o mînie mare, a trîntit și a suduit toată ziua. REBREANU, I. 79, cf. id. R. II, 230. Și-acuma, de mînie, mi-arde sîngele în vine. – De mînie? Ba de frică ! EFTIMIU, Î. 113. Domnu Toma avea dese tulburări de mînie și atuncea împungea cu fruntea în toate părțile ca un inorog, SADOVEANU, B. 204. Prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie și sprîncenele se lăsară pe luminile ochilor. id. O. I, 56. Căpitanul, foc de mînie, ieși din apă. BART, S. M. 101. Deși era și ea destul de dîrză, nu avea curajul să înfrunte mînule serdarului, care-și pierdea măsura din nimic. CAMIL PETRESCU, O. I, 149. Grăunții scrîșnitelor sale mînii de adineauri. . . se mai vînzoleau încă în el. C. PETRESCU, A. R. 188. Pentru cine stîrnește mînia noastră nu se va găsi loc de trai. STANCU, R. A. IV, 416, cf. V, 7, id. D. 189. Ce ești așa mînios, mă? În trei zile îi trece omului mînia, dar la dumneata parcă a crescut. DEMETRIUS, V. 146. Își pierdu cumpătul și de mînie își aruncă șapca din cap. PREDA, D. 160. Cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia. CANTEMIR, IST. 242. Voroava blîndă toată pornirea îmblînzește, iară cea aprigă, și pre cel slab ațîță la mînie. ZANNE, P. II, 811. Ca cîrmaciul de pietre, de mînie să te ferești. id. ib. VIII, 383. Acela mai mare să poate socoti ce mînia și-o poate stăpîni. id. ib. Mînia împăratului, călăuză morții. id. ib. 384. Mînia rece, curînd să trece. id. ib. 385. ◊ F i g. Ploaia s-a ridicat dintr-o parte și cu mînie mare a trecut peste lume. GALACTION, O. 87. ◊ L o c. a d j. Iute (sau grabnic, rău) la mînie, se spune despre un om care se enervează, se înfurie ușor, care este iritabil, irascibil. De n-are avia bărbatul altă nice o vină, ce numai aceasta vrăjmășiia, căndu-i. . . iute la mânie, agiunge atâta să să desparță aceaia casă. PRAV. 154. Era. . . cam grabnic la mînie, dar apoi curînd se întorcea. NECULCE, LET. II, 412/3. Ei, Doamne, ce rea ești la mînie ! COȘBUC, S. 14. Era prea iute la mînie. C. GANE, TR. V. 244. Om bun dar iute la mînie, căpitanul se aprindea răpede, tuna și fulgera, dar se stingea degrabă. BART, S. M. 101. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) Într-o mînie = cuprins subit de un acces de enervare, de furie. Cela ce-ș va ucide pre tată-său sau pre înmă-sa și pentru sâ-ș mai micșureadze certaria va dzice c-au greșit într-o mănie. . ., să-l cearte ca pre un ucigătoriu de părinți, PRAV. 96. De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNIK-BÎRSEANU D. 221. 2. Pornire dușmănoasă (și statornică) împotriva cuiva; dușmănie, ură; resentiment. Vedzi că tu dureare și mănie cauți. PSALT. 15. Aiavea amu iaste, că dragostea protivitoare iaste mîniei ceaia reaoa. CORESI, EV. 47, cf. 36, 48, 97, 200, id. PS. 171/13. Mînia și vrajba dentru neamul omenesc o goni (a. 1644). GCR I, 111/29. Clisten au întrebat moșiile și ruda . . ., cercetîndu-le toate lucrurile lor, ori mânii, ori învățătură. HERODOT (1645), 351. Las să mi să tîmple Asupra mea pizmașii mîniia să-și împle. DOSOFTEI, PS. 25/2. Bitorul poate . . . să tragă pre ascultătoriu la orice voiaște, la războiu sau la pace, la mănie sau la milă. MOLNAR, RET. 12/19, cf. 8/6. Totdeauna acest prea înțălept ziditoriu, într-acest chip ne iconomisăște și nu cu vreo mănie. DRĂGHICI, 4. 54/19. Mînia fierbe-n mine și, de n-aș fi plăiaș, De n-aș fi român, frate, m-aș face ucigaș ! ALECSANDRI, T. II, 150. O, fiarbâ-vă mînia în vinele stocite, In ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite. EMINESCU, O. I, 23. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfiri, minciuni. MACEDONSKI, O. I, 167. Simte că nu i s-au stins mîniile-n suflet și-amarul. COȘBUC, AE. 11. Însă stetea el acum la corăbii. . . Ros de mînie pe-a oștilor domn Agamemnon. MURNU, I. 45. Plin de-o surdă mînie – adunată în suflet de veacuri, Mîna pe torță a pus. ANGHEL-IOSIF, M. II, 101. Făt-Frumos cu fața toată de-o mînie grea brăzdată Scoase paloșul din teacă și răcni. EFTIMIU, Î. 119, cf. 22. O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul, cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Mînia dreaptă a popoarelor. CONTEMP. 