SCORPENĂ s. v. porc-de-mare, scorpie-de-mare.

SCORPIE, scorpii, s. f. 1. Numele popular al scorpionului (1). În preajma noastră, de cu seară potrivite, Mitraliere Străjuiesc ca scorpii ațipite. CAMIL PETRESCU, V. 37. Sub piatra cea mai frumoasă scorpia ascunsă zace, sau scorpia cu limba dulce te linge, și cu coada te-mpunge, se zice despre oamenii fățarnici. ♦ Fig. Termen de ocară pentru o femeie rea. V. viperă. Scorpie bătrînă! N-ai să scapi nepedepsită. Vei rămîne-aici! Flămîndă, singură și oropsită. EFTIMIU, Î. 67. Pleacă furioasă la Huși... să... smulgă cu sila din mîna scorpiilor pe băiat. BASSARABESCU, V. 22. O scorpie! bate slugile pînă la sînge, le-nțeapă cu ace, le frige cu fierul de frizat, roșit în spirt. CARAGIALE, O. I 314. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd persoana căreia i se atribuie termenul) Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt, ca să înghită pe Greuceanu. ISPIRESCU, L. 225. ♦ (În basme) Ființă fantastică, închipuită ca un șarpe cu limbi de foc sau cu cap de om. V. balaur. Aici sîntem pe moșia unei scorpii, soră cu Gheonoaia; de rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Să-i iasă-n cărare D-o scorpie mare, Cu gura căscată, Cu limba-nfocată. TEODORESCU, P. P. 465. 2. Numele popular al constelației scorpionul. Scorpionul se numește scorpia. PAMFILE, CER. 172. 3. (Iht.) Porc-de-mare.

scorpenă s. v. PORC-DE-MARE. SCORPIE-DE-MARE.

BALE sf. pl. 1 Scuipatul care se scurge din gură pe bărbie: balele lui cura preste barba lui (BIBL.) ¶ 2 Scuipatul spumos al unora din dobitoace: ieși, măre, scorpia din smîrc, și năvală la Ercule ca să-l umple de balele sale cele veninoase (ISP.) [pl. din *ba < lat. *baba].

SCORPIE, scorpii, s. f. 1. (Pop.) Scorpion (1). ♦ (În basme) Ființă cu însușiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărei sânge ar avea însușiri miraculoase. ♦ Epitet injurios dat unei femei rele. 2. (Astron.; pop.) Scorpion (2). 3. Compus: scorpie-de-mare = pește teleostean marin cu aspect respingător, cu țepii înotătoarelor foarte veninoși (Scorpaena porcus). – Din sl. skorpija.

PORC s. 1. (ZOOL.; Sus scrofa domestica) (pop.) râmător, râtan, (înv.) sfin. 2. (ZOOL.) porc mistreț (Sus scrofa) = mistreț, porc sălbatic, (rar) porc de pădure, (înv. și reg.) gligan; porc sălbatic v. porc mistreț. 3. (IHT.) porc-de-mare v. scorpie-de-mare. 4. (ASTRON.; la pl. art.) (pop.) vierii (pl. art.), scroafa-cu-purcei.

SCORPIE s. (ZOOL.) 1. scorpion. (Înțepătură de ~.) 2. scorpie-de-mare (Scorpaena porcus) = porc-de-mare, (rar) scorpenă.

scorpie-de-mare s. f. (sil. -pi-e)

!scorpie-de-mare (pește) (-pi-e-) s. f., g.-d. art. scorpiei-de-mare; pl. scorpii-de-mare

SCORPIE, scorpii, s. f. 1. (Pop.) Scorpion (1). ♦ (În basme) Ființă cu însușiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărei sânge ar avea însușiri miraculoase. ♦ Epitet injurios dat unei femei rele. 2. (Astron.; pop.) Scorpion (2). 3. Compus: scorpie-de-mare = pește teleostean marin cu aspect respingător, cu țepii înotătoarelor foarte veninoși (Scorpaena porcus). – Din sl. skorpija.

