CAFETIERĂ ~e f. 1) Aparat pentru prepararea cafelei. 2) Serviciu de cafea. 3) Vas pentru păstrarea cafelei. [Sil. -ti-e-] /<fr. cafetiere

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială în cadrul obligațiilor profesionale. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc. cuprinzând mai multe secții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.^[1]

CAFETIERĂ s.f. Serviciu de cafea; vas pentru preparat sau turnat cafeaua. [Pron. -ti-e-. / < fr. cafetière].

EXPRES² s.n. Restaurant, bar etc. cu serviciul rapid. ◊ Cafea expres = cafea-filtru preparată special pentru cel care o comandă. [< it. (caffè) espresso].

CAFETIERĂ s. f. serviciu de cafea. ◊ vas pentru preparat cafeaua. (< fr. cafetière)

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea, faptul de a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. ♦ (În construcție cu verbele „a face”, „a aduce”) Faptă, acțiune care servește, avantajează pe cineva; îndatorire, obligație. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva (fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară secundară într-un imobil (pentru acces la dependințe). 2. Ocupație pe care o are cineva în calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la care sunt obligați, prin lege, cetățenii unui stat pentru a se instrui din punct de vedere militar în rândurile forțelor armate. Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Serviciu divin (sau religios) = cultul divinității exprimat prin cuvinte și gesturi ritualice. ◊ Expr. (Despre angajați, ostași, elevi) (A fi) de serviciu = (a fi) în tură de lucru la locul de muncă; de gardă. A intra în serviciu = a deveni salariat. ♦ Funcție. Serviciu de casier. 3. Subdiviziune, fără personalitate juridică, a unei întreprinderi sau instituții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. 4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Serviciu de cafea. 5. Mulțime ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii. – Din fr. service, lat. servitium.

DRĂMĂLUI, drămăluiesc, vb. IV. Tranz. A drămui. Trebuia să drămăluiască în cămară cele de cuviință pentru ospățul curții. SADOVEANU, Z. C. 215. Chipul cum drămăluia laptele și cafeaua din serviciul de porțelan... dovedea o cucernicie de om care știe să respecte tabietul stomacului. C. PETRESCU, C. V. 141. ◊ Fig. Ia ado-ncoace [pupăza] la moșul, s-o drămăluiască. CREANGĂ, A. 56. Mintea cu cumpăna-n mînă toate le drămăluiește. CONACHI, P. 277.

SERVICIU, servicii, s. n. 1. Acțiunea de a servi; muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva. Zece ani de serviciu. A renunța la serviciile cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji, a servi unei persoane sau unui scop, unei idei etc. În trecerea atît de scurtă, ființa noastră pieritoare a fost în serviciul unor idealuri generoase. SADOVEANU, E. 24. ♦ (În construcție cu verbele «a face», «a aduce») Faptă, acțiune care avantajează, servește pe cineva; îndatorire. Ce fericit era cînd avea de făcut un mic serviciu pentru Dan. VLAHUȚĂ, O. A. III 81. Am mare nevoie să te văz pentru a-ți cere să-mi faci un serviciu de adevărat prieten. CARAGIALE, O. VII 331. Nicu Bălcescu, prin activitatea sa, a făcut multe servicii «Societății literare». GHICA, S. A. 149. ◊ Expr. A face un prost (sau un rău) serviciu (cuiva) = a face (cuiva) un rău (fără voie). Mușat, neînsurat, îl lua adesea cu el acasă, îl scutea de unele sarcini mai grele și-i făcea, din prietenie, cel mai rău serviciu cu putință. GALACTION, O. I 132. ♦ Scară de serviciu = scară de acces la dependințele unui imobil. Pe această săliță, de unde începe scara de serviciu a casei, se află un dulap. STANCU, U.R.S.S. 44. 2. Ocupație, îndeletnicire (cu caracter organizat și permanent) pe care o are cineva în calitate de salariat al statului sau al unui particular; slujbă. Este, pot să spun, primul meu șef... în primul meu serviciu. GALAN, B. I 81. Sura mi-a adus vestea că ți-ai găsit serviciu. SAHIA, N. 95. ♦ Îndatorire care revine cuiva în calitatea sa de slujbaș; îndeplinirea, executarea acestei îndatoriri. Ofițerii de la diverse depozite și comandamente... își lasă și ei serviciul. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. ◊ Serviciu comandat = însărcinare, atribuție, misiune specială încredințată cuiva spre executare. Ca să plece undeva, are nevoie de bilet special, și fără îndoială că acum s-a dus într-un serviciu comandat. SAHIA, U.R.S.S. 100. Serviciu militar v. militar. Serviciu divin (sau religios) = slujbă religioasă. La cimitir serviciul religios a fost lung. C. PETRESCU, C. V. 299. ◊ Expr. A intra în serviciu = a deveni slujbaș. Intră în serviciu; fu pe rînd subgrefier, subcomisar și subprefect. NEGRUZZI, S. I 110. (A fi) de serviciu = (a fi) însărcinat cu o misiune specială care revine (pe timp limitat și prin rotație) salariaților unei instituții, în cadrul obligațiilor lor profesionale. Trimesese numai un ofițer de serviciu... să vadă despre ce e vorba și să-l ție la curent prin ștafete. CAMIL PETRESCU, O. II 227. ♦ (Cu o determinare introdusă prin prep. «de» și arătînd natura slujbei) Funcție. Serviciul de casier. 3. Subdiviziune în administrația internă a unei instituții, întreprinderi etc., cuprinzînd mai multe secții; p. ext. colectivul de muncă corespunzător. Serviciul administrativ. ▭ În afară de cele trei odăi... restul este ocupat de serviciile guvernului. CAMIL PETRESCU, O. II 403. 4. (De obicei cu o determinare introdusă prin prep. «de») Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu destinație specială. Slujnica a adus serviciul de cafea pe tablaua de alamă. C. PETRESCU, A. 451. Cel dintîi lucru care-i atrase privirea în biroul lui Mirel Alcaz fu un serviciu de ceai cu paharul golit. id. C. V. 130. – Pl. și: (învechit) serviciuri (ALECSANDRI, T. I 295). – Variantă: (4, franțuzism învechit) servis, servisuri (KOGĂLNICEANU, S. 94), s. n.

VĂSĂRIE. Subst. Văsărie, vase, veselă, vase de bucătărie, farfurărie (rar), blide (pop.); serviciu de masă; serviciu de ceai; serviciu de cafea; garnitură. Vas, văsușor (dim.), văscior, văsuleț, văsuț. Cratiță, crăticioară (dim.), caserolă, tigaie (reg.), tingire; șerbetelniță; oală, oliță (dim.), olicică, oluță (reg.), pîrnaie (reg.), ulcea, ulcelușă (dim.), ulceluță, ulcică, ulcicuță. Tigaie, tigăiță (dim.); tavă, ceaun, ceaunaș (dim.); cazan, căzănel (dim.); ceainic, samovar; ibric, ibricel (dim.). Solniță, sarniță (reg.), sărăriță (reg.), sărar (reg.); piperniță (rar); oțetar. Tavă, tăviță (dim.), tipsie, tipsioară (dim.), tablă (reg.), taler. Castron, castronaș (dim.), castronel, sahan (reg.), supieră; sosieră, sosiarcă (înv.); chisea, șerbetieră; salatieră; fructieră; compotieră. Farfurie, farfurioară (dim.), farfuriuță, taler, talger, talgeraș (dim.), taier (reg.); strachină, străchinuță (dim.), străchioară, străchinoaie (augm.), blid (pop.), blidișel (dim.), scafă, scăfiță (dim.), ceanac (reg.). Sufertaș; marmită; gamelă; garniță. Văsar (reg.), olar, străchinar, blidar. Vb. A face vase, a văsări (reg.). A pune (pe masă); a lua (de pe masă), a strînge, a aduna. A servi, a mînca. A turna. A bea. A fierbe; a pune pe foc; a prăji; a găti. V. recipient, vase de băut.

cafetieră sf [At: DEX² / P: ~ti-e ~ / Pl: ~re / E: fr cafetière] 1 Aparat pentru preparat și pentru turnat cafeaua (3). 2 Vas pentru păstrarea cafelei (3). 3 Conținutul unei cafetiere (2). 4 Vas împreună cu conținutul. 5 Serviciu de cafea (3).

MAZAGRAN s. n. Băutură răcoritoare preparată din cafea. Auzi: două înghețate, un mazagran. . . Tu ești cu mazagranul, Luminițo? C. PETRESCU, Î. I, 5. Limonade, oranjade, mazagranuri. TEODOREANU, M. II, 465. Un tînăr cu părul roșcat, care își sorbea mazagranul printr-un pai lung și gros. . . se băgă în vorbă. STANCU, R. A. I, 233. Pe mescioare și gheridoane, scrumiere, tăvițe cu servicii de cafea, pahare înalte cu răcoritoare, cu pai, mazagrane, căci e zăpușeală. V. ROM. februarie 1 957, 18. - Pl.: mazagranuri și mazagrane. – Din fr. mazagran.