1951, nr. 236, 1/2. ◊ E x p r. A ține (cuiva) mînie = a dușmăni, a urî (pe cineva), a fi certat (cu cineva), a păstra ură unei persoane cu care te-ai certat. M-ai scos din pizmașii ce-mi țînea mănie. DOSOFTEI, PS. 56/3. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie, Eu n-am putut să țin mînie Că n-am avut, părinte, cui, Măcar mi-au tot făcut-o unii ! COȘBUC, P. I, 199. 3. Supărare, necaz; ciudă. Ne-au pus înainte Domnul, ca pre noi den urîciuni și den mînii și den pomenirea de rău să ne slobozească. CORESI, EV. 338, cf. PARACLIS (1639), 260. Thesalii trimisără om la Fochei, pentru că ei avia mănie pre dănșii, HERODOT (1645), 436. Nemeșul gîndeai că creapă de mănie. BUDAI-DELEANU, T. V. 141. De mînie au apucat și au zmult acea buruiană. DRĂGHICI, R. 62/25. Eu ei am făcut mînie Dar încă ce necaz mie. BĂRAC, A. 59/19, cf. BARIȚIU, P. A. I, 347, III, 24. Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mînie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I, 51. Dacă mă vei urî, Eu portul mi-l voi cerni. Dar cum focu să-l cernesc, Că măi tare-l săpunesc . . . Cu săpun din Cisnădie, Bădiță-ntr-a ta mînie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 236, cf. 448. Măi bade, -ntr-a mea mînie, Nu iubi ce nu-ți trebuie Că, bade,-ntra-a ta mînie Nu iubesc ce nu-mi trebuie. RETEGANUL, TR. 159. Nuntă fără mînie și moarte fără bănuială nu se poate. ZANNE, P. IV, 524. Tîrgul mînie n-are. id. ib. V, 626. Tocmala n-are mînie. id. ib. 630. ◊ E x p r. (Regional) A-și pune mînie = a se supăra; a se încăpățîna. Floricică dintr-o mie. Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. 4. (Învechit și popular) Urgie, prăpăd, grozăvie, nenorocire, calamitate. Foc încinse-se în Iacov și mănie (u r g i e D) Sui spre Israil. PSALT. 157, cf. 10, 181. Zi de mînie iaste zioa aceaia, zi de scîrbă și de nevoe. CORESI, EV. 36, cf. 18, 304. Pui de năpîrci, cine vă arătă voao să fugiți de mînia ce va să vie? N. TEST. (1648), 5^r/16. S-au făcut o mînie mare de la domnul asupra acelui boeriu. IST. Ț. R. 48. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice, și oare poate socoti neștine mai mare mănie decît aceasta ? (a. 1700). GCR I, 338/11. Va fi nevoie mare pre pămînt și mînie intru norodul acesta (cca 1700-1725). id. ib. II, 22/29. Ploile mari se numesc puhoiuri. . ., mînie, înec, potop sau potoape, prăpăd. PAMFILE, D. 109. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. II, 638. ◊ (Cu determinările „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pămîntului”) Atunce vor vede toți păcîtoșii marea de focu clocotind și sfîrîindu, și mâniiia lu Dumnedezeu fi-va atunci (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Poamele de pre leamne și strugurii vor arde de măniia lui D[u]mn[e]zeu. PARACLIS (1639), 255. Stă gata înaintea voastră zua mănii și a urgiei lui D[u]mn[e]zău. EUSTRATIE, ap. GCR I, 76/31. Pe aceste ținuturi au fost mănia lui Dumnezeu. N. COSTIN, LET. II, 13/15. De-bie au mărsu păn-la Sletin, că i-au fostu lovit mînia lui Dumnedzău. NECULCE, L. 108. Mînia lui Dumnezeu ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 43. Și să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea preste tine și mai îngrozitoare. ISPIRESCU, L. 144. Pe o vreme rea, mînia lui Dumnezeu, am mas o noapte la Florești. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ÎI amenință cu mînia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte. REBREANU, I. 177. (Glumeț, prin exagerare) Doamne ! Ce mînia lui Dumnezeu îi, de cum ajung aceștia sub părete; unu ură, scripcarii cîntă, unu bate doba, alții pocnesc din harapnice. ȘEZ. III, 183. (Exprimă în gradul cel mai înalt defectele sau calitățile cuiva) Era slut, mînia pămîntului. GANE, ap. CADE. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Toată noaptea am auzit Oltul, ce mînie de apă ! DELAVRANCEA, ap. CADE. Ia spune-mi, taică, mai ține mult mînia asta de pădure ? GALACTION, O. 211. Se pornise o fierbere, o îmbulzeală, o mînie de glasuri. SADOVEANU, O. III, 44. - Pl.: mînii. – Și: (învechit și regional) mănie s. f. – Din ngr. μανία.