SCÓRPIE (< sl.) s. f. 1. (În mitologia populară românească) Monstru zburător feminin cu trei capete care scuipă flăcări, pârjolind vegetația. Sângele ei ar avea proprietăți miraculoase. ♦ Epitet injurios dat unei femei rele. 2. Scorpie-de-mare = pește teleostean marin din fam. scorpenide, lung de 10-20 cm, cu corpul monstruos ca înfățișare, greoi, acoperit cu solzi mici, cafenii-cenușii cu pete întunecate; țepii înotătoarelor sunt veninoși (Scorpaena porcus). Trăiește în apele litorale ale Oc. Atlantic, M. Mediterane și M. Negre.

PEȘTI. Subst. Pește, peștișor (dim.), pescuț (reg.). Pește de apă dulce; pește de mare, pește marin. Pește răpitor. Albișor, albișoară, albiță, obleț, sorean (pop.); aterină; avat, pește-lup; baboi, baboiaș (dim.); barbun; biban, baboi (reg.), costraș (pop.); boarță; boiștean; calcan, pește-de-mare; cal-de-mare, calul-mării, căluț-de-mare; caracudă, pește-țigănesc; caras; cegă; chefal; clean; cosac, cosăcel (dim.); crap, crăpcean (dim.); crăpuștean, crăpoaică, ciortan, ciortănaș (dim.,); fusar, pește-de-piatră, ghiborț, ghiborțaș (dim.); guvid; guvid mare, strunghil; hamsie; hering; lin; lipan; lostriță; mihalț; morun, morunaș (dim.); mreană, mrenuță (dim. ); nisetru, nisipariță; obleț; obleț mare, țușcov; ocheană, ocheniță (dim., reg.); babușcă, țărancă (reg.); pălămidă; pălămidă-de-baltă, pește-țigănesc, osar; păstrăv, păstrăvior (dim.), păstrăviță (rar); păstrugă; pește-auriu, pește-curcubeu, pește-soare; pește-ciocan; pește-cu-spadă; pește-de-piatră, pietrar; pește-ferestrău; pește-porcesc, porcușor, pietroșel; pește-zburător; pisică-de-mare; plătică; plevușcă; plevușcă-de-baltă; rechin, rechin-albastru, rîndunică-de-mare; roșioară; sabie, sabiță, săbioară; sardea, sardeluță (dim.); scobar, scobai (reg.), mațe-negre; scorpie-de-mare; scrumbie; scrumbie de Dunăre; scrumbie albastră, scrumbioară; scrumbiță; somn, somnișor (dim.), somnuleț, somotei; somon; stavrid; șalău; știucă; știucă-de-mare; țipar, chișcar (reg.); torpilă; vatos, vulpe-de-mare; zvîrlugă. Pescărie, pescărime (rar); ihtiofaună. Pescărie; păstrăvărie. Pescuit, pescar. Ihtiologie. Ihtiolog. Piscicultură. Piscicultor. Adj. Piscicol. Ihtiologic. V. pescuit.

PORC s. 1. (ZOOL.; Sus scrofa domestica) (pop.) rîmător, rîtan, (înv.) sfin. 2. (ZOOL.) porc mistreț (Sus scrofa) = mistreț, porc sălbatic, (rar) porc de pădure, (înv. și reg.) gligan; porc sălbatic (Sus scrofa) = mistreț, porc mistreț, (rar) porc de pădure, (înv. și reg.) gligan. 3. (IHT.) porc-de-mare (Scorpaena porcus) = scorpie-de-mare, (rar) scorpenă. 4. (ASTRON.; la pl. art.) (pop.) vierii (pl. art.), scroafa-cu-purcei.

SCORPIE-DE-MARE s. (ZOOL.; Scorpaena porcus) porc-de-mare, (rar) scorpenă.