MÎNĂ¹ s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr pînă la vîrful degetelor, braț, (învechit și regional) brîncă; extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete; palmă. Rrădicu mănrule meale. PSALT. HUR. 51^v/21. Și-și legă picioarele sale și mănrule. COD. VOR. 28/6, cf. 4/23, 10/3, 40/19, 52/17. Și de mînă-l ținu și-l rădică. CORESI, EV. 81, cf. 77, 97, 113, 145, 302. Nu cunoscu el, că mînule-i era flocoase. PALIA (1581), ap. CP 129/29. În loc de steag împărătesc deaderă in măna lui o trestie de mare.VARLAAM, C. 77. Luă o piatră mare cu amîndouă mănule. HERODOT (1645), 487, cf. 339. Taie mîna ceaia ce au ucis. PRAV. 91, cf. 21, 324. I-am prinsu de mînă ca să-i scoț pre ei din Eghipet. N. TEST. (1648), 296^v/13, cf.79^v/13, 158^v/3, 275^v/3, 30. Și așa mai apoi de aproape se bătea, că și mînule le obosise. SIMION DASC., LET. 231. ÎI spîndzurară de deagetele mínulor. DOSOFTEI, V. S. octombrie 94^v/35. Păgînii. . . vin . . . cu arce prea mînă. id. PS. 36/1, cf. 80/9, 148/7. Rugîndu-se au pus preste ei mînile. BIBLIA (1688), ap. GCR I, 283/34, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. Scăpînd vasul de-a mînă, au căzut tocmai în fundul fîntînii. CANTEMIR, HR. 158, cf. id. IST. 113. Merge mai întíi la fîntină să-ș spele capul, mînule, pieptul. DRĂGHICI, R. 148/24. Flori. . . prelucrate De mine omenești. DONICI, F. II, 14/6. A lui mîne delicate. . . în a mele le întorc. ASACHI, S. L. I, 90. Cu mînule încleștate de ale tale picioare, – Așteptam, CONACHI, P. 100, cf. 87. Fură ardicați [copiii] spre ceruri de mîinile paterne. HELIADE, O. I, 388. Ar fi zis cineva că este o statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I, 50. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. id. ib. 141. Dacă-i așa, adă mîna-ncoaci, să te duc la Măndica. ALECSANDRI, T. I, 321. Dinainte-mi prin ceață parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mîini subțiri și reci. EMINESCU, O. I, 107. Cînd voi pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta. CREANGĂ, P. 88, cf. 185. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18, cf. 10, 33. Sta bietul om cu mîinile încrucișate. id. ib. 207. El și-a dus pe tîmple mîna. COȘBUC, F. 71. Mi-ai pus mîna peste gură ca să tac. . . și mă supun. DAVILA, V. V. 29. Stătea întins ținîndu-și mînile reci pe fruntea înfierbîntată. AGÎRBICEANU, A. 52. Ozun se uită la mîinile lui ca la mîini streine. C. PETRESCU, C. V. 212. Scamatorul a întins săbiile poporului. . . nimeni n-a pus mîna pe săbiile care au rămas întinse peste capetele lor. SAHIA, N. 68. Uită-te, mă, la mînurile mele! T. POPOVICI, SE. 516, cf. 439. Sărac plug cu șese boi, Dragu mi-i mie de voi Și mi-i drag de cin' vă mînă, Că ține biciu-n-tr-o mînă și strigă de la inimă ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 27, cf. 16, 144, 266. Cu mînici sucite Și cu mînuri albe soponite. MARIAN, NU. 770, cf. 22, id. NA. 305. El tăul l-a-ncunjurat, Drăguța și-o aflat, Pe mînuri că o-a luat, De trei ori o-a sărutat. RETEGANUL, TR. 17. Și-am văzut fărtat pușcat, Fără mînuri, fără cap. id. ib. 67. Dizlegațî-m mînurili Sî-m slăbgesc cosîțîli. ȘEZ. II, 138, cf. I, 178. Mînile ca bîrnele. BIBICESCU, P. P. 304. Mănușe de rug În mîni mi-a pus. PÎRVESCU, C. 71. Sămăna-i-oi pă mormînt Cît'e flori-s pă pămînt, La mînuri șî la picioare Cît'e flori-s pă su soare. T. PAPAHAGI, M. 19, cf. GRAIUL, I, 299, ALR II 3197/414. ◊ (În proverbe și zicători) Nu da vrabia din mînă pe cioara din par (sau de pe gard). Cf. ZANNE, P. I, 489, 580, 700. Ce-i în mînă, nu-i minciună. Cf. ȚICHINDEAL, F. 28/7, ALECSANDRI, T. 515, CREANGĂ, A. 100, ZANNE, P. II, 246. Cînd cotul se lovește, toată mîna pătimește. ZANNE, P. II 91. Îi întinzi (sau dai) un deget și-ți ia mîna toată. Cf. PAMFILE, J. I, 196, ZANNE, P. II, 103. Mai bine să pierzi un deget decît mîna toată. CADE. Cine ține doi pepeni într-o mînă rămîne fără niciunul sau nu poți ține doi pepeni într-o mînă. Cf. ZANNE, P. II, 248. Lesne din gură și anevoie din mînă. id. ib. Cine dă din mîini nu se îneacă, id. ib. 232. Dă din mîini pînă nu te îneci. id. ib. 233. Să nu știe mîna stîngă ce face dreapta. id. ib. 238. Fiecare pune mîna unde îl doare. id. ib. 550. Mîna altuia nu te scarpină cum îți place. id. ib. 235. O mînă spală pe alta (și amîndouă obrazul). Cf. LB, CĂLINESCU, E. O. II, 58, ZANNE, P. II, 236. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. ZANNE, P. II, 247. C-o mînă te mîngîie și cu alta te zgîrie. ZANNE, P. II, 240. Dai cu mÎna și alergi cu picioarele. id. ib. V, 245. Dintr-o mie să pui mîna pe el, se spune despre un om deosebit de frumos, de atrăgător. Cf. CIAUȘANU, V. 178. Cinci degete sînt la o mînă și unul cu altul nu se potrivește (sau nu seamănă). Cf. CREANGĂ, P. 19, ZANNE, P. II, 105. Are mînă de luat, dar de dat nu, se spune despre un om zgîrcit. PAMFILE, J. I, 126. ◊ L o c. a d j. De mînă = a) (despre o unealtă, un instrument) acționat manual. Ferestrăul obișnuit, de mînă, slujește la tăierea lemnelor groase de cel mult o palmă și jumătate. PAMFILE, I. C. 121; b) făcut cu mîna, lucrat manual. Flori de mînă. BARONZI, L. 97. Cusăturile cele figurate se cheamă alesături de mînă. PAMFILE, I. C. 291. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) A mînă = la îndemînă. De-ar fi cartea lui tipărită, ca să o pot avea a mînă ! MAIOR, IST. 192/25. Nu totdeauna străbunii noștri au dispus . . . de mijloace, ca cele ce ne stau a mînă în prezent. ODOBESCU, S. III, 383. (Învechit) De-a mînă = (în comerț) cu amănuntul, cu bucata. Deschid dughene . . . la ulițe și vînd de-a mînă. URICARIUL, II, 30. Pe (sau, rar, în, la, învechit, de-a) mîna dreaptă (sau stîngă) = în partea dreaptă (sau stîngă), la dreapta (sau stînga). Pe malul Mureșului d-a mîna stîngă. BĂLCESCU, M. V. 496. Urcarăm costișul înverzit, Lăsînd pe mîna dreaptă clădirea afumată. MACEDONSKI, O. L, 46. În fundul îndepărtat al priveliștii. . . se afla altă pădure, ca și cea pe care o aveau acum necontenit în mîna dreaptă. SADOVEANU, F. J. 463. ◊ (Regional) Pe mînă = pe dibuite. Te duci noaptea în pivniță, fără lumină, pe mînă. CIAUȘANU, GL. (Regional) Sub mînă = subsuoară. ALR II/I h 54/2. Pe sub mînă = pe ascuns, în secret; în mod clandestin. Să lupte pe față și pe sub mînă împotriva dușmanilor. ISPIRESCU, ap. CADE. Toate morile din partea locului macină grîu adus pe sub mînă de la șlepurile din port. BART, E. 327. Pe sub mînă. . . le comunică, chiar din partea lui Soleiman, că turcul gîndește altfel decît a vorbit. CAMIL PETRESCU, O. III, 59, cf. ZANNE, P. II, 264. Peste mînă = anevoios, incomod, greu (de realizat, de obținut). Apa le este puțină și peste mînă (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 262/37. Le vine cam peste mînă tîrgul. CREANGĂ, A, 48. Simțea că-ncepuse să-i vie cam peste mînă călătoria asta.D. ZAMFIRESCU, ap. CADE. Dacă ne vine peste mînă de-a le fierbe aceste rădăcini, cel puțin să le tocăm. ap. TDRG. ◊ E x p r. Cu mîna lui (ori mea, ta etc.) sau cu mîinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără vreo intervenție din afară. Au iscălit cu mînuli lor (a. 1651). GCR I, 152/11. Mai bine să-ș facă moarte cu mînule sale. NECULCE, I. 45. S-au hrănit în Beci după aceea cu mînele sale. ȘINCAI, HR. II, 330/34. Să mă îngrijești cu însuți mîna ta. ISPIRESCU, L. 3. Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. Cu mîna cuiva = prin intermediul, cu ajutorul cuiva. Scosu-i-ai ca oile oamenrii tăi cu mînra lui Moiseiu și lu Aron. PSALT.HUR. 65^r/11. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc (sau a stinge cărbunii, regional, a prinde șarpele) cu mîna altuia = a se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă, pentru a întreprinde o acțiune periculoasă, riscantă. Cine strînge cărbunii cu mîna altuia nici se mînjește, nici se arde. ZANNE, P. I, 133, cf. 134, 172, 657, III, 516. (Regional) A fi o mînă singură = a fi lipsit de ajutor, a fi singur. Cf. CIAUȘANU, V. 178. Cu mîna goală = fără a aduce sau fără a lua nimic; p. e x t. fără a-și fi atins scopul, fără rezultat. Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mîna goală. SLAVICI, O. I, 83. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi. MACEDONSKI, O. I, 83. Cu mîna goală nu mă mai întorc acasă. DELAVRANCEA, ap. CADE. În fața cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mîna goală, Herdelea oferi tinerilor . . . un serviciu de cafea cu lapte. REBREANU, I. 251. Plecăm chiar acum și în zori o să vă aducem tot ce vă trebuie . . . să știu că fac moarte de om, da cu mîna goală nu viu. CAMIL PETRESCU, O. III, 229. Cu amîndouă mîinile sau cu mînă bună, cu o mînă ca c-o mie = în mare cantitate, din belșug; cu toată bunăvoința, din toată inima, foarte bucuros. Cf. ZANNE, P. II, 247, MAT. DIALECT, I, 231. (Regional) Cu mînă (sau mîna) de sare = a) fără noroc. Cîte flori pe iaz în sus Toate cu mîndră le-am pus . . . Le-am pus cu mîna de sare Și nici una nu răsare. JARNIK- BÎRSEANU, D. 154, cf. DOINE, 210; b) fără trecere, fără putere morală sau materială. Cf. ZANNE, P. II, 259. (Familiar) A avea (sau a fi cu) mînă (sau mîna) lungă sau a fi bun de mînă = a fi hoț, pungaș. Cine e cu mînă lungă Pierde și ce are-n pungă. PANN, P. V. II, 31/20, cf. LM. Îl bănuia de asemenea că e cu mîna lungă. PAS, L. I, 80, cf. ZANNE, P. II, 248. A avea (sau a fi cu) mînă largă (sau deschisă) sau (învechit) a fi slobod la mînă = a fi darnic, generos. Împăratul. . . fiind om slobod la mînă și iubind zidirile, a făcut geamia cea mare. VĂCĂRESCUL, IST. 263, cf. POLIZU, LM, ISPIRESCU, U. 17, ZANNE, P. II, 259. (Învechit și regional) Mînă slobodă (sau întinsă, îndurată) dărnicie, generozitate. Îl grijești la lipsă cu mînâ-ndurată. DOSOFTEI, PS. 30/10, cf. LB. De ne-ar da Dumnezeu tot atîta supărare . . . - Și înălțimei voastre gînd bun și mînă slobodă, ca să ne dați cît se poate mai multă mâncare. CREANGĂ, P. 259. (Cu) mînă (sau mîna) spartă sau spart la mînă = risipitor; nechibzuit. Cf. ZANNE, P. II, 257. (Adverbial) Soția ta și socrul nu zic nimic că cheltuiești cu mîna spartă? ALECSANDRI, T. 1224. A lua cu o mînă și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. Cf. PANN, P. V. III, 110/7. ZANNE, P. II, 239. A avea mînă bună sau a fi bun de (ori la) mînă = a) a fi îndemînatic, priceput. Scot porcul din coteț, și acel care e bun de mînă, îl taie. PAMFILE, CR. 198; b) a purta cuiva noroc. Cf. LM. Iaca o nuntă, adăugă Alexandru. Ai mînă bună, însoară-mâ și pe mine. BOLINTINEANU, O. 438. Ar putea. . . să cumpere [marfă] de la om bun la mînă, ca să poată și ea cîștiga ceva. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG, cf. ZANNE, P. II, 257. A-și face mînă bună (pe) la cineva = a obține simpatia sau încrederea cuiva, a se pune bine cu cineva. Vor căuta în Viena numai ca să-și facă mînă bună pe la miniștri spre a fi numiți în funcțiuni înalte. BARIȚIU, P. A. III, 113. Îmbrățișase legea lui Mahomet, numai și numai ca să-și facă mînă bună la turci. GHICA, ap. CADE. Pînă într-atît izbutiră ei a-și face mînă bună la turci, încît împărăția le arăta a sa bunăvoință. . . întrebuințîndu-i ca slujbași ai bisericii. ODOBESCU, S. I, 122. A fi ușor (sau ager) de mînă sau a avea mînă ușoară = a lucra cu finețe și cu abilitate. Cf. LM, ZANNE, P. II, 260. A fi greu de mînă = a fi neîndemînatic. Cf. ZANNE, P. II, 260. A avea mîna strînsă (sau scurtă) sau a fi strîns la mînă = a fi zgîrcit, meschin. Cf. POLIZU, LM, DDRF, ZANNE, P. II, 260. (A fi om) cu dare de mînă = (a fi om) bogat, înstărit. Cf. JIPESCU, O. 99, PAMFILE, J. I, 126. Îmbla adeseori pe la alți oameni mai cu dare de mînă, după milostenie. SBIERA,. P. 177, cf. ZANNE, P. II, 261. Mînă de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. Să-i fie mînă de ajutor la împăratul (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 267/17. Să le dați și dumneavoastră mînă de agiutoriu (a. 1751). URICARIUL, II, 424/13, cf. IV, 292/20, ȚICHINDEAL, F. 213/14. Voi veni în toate zilele și-i voi da mînă de ajutor. BOLINTINEANU, O. 458. De ce. . . nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 201. Se găsesc oameni generoși și iubitori de artă cari sînt întotdeauna gata a da mînă de ajutor unui talent necunoscut. CARAGIALE, O. IV, 219, cf. MARIAN, Î. 193. Te-ai dus chiar pînă-acolo să dai mînă de-ajutor Ucigașilor ce-asupră-mi încercat-au un omor. DAVILA, V. V. 167. Singurul om de la care Evantia putea aștepta o mînă de ajutor era doctorul spitalului, nenea Tomiță. BART, E. 310. Am fi încîntați să vină cineva să ne dea o mînă de ajutor. DEMETRIUS, C. 27. A fi mîna (dreaptă) a cuiva = a fi principalul ajutor, de încredere al cuiva. Mă mir.. . cum domnia ta, care ești mîna cea dreaptă a măriei sale să te plîngi de nenorociri. FILIMON, O. I, 174. Căpitanul Turculeț îi mîna dreaptă a lui Cantemir Vodă. ALECSANDRI, T. II, 8. Un bun grămatic era mîna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politicești. CARAGIALE, O. III, 221. Dacă Dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă. ISPIRESCU, L. 31, cf. 142, Gheorghe Eminovici devenise mîna dreaptă a boierului Costachi Balș, făcînd și dregînd pe moșie. CĂLINESCU, E. 13. (Învechit) A scăpa cu capul a mînă = a scăpa nevătămat dintr-o mare primejdie. Prins-au și pe boieri ispravnici și-i țînea la Diiu închiși, pînă cînd da cîte 40 sau 50 de pungi de bani, apoi scăpa cu capul a mînă. DIONISIE, C. 201, cf. ZANNE, P. II, 252. (Regional) Cu capul a mînă = nechibzuit; (foarte) îndrăzneț. Ioniță acesta, dacă-și pune o dată ceva în cap, apoi nu se lasă, pînă nu isprăvește. El e om cu capul a mînă. AGÎRBICEANU, P. M. 58. Să te păzești de el, căci căci cum e capul a mînă, e în stare să-ți facă una nefăcută. Com. din BRAȘOV. Cu zilele a (sau în) mînă amenințat de o mare primejdie. Îmbla în tot ceasul, cum se zice, cu zilele a mînă. M. COSTIN LET. I, 231/25. Lehamete ! . . . am venit pîn-aici cu zilele-n mînă . . . Uliți sînt aiste? . . . Pavea? ALECSANDRI, T. 441, cf. ZANNE, P. II, 252. A muri cu zilele în mînă = a muri înainte de vreme, a muri prea tînăr. Oamenii îs proști și nu știu [că sînt leacuri], de mor cu zilele-n mînă SEVASTOS, ap. TDRG. A da din mîini și picioare = a depune eforturi pentru a învinge o dificultate, a se strădui, a-și da osteneala. Mai dă și tu din mîini și din picioare și nu aștepta tot de la alții. DDRF. O duce greu, dar dă din mîini și din picioare. PAMFILE, J. II, A lega (sau a-i tăia) cuiva mîinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mîini și de picioare = a împiedica sau a fi în imposiblitate să acționeze într-o anumită direcție; a-i lua, a-i reduce cuiva posibilitatea de a se manifesta sau a nu se putea manifesta. Măritișul te leagă de mîini și de picioare. PANN, P. V. II, 108/9, cf. CADE. A i se tăia mîinile și picioarele. v. t ă i a. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mînă (sau mîna) liberă = a acționa (sau a lăsa pe cineva să acționeze) după bunul său plac; a avea (sau a da) libertate totali acțiune. Poate să viu o zi-două la Lipsca . . . spre a lăsa mîna liberă doamnei director – să-și facă mendrele de gospodină. CARAGIALE, O. 55. Numi guvernator pe Ramiro D'Orco, om crud dar energic, și-i lăsă mînă liberă, OȚETEA, R. 223. Prefecții, primarii, perceptorii, Jandarmii, toată clica de vătafi ai clasei exploatatoare, aveau mîna liberă să jefuiască și să schingiuiască pe oamenii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2843. (Învechit) A-și lărgi mîinile spre (sau pre) lăcomie = a deveni foarte lacom. Deci, văzînd muntenii. . . cum Duca Vodă și-au lărgit mînele pre lăcomie, care nu mai putea să rabde, ce au început a se cam cerca. N. COSTIN, LET². II, 17, cf. ZANNE, P. II, 259. (Învechit) A-și tine mîinile de (la) ceva = a se abține, a nu face ceva. Ține-ți mînule de furtușag și de la uciderea de oameni (a. 1784). GCR II, 135/30. A se spăla pe mîini sau a-și spăla mîinile = a) (urmat de determinări introduse prin prep. „de”) a pierde ceva. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul de botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 30, cf. ZANNE, P. II, 250; b) a refuza să-și ia răspunderea unei probleme dificile sau a unei fapte reprobabile. Țeara s-au rugat lui Sigismund ca să-l sloboadă. . . Ci Sigismund și-au spălat mînile, că nu este robul său, ci al împăratului Rudolf. ȘINCAI, HR. II, 268/12. Te speli pe mîni după ce ai făcut-o? PAMFILE, J. II, 153. A avea mîna curată (sau mîinile curate) = a fi cinstit. Mînile, iarăși, curate și nespurcate a avea și tinse. . . spre lucrure dereapte și bune. CORESI, EV. 128, cf. LM, ZANNE, P. II, 266. A prinde (pe cineva) cu mîna în sac (sau în traistă, în sîn) = a surprinde (pe cineva) furînd sau înșelînd. Cîți s-au prins) cu mîna în sac, cu ocaua mică, toți au păpat duba. JIPESCU, O. 95, cf. ZANNE, P. III, 353, 408, II, 188, 256. (Regional) A se prinde cu mînile de vatră = a-și înjgheba o gospodărie, un cămin. De-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră; și cîte au tras, pînă s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe. CREANGĂ, P.140, cf. ZANNE, P. III, 430. A lua boala (sau durerea etc.) cu mîna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc.) repede, numaidecît. Cf. TDRG, CADE. Făina de cucuruz cu rachiu ia cu mîna obrînteala. N. LEON, MED. 56. A da cu mîna de cineva (sau de urma cuiva) v. d a. (Regional) A da cu mîna în foc (sau prin spuză, prin șperlă) = a) a se păcăli. Cf. ZANNE, P. I, 287; b) a se îmbogăți deodată, fără muncă. Cf. id. ib. 288, II, 250. A pune (sau a băga) mîna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva (sau pentru ceva). I-a pus Dumnezeu mîna în cap = a dat norocul peste el. Cf. PAMFILE, A. R. 250. A primi în (sau a lua în, regional, a lua la) mînă = (în legătură cu sume de bani) a obține ca venit net. După ce i s-a scăzut 4 %scont, a primit în mînă cor[oane] 2760. I. PANȚU, PR. A nu da (sau lăsa) hățurile din mînă = a păstra pentru sine puterea, conducerea. Cf. ZANNE, P. O, 486. A linge cuiva mîna v. l i n g e. A duce de mînă (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); fig. a sprijini, a proteja (pe un nepriceput). Cf. id. ib. 264. A pune mîna = a) a face, a întreprinde ceva; a acționa. Datori sînt mînă să puie Pentru apărarea vieței. CONACHI, P. 286. Unde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila. ZANNE, P. II, 249; b) a fura. CIAUȘANU, GL. De la mînă pînă la gură = a) în timp scurt, foarte repede. Prostul uită, din natură, De la mînă pînla gură. PANN, P. V. I, 80/19, cf. II, 146/22. Mii și sute dă întîmplări dă la mînă pînă la gură. ZANNE, P. II, 242, cf. 243; b) (regional) foarte puțin. Milă de la mînă pînă la gură. id. ib. 243. Sărut mîna (sau mîinile) v. s ă r u t a. Una la mînă, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e una la mînă. STANCU, D. 146. A întinde mîna v. î n t i n d e. (Regional) Cu mîinile la piept sau cu căciula în mînă = supus, umil, smerit. Cf. ZANNE, P. II, 254, III, 47. A pune (sau a încrucișa) mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște! CREANGĂ, P. 118. De cum s-a suit pe tronul Moldovei și pînă ce-a pus mînele pe piept, n-a avut nici o zi de pace și odihnă. MARIAN, T. 119. A pune mîna pe cineva = a prinde, a înșfăca. Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei, Să-i împărți în două cete: în smintiți și în mișei. EMINESCU, O. I, 151. Dădură ordin . . . să mai aresteze pe cîți vor putea pune mîna. BUJOR, S. 128. A(-i) pune (cuiva) mîna în piept (sau în gît) =a prinde, a înșfăca; a trage la răspundere (pe cineva). Fata îi pune mîna în piept, îl îmbrîncește cît colo. CREANGĂ, P. 277, cf. ZANNE, P. II, 255. Cu mîinile (sau mîini) în șolduri (sau încrucișate) = a) inactiv, impasibil. Socoți că altă treabă nu are Teofan Decît să ospeteze, să doarmă și s-asculte Cu mîni încrucișate, a mele proaste versuri? NEGRUZZI, S. II, 211. Dacă turcul se va rădica cu putere asupra noastră . . . atunci nici noi nu vom sta cu mînele în șolduri. MARIAN, T. 121; b) fără nici o grijă, fără bătaie de cap; în voie, în larg. Îngeru dă pă umăru drept sfătuie pă rumân dă bine, să intre la rai cu mîinili-n șolduri. JIPESCU, O. 115. Puteare-aș să umblu eu Tot cu mînile în șolduri. JARNIK-BÎRSEANU, D. 461. A-și pune mîna pe inimă (sau pe cuget) = a se angaja să spună adevărul, să recunoască realitatea. Cf. COSTINESCU. Rămíne ca să-și pună fiecare mîna pe cuget și să se întrebe, fără nici o ură și parțialitate, cum am fost gubernați în cei din urmă 23 de ani. BARIȚIU, P. A. II, 620. Cu mîna pe inimă = (în legătură cu verbe de declarație) cu conștiința curată, cu convingerea fermă că e adevărat. A ridica mîna asupra cuiva = a amenința pe cineva cu bătaia; a fi agresiv; p. e x t. a bate. Cf. COSTINESCU. A se bate cu mîna peste gură v. b a t e. A-și pune mîinile în cap v. c a p. A se lua cu mîinile de păr v. p ă r. A-și freca mîinile v. f r e c a. A-și frînge mîinile v. f r î n g e. A-și mușca mîinile v. m u ș c a. ♦ (Art. în sintagmele de-a mîna, hora de mînă, jocul de mînă) Numele unor dansuri populare în care jucătorii se țin de mînă¹ (I 1). Cf. HEM 1523, CONV. LIT. XXV, 925, PÎRVULESCU, C. 45, PAMFILE, J. III, 9, ALR II 4 336/182, 192. ◊ Pe sub mînă = învîrtita. Cf. HEM, 1524. ♦ Mîna moartă (sau ciungă) = joc de copii, în care unul apucă mîna altuia, care și-o lasă moale, și începe să i-o legene într-o parte și în alta, apoi îl lovește pe neașteptate cu ea peste cap. Cf. PAMFILE, J. I, 50. De-a mîna pe masă = de-a pasărea zboară, v. z b u r a, ALR II 4353/105. Mîna puică v. p u i c ă. Mîna rață v. r a ț ă. ♦ (Învechit) Năframă de mînă = batistă. Cf. URICARIUL, XI, 225. ♦ C o m p u s e: mîna-Maicii- (sau Maica-) Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina foarte ramificată și higroscopică, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). Cf. N. LEON, MED. 49, PĂCALĂ, M. R. 258, BUJOREAN, B. L. 383, ȘEZ. XV, 67; (Iht.; regional) mîna-diavolului = regina-peștilor (Eupomotis gibbosus). BĂCESCU, P. 37. ♦ Grijă, solicitudine; pază. Lasă toate bucatele lui pre măna unui om bun să le ție. PRAV. 61. Au făcut pecete țării Moldovei, de trăiește pănă într-aceste vremi în mînule cui alege Dumnezeu a hire domn țării. SIMION DASC., LET. 16. Le-am dat toate în mîna lor să chivernisească. NECULCE, L. 313. Mă las dar cu totul în mîinile tale. MARCOVICI, R. 7/7. A adus pe Maica la Neamț, a încredințat-o în mîna părinților lui. CREANGĂ, P. 114, cf. ȘEZ. II, 73. ♦ E x p r. A întinde (cuiva) mîna (sau, învechit, mînă bună) = a ajuta, a sprijini pe cineva. Le tindea mînă bună, ajutorîndu-le. MINEIUL (1776), 18^r1/19. (Regional) A-i fi (cuiva) la mîini bune = a-i fi cuiva prieten (credincios), ajutor de nădejde. Râmîi, doamne, sănătosu Că la bune mîini ți-am fostŭ. TEODORESCU, P. P. 526. A ajunge pe mîini bune = a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A-și lua mîna de pe cineva = a înceta de a mai ajuta, de a mai ocroti pe cineva. Cf. ZANNE, P. II, 261. A purta (sau a ține) pe cineva pe mîini = a avea o grijă deosebită față de cineva. ♦ Autoritate; stăpînire, posesiune; forță, putere. Fuglu de ierusalimleni pripăditu fuiu în măra rîmleniloru. COD. VOR. 10, cf. PSALT. SCH. 76/12. Voiu da pre voi în mîna vrăjimașilor voștri (a. 1560). GCR I, 5/8. Va da avuție în mîna săracilor. CORESI, EV. 53, cf. 60, 84, 266. Izbăvești mișelul den mînile vîrtoșilor. id. PS. 87/2. Fugise din mînurile lor (a. 1600-1650). GCR I, 137/34. Au dat acel cal al Oprei în mîna lu Corenschi (a. 1626). GCR I, 74/12. Putearnicii. . . nu vor scoate obiduiții din mîna celor mai tari. VARLAAM, C. 246. Athineii. . . fiind supt tirani, nu era mai aleși la răjboi decît alții, iar, ieșind de supt măna lor, foarte să întăriră. HERODOT (1645), 299, cf. ib. 470. Au căzut în mînule vrăjmașului. URECHE, LET. I., 169/1, cf. 135/6. Starostea de Cameniță n-au putut prinde vinovat la mănule lui. PRAV. MOLD. 153^r/25. Îi luară de pre mîna oamenilor Tomșii. SIMION DASC., LET. 201. Avearea lui toată pre mînule noastre rămasă, id., ap. GCR I, 144/1. Bator . . . rătăcit într-o pădure, au căzut pre mînule oștenilor lui Mihai Vodă. M. COSTIN, LET. I, 221/5 Pre cei fără de vină nu-i da-n mînă străină. DOSOFTEI, V. S. octombrie 43^r/12. Va dezbate toată creștinătatea. . . de supt mîna turcilor. NECULCE, L. 88, cf. 71. Să teme turcii că nu-l vor pute prinde la mînă. id. ib. 163. S-au dus în țara de sus, de-și strînse oaste ... să dobîndească iar la mîna lui Ardealul (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 314/12. S-au tras pre mare cu vasele ce-i era pe mînă. N. COSTIN, ap. TDRG. Toți sau au perit, sau la mînă au căzut. CANTEMIR, HR. 210. Au scos acea țară din mînule goților, id. ib. 318. Să le ia din mînu și partea lor (a. 1755). URICARIUL, XI, 366/23. Mă deate pre mîna patriarhului. MINEIUL (1776), 192^v2/30. Au chemat pe fiiul său Otman și i-au dat toată puterea în mîini. VĂCĂRESCUL, IST. 250. Arhistratigul Sisara luînd acea oaste cumplită supt mîna sa. . . porni asupra israilteanilor. CALENDARIU (1 814), 109/22. Cel ce dă lucrul la năimeală . . . să fie la mîna sa de a-l putea da. PRAVILA (1814) 58/5. Zic că agiutoriu așteaptă, dar cît și cînd, știut nu-i; Ar aduna Saraschieriul, dac-ar fi în mîna lui. BELDIMAN, E. 31/36. Dorea [turcii] să-l puie la mînă [pe Mihai], să-l vază prins. id. ap. TDRG. Toți banii în mîinile noastre o să intre. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 67. Îl rugai să îi spuie cum că . . . mă aflam deznădăjduit pentru c-am pierdut-o [pe fată] de la mînă. GORJAN, H. IV, 125/23, cf. 188/31. Creditor care va avea la mînă zapise (a. 1 840). ap. TDRG. Să faci cum vei ști ca să mi-o dai în mînă [pe femeie]. FILIMON, O. I, 117. Ioan Vodă reușise a pune mîna pe două scrisori turcești din partea vizirului. HASDEU, ap. TDRG, cf. id. I. C. I, 32. I-am pus la mînă . . . I-am prins . . . la picioarele fetelor în genunchi. ALECSANDRI, T. 444. Crede-mă, fa, nu scăpa chilipiriu de la mînă. id. ib. 918, cf. id. T. II, 20, 134. Alții te pun la mînă cu-nscrisuri ticluite și te apucă de-i muncești, vara-ntreagă pă nimica. JIPESCU, O. 77. Încăput pe mîna a oricărui, te vor drege. EMINESCU, O. I, 134. De mi-ți mai pica vrodată în mînă, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311, cf. 59, 267. Primesc să mă dai pe . . . mîna dușmanilor. CARAGIALE, O. II, 233. Se bolnăvi atît de greu, încît ajunse pe mîna morții. ISPIRESCU, L. 117, cf. 326. D-ta ești oaspele nostru și crez că nu ne vei da pe mîna stăpînirei. id. ib. 368. Rînduia singură în cămară, avînd subt mîna ei cîteva slujitoare și roabe de credință. SADOVEANU, Z. C. 108. Avînd scrisoare domnească la mînă, oriunde va ajunge să poată porunci găzduire. SADOVEANU, O. X, 178. Și mă scoate daca poți De prin mîni de pe la hoți. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Cetatea-i pe mîna mea. id. ib. 490, cf. BIBICESCU, P. P. 332. Punga scumpului pe mîna dezmierdatului (= ceea ce au adunat părinții cu grijă, fiul risipește ușuratic). ZANNE, P. V, 519. ◊ E x p r. Mînă de fier sau mînă forte = om energic, autoritar. Sărac și fără legături în capitală, înfățișa mîna inconștientă de fier, de care avea nevoie. C. PETRESCU, C. V. 102 A avea (sau a fi la cineva) mîna = (la jocul de cărți) a-i veni rîndul să împartă cărțile. Domnilor, e mîna la d-l Moroi ! DELAVRANCEA, ap. CADE. A trece (sau a ceda) mîna = (la jocul de cărți) a ceda rîndul jucătorului sau jucătorilor următori. Am cedat mîna. . . E rîndul dumneavoastră acum. C. PETRESCU, Î. II, 216, cf. IORDAN, L. R. A. 259. (F i g.) El socotea natural ca în această măsurare de puteri, cei mai slabi să treacă mîna celor mai tari. C. PETRESCU, A. 400. (Învechit) A-și trage mîna = a-și retrage stăpînirea, autoritatea. Hunii nici cum prin Dachia noastră oprindu-să. . . nu iaste pricină, pentru care să putem cunoaște, că doară împărăția romanilor să-și fie tras mîna. CANTEMIR, HR. 270. A-i da mîna = a putea, a-i permite situația, împrejurările să facă ceva; a-i conveni să. . . Nu ave într-alt chip cum face, ce numai îi căuta să le arate dragoste că nu-i da mîna într-alt chip să facă. NECULCE, L. 87. [Părinților] nedîndu-le mîna nu numai a le căsători pe toate și nici cu hrană și îmbrăcăminte a le cuprinde (a. 1803). URICARIUL, VII, 129. Nu le da mîna mai mult a se depărta. BELDIMAN, E. 54/1. Pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mîna să iasă cu dînsul. CREANGĂ, P. 86. ♦ (În locuțiuni și expresii sugerînd însoțirea, legătura intimă, colaborarea sau potrivirea) (Învechit) De-a mînă = a) apropiat, intim, aliat. Avea o slugă Radul Vodă . . . căruia socotind că nu-i este de boierie, îl socotea de-a mînă, iar boierie nu-i da. M. COSTIN, LET. I, 257/17; b) (în legătură cu lupte) corp la corp. Să făcu un război mare între dînșii, cît de-a mînă să tăia și să împungea în suliță. N. COSTIN, 533. Rămăsesă lucrul di să bâte de-a mînă. NECULCE, L. 347. Era vetiaz și statornic întru războiul cel de-a mînă (a. 1 750). GCR II, 82/35. (Regional). De-a mîna = necurmat, în lanț. Nenorocirile se ținură de-a mîna. CIAUȘANU, V. 178. Mînă în mînă = în perfect acord, în înțelegere, în colaborare. Dintr-o mînă în alta sau din mînă în mînă = de la unul la altul, de la om la om, de la un stat la alt stat, de la popor la popor. Înțelegîndu-se [popoarele] din mînă în mînă unele cu altele, se înfiorau de mînie. BĂLCESCU, M. V. 454, cf. BARIȚIU, P. A. I, 286. Făt-Frumos umbla din mînă în mînă, căci toți voiau să-l îmbrățișeze de mulțumire. ISPIRESCU, L. 197. Chilia între 1400-1460 trecea din mînă în mînă. HASDEU, I. C. I, 15. Sticla. . . umbla din mînă în mînă. REBREANU, I. 14. Eram floarea florilor, Drăguță feciorilor Și umblam din mînâ-n mînă, Ca cîrligul la fîntînă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 158, cf. 196, 244. A pune mînă de la mînă (sau de la mînă la mînă) = a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mînă de la mînă, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel. CREANGĂ, A.161. O să mă rog de ei să pună fiecare de la mînă la mînă, să mă ajute. CARAGIALE, O. II, 255, cf. ȘEZ. VII, 5. Punem mînă de la mînă și-i strîngem banii pentru tren. STĂNOIU, C. I. 129. (Glumeț) Punem mînă de la mînă și luăm pe datorie. A bate (sau a da) mîna = a) a face un tîrg, a se învoi (din preț), strîngîndu-și reciproc mîna (ca pecetluire a tranzacției încheiate); a se înțelege (în privința unei tranzacții). Florico, mă duc și viu îndată ca să batem mîna împreună . . . nu scăpa chilipiriu. ALECSANDRI, T. 918; b) a se angaja, a se lega (cu jurămînt). Acel obraz de să va fi călugărit, după ce să vor fi împărțit cu besearica, ce să dzice să fie dat mîna,. . . atunce nu iaste loc de a să mai împreunare. PRAV. 151. Feciorul babei îi zise: eu ți l-oi omorî, draga mea, dacă mi-i da mîna că-i merge după mine. SBIERA, P. 168. A(-și) da mîna (cu cineva) = a) a strînge mîna cuiva în semn de salut sau în semn de împăcare. Sudalma să chiamă iertată, cînd să tocmăsc amîndoo . . . și dau mîna unii cu alții. PRAV. 242. Dă-mi mîna ! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I, 79, cf. 456, IBRĂILEANU, A. 136. Dascălul. . . ocolind masa să dea mîna cu toți. C. PETRESCU, Î. I, 13. (F i g.) Pînă într-atîta s-a mărit ziua, și noaptea așa de tare s-a scurtat că mai pe ce să-și dea amurgul mîna cu zorile, HOGAȘ, DR. II, 144; a se însoți, a se uni (prin căsătorie); a colabora. Vino, mîndră, să dăm mîna Și să fim amîndoi una ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 50. (Fig.) Natura a dat mîna cu arta, ca să te înalțe spre o altă lume mai frumoasă. I. NEGRUZZI, ap. TDRG. A da mîna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie. Cf. ZANNE, P. II, 628, CIAUȘANU, GL. (Învechit) A da mîna la ceva = a aproba, a sprijini (ceva). Caprara nu putea să dea mîna la aceste teclifuri, fără voia imperatorului. VĂCĂRESCUL, IST. 267. A se ține de mînă = a fi nedespărțiți. (F i g.) Băutura, cheful și jocul se țin de mînă. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Ia-te (sau poți să te iei) de mînă cu el sau puteți să vă luați de mînă = vă potriviți (la fapte rele). A cere mîna cuiva = a cere în căsătorie pe cineva. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I, 107. Se încercă a se duce la banul ca să ceară mîna fiicei sale. FILIMON, O. I, 103. Știi că Pintea mi-a cerut mîna? REBREANU, I. 102. O aștepta în salonașul părintesc . . . să-i ceară mîna. C. PETRESCU, C. V. 170. A-și disputa mîna cuiva = (despre doi sau mai mulți bărbați) a se concura pentru a se putea căsători cu o anumită fată. O droaie de pețitori. . . își disputau mîna ei. NEGRUZZI, S. I, 106. A da pe mîna justiției (sau, învechit, județului) = a înainta (pe un infractor) organelor judiciare, pentru a fi cercetat, judecat etc. Tot omul iaste datoriu, daca va prinde tălhariul, să-l dia pre măna giudețului. PRAV, 319. ♦ (Prin sinecdocă) Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). Ce pasă bietei turme. . . Să știe de ce mînă va fi măcelărită ? ALEXANDRESCU, M. 6. Organizația socială modernă face să se concentreze tot mai mari bogății în tot mai puține mîini. GHEREA, ST. CR. II, 316. ◊ Mînă de lucru = muncitori. Întreprinderea asigură unităților în subordine aprovizionarea la timp cu materiale, utilaj, mînă de lucru. LEG. EC. PL. 196. ♦ (Ieșit din uz) Mînă curentă = cartea mare. Mînă moartă - a) (Jur.) situația acelor bunuri care aparțineau orașelor, spitalelor, mănăstirilor și nu puteau fi înstrăinate. Aproape a șasea parte din pămîntul României se afla în mînă moartă . . . adică în proprietatea monastirilor grecești. BARIȚIU, P. A. I, 150; b) (la unele jocuri de cărți) situație în care, neexistînd numărul necesar de jucători, se joacă cu un număr redus de cărți, sau se distribuie cărțile suplimentare unui jucător fictiv. (Regional) Frate de mînă = (la nuntă) cavaler de onoare. Cf. CONV. LIT. XLIV, 396. Surorile mai mici au să coasă cămășile de nuntă pentru ginere, pentru nași, pentru fratele de mînă. STANCU, D. 172. (Regional) Cumnat de mînă = vornicel (la nuntă). Mirele-și alege-n Oltenia cumnat de mînă, în Muntenia cumnat de ginerică, în Moldova vornicel. . ., în Transilvania colăcer sau grăitor. SEVASTOS, N. 74. ♦ (Rar) Creație, operă (a cuiva). Ești bun și-ti este milă de tot ce-i mîna ta. MUREȘANU, P. 43/4. 2. (De obicei precedat de art. nehot. „o”, „niște” și urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mică din ceva, atît cît încape în palmă. O mînă de ierburi tocate (a. 1749) GCR II, 44/2. O mînă de mac. ECONOMIA, 200/20. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28, cf. id. L. P. 180. După ce a fiert peștele bine . . . a pus o mînă de sare, o mînă de ardei. CONTEMPORANUL, IV, 142. Din ea n-a mai rămas decît o mînă de cenușă. REBREANU, NUV. 240. Poate să capete o mînă de mălai să punem de mămăligă. CAMIL PETRESCU, 214, cf. POPA, V. 96. Da la fină ce-i voi da? Da o mînă de alune. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. Au căpătat. . . o mînă de brînză de vaci. SBIERA, P. 177. Ni s-a gătit fărina și n-avem nici măcar o mînă din ce să ni facem mămăligă. MARIAN, T. 310. În borșul cu bureți se poate pune și o mînă-două de orez. ȘEZ. VI, 70, cf. TEODORESCU, P. P. 338. ALRM II/I h 95. ◊ F i g. Te apropie de dînșii. . . Toate relele ce sînt Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I, 136. Decît un bonjurist c-o mînă de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte. CREANGĂ, A. 156. ◊ (Ca epitet, precedîmd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții neobișnuit de mici) Voi începe ceva mai de departe, tocmai de pe cînd aveam vîrsta de șase ani. Eram prin urmare o mînă de om. GANE, N. III, 52. Cu o mînă de suflet = slab. prăpădit. Cf. CIAUȘANU, V. 178. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrîns de elemente de același fel) Să lăsăm oastea ce multă, să mergem cu o mînă de oameni, NECULCE, L. 237. Vestea că ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbîndei și un curagiu nou în inima acelei mîni de voinici. BĂLCESCU, M. V. 120. Noi, o mînă de oameni, ne luptăm de cinci zile și cinci nopți c-o armie ntreagă. ALECSANDRI, T. II, 19. Dau numirea de pleiadă la o mînă de oameni aleși. ISPIRESCU, U. 14. O mînă de albine. CHEST. VI 138/8. ♦ (Popular) Mănunchi (I 1). 3. (în legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, clasă, treaptă, rang; calitate. Să scoată o slujbă pe casă de trei mîni, adecă 11 lei și 5 . . .și 3 lei (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 252/20. A să face catagrafie de tot numerul lăcuit în Iassi, cu arătare de starea fieșcecăruia, mîna întăia, a doua, a treia și a patra (a. 1815). URICARIUL, I, 236. Prețul mîinii cei dintăi de doi boi este 700 sfanțihi. GOLESCU, î. 99. Nu le-am pus la socoteală grîul de trei mîini, în vreme ce urmează ca a treia mînă să fiie mai eftină decît a doua mînă (a. 1823). DOC. EC. 274. Cine era ea? . . . cu ce se ocupa? Actriță de mîna a doua de la un teatru de mîna a doua. EMINESCU, G. P. 66. Cei mai mari creatori în roman nu sînt artiști de mîna întăia. IBRĂILEANU, S. L. 61, cf. GALACTION, O. 53. Pînă la bătrînețe are să joace roluri de mîna a doua. C. PETRESCU, C. V. 210. ◊ (Regional) Copii de două mîini = copiii rezultați din căsătorii anterioare ale soților. Cf. CIAUȘANU, GL., ALR II 2625/551. ◊ L o c. a d j. De toată mîna sau de multe mîini = de toate felurile. Cavaleri de toată mîna. ALECSANDRI, T. 1132. Humuleștenii nu-s trăiți ca în bîrlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74, cf. 151. Era multă lume, boieri și cocoane de toată mîna. CARAGIALE, O. III, 124. Boierii de toată mîna ieșiseră întru întîmpinarea lui vodă cel nou. SADOVEANU, O. V, 571, cf. CIAUȘANU, V. 177. II. (Regional) Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau al unor părți de unelte care se aseamănă, ca formă și întrebuințare, cu mîna (I 1) sau se apucă, se manevrează cu mîna. 1. (La car) a) fiecare dintre cele două lemne laterale ale codîrlei. Cotoaiele, cotocii, cotogii, stîlpușorii, mînușile sau mînile șușletului. DAMÉ, T. 11, cf. PAMFILE, I. C. 135; b) întinzătoare. H II 221; c) leucă. ib. IV 56, cf. ALR I 820/588, 590, 618. 2. (La sanie) a) picior. De tălpi sînt prinse niște picioare care se încheie în opleni; aceste picioare se mai numesc mîni sau mănuși. DAMÉ, T. 22. Sania de boi se compune din două tălpi. . . tălpile au cîte două dăltuituri în cari se fixează picioarele, mînile sau mănușile prin ajutorul unor cuie de lemn. PAMFILE, I. C, 153; b) țepușă. Cf. ALRM SN I h 239, ALR SN II h 357. 3. (La plug) a) speteaza dintre coarnele plugului. Cf. ALR SN I h 20; b) schimbătoare. Cf. H IV 56, 253, XI 259, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 4. (La războiul de țesut) a) spetează. Cf. DAMÉ T. 135, TDRG, ALRM SN I h 304, H IV 156; b) stîlp (între picioarele sulului). Cf. DAMÉ, t. 135; c) muierușcă (II). Cf. ALRM SN I h 306. 5. (La vîrtelniță) Fofează. DAMÉ, T. 140, cf. PAMFILE, I. C. 259. 6. (La joagăr) a) lemnul care ține jugul între corfe; cioacă. ALR II 6443/836; b) lemnul care transmite jugului mișcarea crivalului; iapă. ib. 6 452/182. 7. (La coasă) Măsea (II 1 f). Cf. POLIZU. Mănușa sau mîna coasei care are . . . măsaua sau cățelul. . ., legătoarea. I. CR. iii, 226, cf. ALRM SN I b 40. 8. (La casă) Chinga căpriorilor. Cf. CHEST. II 230/18, 42, ALR I 666/815, 820. 9. (La moară) Titirez. Cf. H XII 32, XVIII 143, ALR II 6 770/520. 10. Mîner al ferăstrăului (PAMFILE, I. C. 121, CADE), al coarbei (ALR II 6 661/786), al cuțitoaiei (ib. 6 639/899), al sfredelului (ib. 6 640/2). 11. Sulul sau scripetele fîntînii. ALR SN III h 851. 12. Prăjină prevăzută la unul din capete cu un coșuleț cu care se culeg fructele din pomi, pentru a nu se zdrobi (Rîmnicu-Vîlcea). Cf. LEXIC REG. 83. 13. (Pescuit; la pl., în sintagmele) Mîinile sacului cele două brațe laterale, făcute din nuiele, pe care se întinde plasa sacoviștei; aripi. ANTIPA, P. 382. Mîinile cutiței = cei doisprezece pari, lungi de 3-4 m, care susțin pereții cutiței; prefuste. id. ib. 613. Mîinile jugurilor = lemne lungi cu ajutorul cărora se țin și se mînuiesc jugurile lesei. id. ib. 601. 14. (În sintagma) Mînă curentă = balustradă. Scara de serviciu . . . va fi. . . prevăzută cu mînă curentă pe ambele laturi. PREV. ACCID. 66. – Pl.: mîini și (învechit și regional) mîni, mîne, mînuri, art. și (învechit și regional) mînule, (regional) mînîle (ALR I 1 345/229). – Și: (regional) mîn s. n. DR. VII, 100. – Lat. manus.

