IOD¹ (< fr. {i}; {s} gr. iodes „violet”) s. n. Element chimic (J sau I, nr. at. 53, m. at. 126,904, p. t. 114,5°C, p. f. 184,35°C), din familia halogenilor. În stare solidă formează cristale negre; prin încălzire sublimează, formând vapori de culoare violetă. Funcționează în combinații în stările de valență 1, 3, 5 și 7. Se obține din iodați, prin reducere cu dioxid de sulf sau din ioduri, prin tratare cu clor. Este întrebuințat în medicină ca dezinfectant, sub formă de soluție alcoolică 10%, denumită tinctură de i. Este un element constitutiv al glandei tiroide, absența lui provocând cretinismul și gușa. A fost descoperit de chimistul francez B. Courtois în 1811. ◊ I. radioactiv = izotopul i. cu masa 131, obținut prin bombardarea telurului. Se întrebuințează pentru urmărirea mecanismului unor reacții chimice, iar în medicină pentru studiul și tratamentul unor boli ale tiroidei.

KLAPROTH [klápró:t] 1. Martin Heinrich K. (1748-1817), chimist german. Prof. univ. la Berlin. Unul dintre pionierii chimiei analitice. A descoperit zirconiul și uraniul (1789), titanul (1795) și cromul (1797). Cercetări privind pământurile critice sau referitoare la descoperirea telurului. 2. Heinrich Julius K. (1783-1855), orientalist german. Fiul lui K. (1). Prof. univ. la Sankt Petersburg. Stabilit la Paris (1815). Cercetări etnografice și lingvistice în Caucaz („Asia poliglotă pe baza atlasului lingvistic”), constituind o importantă sursă de informații pentru limbile caucaziene dispărute.

*metaloíd m. și n., pl. e (d. metal și -id ca în mastoid). Chim. Corp simplu care se apropie de metale pin caracterele luĭ: oxigenu e un metaloid. Metaloidele-s rele conductoare de căldură și de electricitate; în general, n’aŭ luciŭ metalic, și toțĭ compușiĭ lor oxigenațĭ îs oxizĭ neutri saŭ oxizĭ acizĭ. Metaloiziĭ sînt: fluoru, cloru, bromu, ĭodu, oxigenu, sulfu, seleniu, teluru, azotu, fosforu, arsenicu, antimoniu, cărbunele, siliciu, boru ș. a.

POLONIU s. n. element chimic radioactiv, asemănător cu telurul, care se găsește alături de radiu, în pehblendă. (< fr. polonium)

*seleníu n. (d. vgr. seléne, lună, din cauza asemănăriĭ seleniuluĭ cu teluru, care-șĭ trage numele de la pâmînt [lat. tellus, tellúris)] al căruĭ satelit e luna). Chim. Un corp simplu metalic care seamănă cu sulfu. E neted, negru și sticlos, ĭar cînd te uițĭ la el în zare, e roș. Se găsește amorf și cristalin. Acesta se topește la 217 și ferbe la 700 dînd vaporĭ galbenĭ. Densitatea 4,2 și 4,8 greutatea atomică 78,9. A fost descoperit de Berzelius la 1817. Se extrage din insulele Lipari, Suedia și Bohemia.

Te, simbol chimic pentru telur.

telur sn [At: ARHIVA II, 23 / V: (înv) ~iu / S și: tellur / E: fr tellure, ger Tellur] (Chm) Metaloid de culoare albă-albăstruie, având proprietăți asemănătoare cu ale sulfului.

TELUR s. n. Metaloid de culoare albă-albăstrie, avînd proprietăți asemănătoare cu cele ale sulfului.

telur s. n.; simb. Te

*telúr și telúriŭ m. (lat. tellus, tellúris, pămînt). Chim. Un metal bivalent lamelos și fragil. Are aspectu oțeluluĭ, e cenușiŭ, se cristalizează în sistema romboedrică, se topește la 500° și posedă aceleașĭ proprietățĭ chimice ca sulfu și seleniu. Greutatea atomică 125, densitatea 6,2. A fost descoperit la 1782 de Müller de Richenstein în minele de aur din Transilvania.

telur s. n., simb. Te

TELÚR (< fr., germ.; {s} lat. tellus „pământ”) s. n. Element chimic (Te; nr. at. 52, m. at. 127,60, p. t. 452°C, p. f. 1.390°C, gr. sp. 6,00), din grupa a VI-a a sistemului periodic, cu caracter nemetalic, alb-albăstrui, cu proprietăți asemănătoare sulfului. A fost descoperit de către mineralogul austriac Franz Joseph Müller von Reichenstein în 1782 în minele de aur din Transilvania. În natură se întâlnește sub formă de telurizi și t. nativ, deseori însoțind sulful și seleniul. Are diferite întrebuințări, între care: colorant pentru sticlă și ceramică, compușii săi sunt materiale cu proprietăți semiconductoare, receptori de radiație infraroșie.

telur s. n.; simb. Te

TELUR s. n. metaloid alb-albăstrui cu proprietăți asemănătoare celor ale sulfului. (< fr. tellure)

TELUR s.n. Metaloid alb-albăstrui care are proprietăți asemănătoare cu cele ale sulfului. [< fr. tellure, cf. lat. tellus – pămînt].

TELUR n. Metaloid alb-argintiu, fragil, întrebuințat la fabricarea semiconductoarelor și ca material colorant pentru sticlă și ceramică. /<fr. tellure, germ. Tellur

TELURIC, -Ă adj. 1. referitor la pământ, pământesc, terestru. ♦ curent ~ = curent electric care circulă prin sol. 2. care conține telur. ♦ acid ~ = acid foarte slab obținut prin oxidarea telurului cu acid cloric. (< fr. tellurique)

TELURIC, -Ă adj. 1. (Liv.) Referitor la pămînt, pămîntesc. ♦ (Fiz.) Curent teluric = curent electric care circulă prin sol. 2. Acid teluric = acid foarte slab care se obține prin oxidarea telurului cu acid cloric. [< fr. tellurique, cf. lat. tellus – pămînt].

telúric, -ă adj. (d. telur). Chim. Acid teluric, produs de telur.

TELURIC¹ ~că (~ci, ~ce) Care conține telur; cu telur în componență. Compus ~. ◊ Acid ~ acid foarte slab, obținut prin oxidarea telurului cu acid clorhidric. /<fr. tellurique, germ. tellurisch

TELURIC², -Ă, telurici, -e, adj. Care e compus cu telurul, care rezultă din telur. Acid teluric.

telurit sn [At: DN³ / E: fr tellurite] Oxid natural de telur.

TELURIT s. m. oxid natural de telur. (< fr. tellurite)

TELURIT s.m. Oxid natural de telur. [< fr. tellurite].

teluriu sn vz telur

teluros, ~oasă a [At: MACAROVICI, CH. 301 / Pl: ~oși, ~oase / E: telur + -os] 1 (Chm) Care conține telur Si: teluric (1). 2 (Îs) Acid ~ Acid slab, instabil, obținut prin oxidarea telurului cu acid azotic concentrat.

TELUROS, -OASĂ adj. Care conține telur. [< fr. tellureux].

TELUROS adj. acid ~ = acid slab, instabil, obținut prin oxidarea telurului cu acid azotic. (< fr. tellureux)

TELURURĂ s.f. Compus al telurului cu un metal. [< fr. tellurure].

TELURURĂ s. f. compus al telurului cu un alt element. (< fr. tellurure)