porc sm [At: (cca 1580) CUV. D. BĂTR. II, 470/10 / Pl: porci / E: ml porcus] 1 Mamifer domestic, paricopitat, din familia porcinelor, omnivor, cu capul conic, cu maxilarul superior alungit și caninii foarte dezvoltați, cu pielea groasă și corpul acoperit cu peri aspri, scurți și rari, crescut pentru carnea și grăsimea lui Si: (pop) râmător (1), râtan (1), (înv) sfin (Sus scrofa domestica) Vz mascur (1), mator¹. 2 (Îc) ~-mistreț (sau ~-sălbatic), (pop) (~-de-pădure) Mamifer sălbatic paricopitat, cu corpul masiv, cu greabănul înalt, capul mare, terminat cu botul alungit, cu caninii largi, puternici și părul aspru și gros, de culoare sură-neagră Si: mistreț (Sus scrofa). 3 (Îe) A trăi ca câinii cu porcii A trăi foarte rău unii cu alții. 4 (Fam; îe) A tăcea ca ~ul în păpușoi (sau în cucuruz) A păstra tăcere desăvârșită asupra unui lucru, mai ales când cineva se simte vinovat. 5 (Îae) A tăcea prefăcându-se că este preocupat de ceva foarte important spre a nu răspunde la aluzii sau la învinuiri directe. 6 (Pfm; îe) A da năvală ca ~ul A fi foarte îndrăzneț. 7 (Pfm; îae) A fi foarte nesimțit. 8 (Pfm; îae) A fi obraznic. 9 (Pfm; îe) Doar n-am păscut (sau n-am păzit) porcii cu tine (sau împreună etc.) Se spune cuiva spre a-i atrage atenția că-și permite prea multe. 10 (Pfm; îe) A mânca (sau, reg, a întoarce) porcii (de) la jir (sau acasă) A sforăi în somn. 11 (Pfm; îe) A face (pe cineva) albie (sau troacă) de porci A certa pe cineva foarte aspru și cu vorbe grele, injurioase. 12 (Reg; îe) A nu fi în porcii lui (sau în toți porcii) A fi fără chef. 13 (Reg; îae) A fi trist. 14 (Reg; îs) Jurământul ~ului Se spune, în glumă, despre cineva care promite că renunță la o deprindere rea, dar nu respectă promisiunea. 15-16 (Reg; îe; îls) (A avea) norocul -ului (A avea) noroc mare și nemeritat. 17-18 (Îae; îal) (A avea) succes foarte mare în acțiunile întreprinse. 19 (Îe) A îngrășa ~ul în ajun A încerca zadarnic să recupereze în ultimul moment timpul pierdut. 20 (Prc) Carne de porc (1). 21 (Pex) Mâncare din porc (20). 22 (Reg; îcs) ~ul mare Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 23 (Reg; pex; îacs) Persoană care pierde la jocul de cărți porcul (22) mare. 24 (Reg; îcs) ~ul mic Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 25 (Reg; pex; îacs) Persoană care pierde la jocul de cărți porcul (24) mic. 26 (Reg; îcs) Porcii în coteț Model pe ouăle încondeiate, cu un fond roșu cu motive florale albe. 27 (Dep) Om lacom, nesimțit și fără caracter Si: (reg) porcan (3). 28 (Dep) Om obraznic, indecent Si: (reg) porcan (4). 29 (Pfm; îs) ~ de câine Om de nimic Si: nemernic, ticălos. 30 (Pop; lpl) Roi de stele numit Hyadele, în formă de „V”, în constelația zodiacală Taurul din emisfera boreală, având ca stea principală Aldebaran Si: (pop) vierii. 31 (Pop; îs) Luceafărul porcilor (sau ~ului), ori steaua ~ului Stea principală, numită Aldebaran, din roiul de stele Hyadele Si: (pop) porcarul¹ (4), (reg) deșteptătorul. 32 (Fam; îe) A fi născut în zodia ~ului A fi extrem de norocos. 33 (Lpl; îc) ~-spinos (sau ghimpos) Gen de rozătoare sălbatice, de talie mijlocie cu spinarea și flancurile acoperite de spini lungi, puternici și cu abdomenul prevăzut cu peri tari (Hystrix). 34 (Îae) Exemplar din genul porcilor (31)-spinoși. 35 (Zlg; reg; îc) ~-spinos Arici (Erinaceus europaeus). 36 (Iht; îc) ~-de-mare Pește marin de culoare neagră, cu înotătoarele acoperite de țepi veninoși Si: scorpie-de-mare (Scorpaea porcus). 37 (Zlg; îac) Delfin² (Delphinus delphis). 38 (Iht; reg; îc) ~ul-apelor Clean (Leuciscus cephalus). 39 (Ent; reg; îc) ~ul-popii Câinele-babei (Oniscus murarius). 40 (Bot; Trs; lpl) Scaiete (Dipsacus laciniatus). 41 (Bot; Trs, lpl) Varga-ciobanului (Dipsacus silvester). 42 (Bot; reg; lpl) Mătrăgună (Atropa belladonna). 43 (Bot; reg; îc) Porci-nebuni Captalan (Cirsium rivulare).