COFFEE-BREAK, coffee-breakuri, s. n. Pauză pentru cafea în timpul serviciului, al unei reuniuni științifice, politice etc. [Pr.: cofibrek] – Din engl. coffee-break.

tacâm n. cele trebuincioase spre a forma un tot complet: 1. serviciu de masă (pânză, cuțit, furculiță, lingură, șervet, pahar): să puie numai 12 tacâmuri AL.; 2. serviciu de tratat oaspeți (cafea, dulceață, ciubuc); 3. hamut de cai (cioltar, ham): calul să mi ți-l gătesc cu tacâmul cel domnesc POP.; 4. complex de instrumente muzicale (vioară, cobză, naiu): adusese pe cel mai vestit tacâm de lăutari GHICA; 5. od. suită: Vodă cu tot tacâmul Curții; 6. fig. cortej: neaverea cu tot tacâmul de neajunsuri ISP.; 7. fig. om de nimic: domnișorul ăla care se hrănește cu ouă coapte?... prost tacâm! AL. [Turc. TAKYM, șir (de lucruri sau de persoane), efecte, asortiment, unelte, grup, trupă; fig. drojdia poporului].

zaharniță s.f. Vas special (dintr-un serviciu de ceai, de cafea etc.) în care se ține zahărul. O zaharniță veche și un cleștișor... completau dichisul (VIN.). • pl. -e. /zahăr + -niță.