scorpie-de-mare (pește) (desp. -pi-e-) s. f., g.-d. art. scorpiei-de-mare; pl. scorpii-de-mare

AFRICA, al doilea continent, ca mărime, al Pămîntului, traversat de Ecuator și de cele două tropice, cuprins între Oc. Atlantic (la V), M. Mediterană (la N), Marea Roșie și Oc. Indian (la E); c. 30,3 mil km² (cu insulele învecinate); c. 795 mil. loc. (1990). Se întinde între 37°21′ lat. N (Capul Ras el-Abiad) și 34°52′ lat. S (Capul Acelor), pe c. 8.000 km, și între 17°35′ long. V (Capul Verde) și 51°20′ long. E (Capul Ras Hafun), pe c. 7.400 km. A. este constituită dintr-un bloc masiv vechi, care a suferit puține modificări în perioadele geologice mai recente și unde structurile de platformă au o dezvoltare largă. Relieful. Forma tipică a reliefului A., mai puțin variat ca al altor continente, este podișul tabular întins. Alt. medie a continentului: 750 m. Alt. max.: 5.895 m (vf. Kilimanjaro). Se deosebesc: Africa joasă (Sahara, Sudanul, Guineea și Depr. Zair) cu alt. în general sub 500 m. Africa înaltă (Abisinia și Somalia) și Africa de Sud, constituită din podișurile înalte de peste 1.000 m. Doar sistemul montan al Atlasului este format prin cutare, restul munților africani reprezentînd mari zone de fractură, în care se pot grupa atît marginile înălțate ale Marelui Graben Est-African (Pod. Abisiniei și Pod. Somaliei), cît și munții, podișurile ridicate tectonic (Ahaggar, Aïr, Tibesti) și horsturile (Munții de Cristal și Munții Scorpiei). De formarea Marelui Graben Est-African sînt legate puternice erupții vulcanice, care au dat naștere vulcanilor Kilimanjaro, Kenya (5.199 m) și Elgon (4.322 m). Depr. sînt largi și limitate de praguri: Kalahari, Zair, Ciad, Niger, precum și cele din Sahara. Cîmpiile sînt restrînse și de scufundare recentă (C. Senegalului, Guineei Superioare, Mozambicului și Somaliei). Resursele subsolului. Mari exploatări de min. auroargentifere în Rep. Africa de Sud (Witwatersrand), Zimbabwe, Zair (Shaba), Tanzania, Ghana ș.a. Expl. de diamante în Rep. Africa de Sud (Kimberley) sau în Zair (Shaba), Angola, Ghana, Sierra Leone ș.a. și de min. de fier concentrate mai ales în Liberia, Zimbabwe, Algeria și Rep. Africa de Sud. Zăcăminte importante de petrol în Sahara algeriană (Hassi-Messaoud, Edjelé, In Salah) și Libia (Zelten) și gaze naturale (Hassi-R’Mel). A. deține mari ponderi în producția de crom, cobalt, cupru, precum și de mangan, stibiu, plumb, zinc, molibden, azbest etc. Clima. A. este continentul cu clima cea mai caldă de pe glob, cu o zonă de climă ecuatorială (cu temperaturi medii anuale avînd variații sezoniere reduse și cantități mari de precipitații), două zone dec climă subecuatorială, două zone tropicale cu precipitații extrem de reduse (între 50 și 150 mm anual) și două zone subtropicale (cu două sezoane opuse, umed și secetos). Temperatura cea mai ridicată (58°C) s-a înregistrat la Azῑzῑyah (Libia) la 13 sept. 1922. Valorile termice de peste 40°C sînt frecvente în întreaga Sahară. Hidrografia. Se caracterizează prin fluvii și lacuri mari, dar și prin întinse zone endoreice (1/2 din continent). Cele mai importante fluvii sînt: Nilul (cel mai lung fluviu al lumii), Zair, Niger, Zambezi, Orange, Limpipo și Sénégal. Lacurile cele mai importante (jalonate pe linia Marelui Graben Est-African) sînt tectonice și au apă dulce (Victoria, Malawi, Edward, Mobutu Sésé Séko, Turkana, Kivu și Tana). L. Ciad, situat în zona semiaridă, este puțin adînc și are apă sărată.

VERIC, verici, s. m. (Mai ales la vocativ) Diminutiv al lui văr. Eu sînt de părere, vericilor... să o luăm mai bine din loc, care pe unde poate. PAS, L. I 18. Crezi tu, măi vericule, că nu m-a usturat la ficați? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 243. Se întoarse, cînd ce să vezi? Unde venea, măre vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie. ISPIRESCU, L. 138.

SORBITURĂ, sorbituri, s. f. 1. Faptul de a sorbi, sorbire, absorbire. Simți că un oarecare lucru, un fel de sorbitură îl trăgea și îl tot mișca din loc... unde venea, măre vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie, și tot sugea văzduhul, ca să tragă într-însa și pe bietul George. ISPIRESCU, L. 138. Trăgînd din cînd în cînd, cu sorbituri zgomotoase, cîte o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ♦ Cantitate de lichid sorbit dintr-o dată; înghițitură, dușcă. O dată cu primele sorbituri șirul vorbelor începea a curge. ARDELEANU, D. 26. Fragedul arhaism al acestui «cîntic de lume» va fi ca o sorbitură de apă limpede și răcoroasă. ODOBESCU, S. III 122. ◊ Loc. adv. Dintr-o (singură) sorbitură = dintr-o singură înghițitură, dintr-o dată. Mă roșii ca focul, și dintr-o sorbitură înghiții tot salepul. DELAVRANCEA, H. T. 282. Setilă, dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ți-o sugea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, P. 261. 2. (Regional) Mîncare lichidă; zeamă, ciorbă, supă; sorbeală. O femeie c-o oală, în care avea și ea, sărmana, ceva sorbitură. MARIAN, O. I 229. Cum s-a pus sorbitura, toți cei adunați se așază la masă. id. NA. 230.