EXPRES¹ s. n. 1. restaurant, bar etc. cu serviciul rapid. 2. aparat pentru preparat cafea-filtru. (< fr. express)

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. 1146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VII 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. A. III 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. A. III 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU o. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.

cafegioaică sf [At: DA / Pl: ~ice / E: cafegiu + -oaică] 1 (Înv) Proprietară a unei cafenele sau a unui magazin de cafea Si: cafegiță (1). 2-4 (Înv) Soție a cafegiului (1-3) Si: cafegiță (2-4). 5 (Rar) Femeie de serviciu (în birturi sau în case particulare) care prepară, de obicei (bine), cafeaua (3) Si: cafegiță (5). 6 (Fam) Femeie căreia îi place să bea (multă) cafea Si: cafegiță (6).

SERVI, servesc, vb. IV. 1. Tranz. A îndeplini anumite funcții, însărcinări, îndatoriri față de cineva. Dacă voi mai revedea vreodată patria mea, va fi numai pentru ca s-o servesc și să-mi jertfesc viața pentru ea, dacă va fi nevoie. KOGĂLNICEANU, S. A. 35. ◊ (Complementul indică timpul servit) Inspectorul îi mai făgădui să-i socotească și anii ce-i servise pînă atunci. REBREANU, I. 82. ◊ Intranz. (Construit cu complementul în dativ) Doi oameni scumpi patriei comune pentru cunoștințele cele întinse, talentele și zelul de a-i servi. GHICA, A. 763. ♦ Intranz. A face serviciu, a funcționa ca... Fusese condamnat ca să servească șapte ani ca soldat în regimentul de artilerie din Synope. BART, S. M. 25. ♦ Intranz. A lucra în calitate de om de serviciu, a sluji. A servit trei ani la oraș. ♦ A lucra pentru..., în interesul, în slujba cuiva; a sprijini. La 1848... serveam și interesele mișcării. SADOVEANU, O. I 419. ♦ A fi de folos, util, a aduce servicii cuiva. Cu ce te pot servi? 2. Intranz. (Despre lucruri, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «ca», «de» sau «drept») A folosi la..., a avea rolul de..., a fi utilizat ca... O altă odaie dindărăt va fi servit de dormitor copiilor, avînd aspectul nud al unei săli de internat, cu lucruri puține și tari. CĂLINESCU, E. 50. Pînă în clasa cincea liceală n-am știut la ce poate servi o perie de dinți. C. PETRESCU, Î. II 53. Cu toate aceste, nevinovata poveste servi de pretext tartufilor politici ca să închidă jurnalul și să exileze pe autor. NEGRUZZI, S. I 94. ♦ Refl. A se folosi, a face uz de... Manfred și Faust, adînci cugetători, Fantasme ce-n veghere ședeați pînă la zori... Urcatu-v-ați prin lumea de umbre și de vise, Servitu-v-ați de cuget ca punte peste-abise. MACEDONSKI, O. I 48. ♦ Refl. (Neobișnuit, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A întrebuința. O stațiune preistorică ai cărei lăcuitori se serveau cu arme de piatră nelustruită și de os. ODOBESCU, S. II 421. 3. Tranz. (Complementul indică lucruri de mîncare, de băut) A pune, a aduce la masă. (Refl. pas.) S-a servit friptura. SAHIA, N. 59. ♦ (Complementul indică lucrul oferit sau persoana căreia i se oferă) A prezenta cuiva o mîncare ca să ia dintr-însa, a da cuiva dintr-o mîncare, a trata pe cineva. Izbuti să-i așeze și să le servească cîte ceva. REBREANU, R. I 193. Din cînd în cînd se scula să-și servească musafirii. VLAHUȚĂ, O. A. III 53. ♦ Fig. A da, a transmite. Încercă să-i servească ultimele noutăți despre Nadina. REBREANU, R. I 254. ♦ Refl. A lua să mănînce. Scoase din buzunarul vestei o cutiuță de email cu pastile parfumate și, înainte de a se servi, o întinse Sabinei. C. PETRESCU, C. V. 14. ♦ (Impropriu) A lua dintr-o mîncare sau o băutură oferită; a mînca, a bea. Acum servește dulceață! C. PETRESCU, Î. I 38. ♦ (Despre vînzători, funcționari etc.) A oferi solicitanților cele cerute; (în special) a executa o comandă. Ceru o cafea neagră, dar chelnerul nu se grăbi să-l servească. C. PETRESCU, C. V. 313. ♦ A asigura o prestare de serviciu; a deservi. Opt ascensoare, în mișcare continuă, se ridică și se coboară, servind cele 19 etaje. BART, S. M. 41. ♦ Tranz. (Folosit și absolut) (La unele jocuri sportive cu mingea și la jocul de cărți) A pune (mingea sau cartea) în joc. Se aude din culise glasul Corinei: «20-20. Eu servesc». Pe urmă cîteva scurte bătăi de minge și apoi tot glasul ei: «21-20». SEBASTIAN, T. 85. ♦ A plăti, a furniza. A servi o rentă. – Prez. ind. și: (învechit) serv (CARAGIALE, O. III 146, ALECSANDRI, S. 6).

JUPÎNEASĂ, jupînese, s. f. 1. (Învechit) Soția unui boier; boieroaică, cucoană. Are boierul o jupîneasă tot ca dînsul de bună și de blajină. SADOVEANU, O. I 49. Nu hălăduia de răul lui nici o jupîneasă, dacă era frumoasă. NEGRUZZI, S. I 144. Logofăt Solomon Bîrlădeanu și jupîneasa sa. id. ib. 318. ◊ (Ironic, pentru o fată tînără) Ia poftim de încalecă pe Bălan, jupîneasă, zise părintele de tot posomorit. CREANGĂ, A. 3. Dec!... ce te răstești așa la mine, jupîneasă?... Ai uitat cu cine vorbești? ALECSANDRI, T. I 35. Mama nu mă lasă Să-i aduc leneșă-n casă, Cum ești tu, măi jupîneasă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ◊ (În personificări) Cinstită jupîneasă Luni, Vorbește-Achim dintre cărbuni, Ian vezi! Ai oameni buni în casă! COȘBUC, P. II 235. 2. (Învechit) Soția unui negustor, a unui om înstărit. Lasă-mă, jupîneasă... în pace; că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Taci, iadule, nu crișca, Că destul te-i sătura De jupîni cu jupînese Și de popi cu preotese! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 468. ♦ Orășeancă, tîrgoveață. Condurul nu se potrivi... la nici o cucoană, la nici o jupîneasă, la nici o țărancă. ISPIRESCU, L. 306. 3. (În trecut) Femeie angajată pentru a conduce și supraveghea bunul mers al gospodăriei; menajeră; p. ext. femeie de serviciu, fată în casă. Ileana s-a învățat a face serviciul în casă, ca o jupîneasă de la oraș. REBREANU, R. II 49. În momentul acesta jupîneasa cea răgușită intră cu tava, aducînd dulceață și cafele. CARAGIALE, O. II 165. (Cu pronunțare regională) Auzi vorbe!... eu să fiu tot una cu un ciocoi... și tu, ce ești cucoană protipenda, să fii tot una c-o giupîneasă din casă! ALECSANDRI, T. I 62.

TACÎM, tacîmuri, s. n. (Cu sens colectiv) 1. Serviciu de masă complet (farfurie, cuțit, furculiță, pahar, șervet etc.) care se așază de obicei în dreptul fiecărui mesean; (prin restricție) totalitatea obiectelor de metal (lingură, linguriță, furculiță, cuțit) de care se servește o persoană cînd mănîncă. O cană pentru apă și o lingură de lemn alcătuiau tacîmul fiecărui pacient. CĂLINESCU, E. 404. El... se gîndea în vremea aceasta că la București îl așteaptă un singur tacîm în capul unei mese prea lungi. C. PETRESCU, A. 293. Era singur la o masă cu vreo zece tacîmuri. VLAHUȚĂ, O. A. III 39. ♦ Serviciu de masă. Tu ești ca un tacîm de porțelan de modă nouă: dacă-l lovești, se sfarmă. SADOVEANU, O. VIII 47. 2. Ansamblu de obiecte sau de unelte necesare unei anumite operații, împrejurări etc. sau specifice unei anumite îndeletniciri. V. garnitură, echipament, dichis. În coșul umplut cu fîn, aveam tot tacîmul nostru de vînătoare. SADOVEANU, O. L. 16. O sobă oarbă, dasupra căreia era pusă o tavă cu tacîmul dulceții și al cafelei. FILIMON, C. 265. ♦ (Uneori determinat prin «de cai») Harnașament. Și l-au suit pe cal cu tacîm de argint, înflorit cu țarțamuri. SADOVEANU, D. P. 81. Întrebai fără sfială într-una de zile zicîndu-i: de ce nu aveți tacîmuri de cai, cu care se înlesnește omul foarte mult la călărie? GORJAN, H. II 47. 3. (Mai ales la pl.) Acareturi. Au văzut un om foarte bogat, cu o casă mare, cu tacîmuri multe pe lîngă casă, vite multe-n ocol și altele. SBIERA, P. 155. 4. (Adesea determinat prin «de lăutari») Taraf. Cînd boierul întindea masă mare... chema tacîmul curții ca să desfăteze pe mosafiri. GALACTION, O. I 69. După dînșii pășeau cîteva tacîmuri de lăutari și țigani, trăgînd din alăutele lor. ISPIRESCU, M. V. 43. 5. (Peiorativ; în legătură cu oamenii) Categorie, soi, fel; poamă. El și prietenul său, tacîm ca el, trăiau cu două surori din Plumbuita. PAS, Z. I 208. Ce-a zice bărbatul d-tale? – Nimic; oi pretexta că-s bolnavă, și cît i-oi lăsa bani de jucat cărțile, a închide ochii. – Așa?... De ăst tacîm e? ALECSANDRI, T. 1686. 6. (Învechit) Cortegiu, alai, suită. (Fig.) Iară pe fețele altora se vedea cît de colo zugrăvite sărăcia, lipsa, neaverea, cu tot tacîmul lor de neajunsuri. ISPIRESCU, la DDRF.

SERVICIU ~i n. 1) Muncă efectuată în timpul unei activități; slujbă. ◊ A fi (sau a se pune) în ~ul cuiva (sau a ceva) a servi unei persoane sau unei cauze. A face cuiva un ~ a ajuta pe cineva. A face un prost (sau un rău) ~ cuiva a pricinui cuiva un rău, o neplăcere (neintenționat). A intra în ~ a se angaja la lucru. (A fi) de ~ a îndeplini însărcinări speciale la locul de muncă. 2) Domeniu special de activitate. ~ meteorologic. ◊ ~ divin (sau religios) ceremonie rituală bisericească. 3) Garnitură de obiecte utilizate pentru a servi masa. ~ de ceai. ~ de cafea. [Sil. -ciu] /<fr. service, lat. servitium

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.