VĂRSA, vărs, vb. I. I. 1. Tranz. (Cu privire la un lichid sau la o materie continuă) A face să curgă (prin răsturnarea recipientului în care se află). Cere plosca cu apă de la stăpînu-său. Fiul craiului i-o dă și spinul, cum o pune la gură, pe loc... varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. Merge-n vale de-și umple gura plină Cu apă din izvoare... Și-ncet la rădăcina copacului o varsă. ALECSANDRI, P. III 306. Fata luă cenușă în sîn și, mergînd în urma carului, tot vărsa cenușa pe jos. ȘEZ. I 65. ◊ (Poetic) Deasupra, în albastru, tremurau ciocîrlii, vărsînd puhoiul lor amețitor de cîntece. SADOVEANU, O. I 120. Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn. EMINESCU, O. I 148. ◊ Fig. Trenuri obosite și lungi varsă în gară sumedenie de soldați. SAHIA, N. 47. Din umbrele văii... Ies roibii cu umblet ca vîntul. Răsar de tutindeni de pare Că-i varsă pămîntul. COȘBUC, P. II 30. ◊ Expr. A vărsa lacrimi (mai rar o lacrimă) = a plînge (amar). Jupîneasa Dochia vărsa lacrimi în ascuns. SADOVEANU, O. I 272. Ochii ei... încetase de a mai vărsa lacrimi. EMINESCU, N. 28. Noaptea aduce mii de stele. Omul trist, privind la ele, Varsă-o lacrimă de dor. ALECSANDRI, O. 137. A vărsa sînge = a ucide, a omorî. Cît singe-n mii de lupte vărsă sabia mea. MACEDONSKI, O. I 251. Împăratul Roș... nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. Decît să vărsați sînge, voinicilor, Mai bine să vărsați vin și să vă veseliți. ALECSANDRI, T. II 38. A-și vărsa sîngele (pentru cineva sau ceva) = a se jertfi, a se sacrifica. (Cu parafrazarea expresiei) Luptă, în care romînii vărsară șiroaie de sînge și se jertfiră ca niște martiri pentru apărarea civilizației în contra barbariei. BĂLCESCU, O. II 13. (Popular) A vărsa mațele (cuiva) = a spinteca (pe cineva); a ucide. Fiara... dintr-o săritură fu lîngă calul... căruia îi și vărsă mațele. ISPIRESCU, L. 140. A vărsa (multe) sudori (sau nădușeli) sau a vărsa sudori de moarte = a) a face un lucru greu, a munci din greu. Pentru această treabă are să verse multe nădușeli. ISPIRESCU, U. 55. Să bate zi și noapte Și varsă sudori de moarte. ALECSANDRI, P. P. 377; b) a fi în agonie, a trage să moară. Cînd era la cîntători, Vălenaș vărsa sudori. ȘEZ. II 79. ♦ (În basme) A arunca pe gură foc, smoală, jăratic. Scorpia este necăjită rău, varsă foc și smoală. ISPIRESCU, L. 5. Un bălaur grozav de mare care vărsa jăratec pe gară. CREANGĂ, P. 121. Șerpi mari ce varsă foc din gură. ȘEZ. I 244. ◊ Expr. (Despre cai) A vărsa foc = a fi foarte iute și puternic. Niște telegari ce vărsau foc. CONTEMPORANUL, V_I 100. ◊ Fig. A arunca asupra cuiva săgeți, bombe, explozibile (în cantitate mare). Escadrile de bombardament vărsau bombe. CAMILAR, N. I 386. Și în tătarii ce vor îndrăzni să se apropie de ușă vărsați de sub streșină și prin ferestre un foc necurmat. GALACTION, O. I 52. 2. Refl. (Despre nori) A lăsa să curgă ploaia; (despre ploaie) a curge în șiroaie. Nourul se varsă pe pămînt ca un rîu întărîtat și ca o mare fără margine. RUSSO, O. 32. Ploaie mare s-a vărsat. TEODORESCU, P. P. 625. ◊ Intranz. (În expr.) Plouă de varsă = plouă torențial. Lasă-mă, mîndruță-n pace, C-afară plouă de varsă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 3. Tranz. A împrăștia, a risipi. În casă cînd ei intra, Să te faci a mătura, Bani prin casă că-i vărsa, Bani prin colțuri că-i lăsa. TEODORESCU, P. P. 541. ◊ Refl. Răsturnîndu-se jos, s-au vărsat o grămadă de bani înaintea lui Pepelea. SBIERA, P. 4. 4. Refl. (Despre ape curgătoare) A-și uni apele cu altă apă (mărind volumul acesteia). Pîrîul Doamnei se vărsa chiar lîngă casa lor în Gîrla Popii. REBREANU, I. 46. ◊ (Prin analogie) De pe atîtea strade și căi, ca de pe atîtea brațe ale unui fluviu uriaș, se varsă, ca într-o mare zgomotoasă... valuri peste valuri de omenire. CARAGIALE, O. II 168. ♦ A ieși din albie, a se revărsa peste maluri. Apa din munți s-a umflat, Pe vîlcele s-a vărsat. La CADE. Fig. Ca mustul tînăr soarele se, varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. Zorile roșii se varsă pe cer, frumoasele visuri fantastice pier. COȘBUC, P. I 143. (Tranz.) În clipa aceea, un lup sur, cu ochii încruntați, care venea din tufiș, se abătu din cale și căută să-și verse fuga pe margini. SADOVEANU, O. I 65. 5. Tranz. (Folosit și absolut) A vomita. Nu mîncase de două zile și totuși îi venea să verse. C. PETRESCU, C. V. 129. Am o cățea albă, Toată ziua aleargă Și tot urdă varsă (Coasa). GOROVEI, C. 112. ◊ Expr. A-și vărsa și mațele, se spune cînd cineva varsă foarte tare. A vărsa venin = a vărsa un lichid negru, fig. a se exprima despre cineva cu dușmănie, a vorbi cu ură. A-și vărsa veninul (sau focul) = a-și descărca sufletul, a-și destăinui ura sau amărăciunea, durerea. Pe prispa casei, nevasta lui Gavril Cojocarii, cu glas greu... își vărsa focul care o ardea la inimă. SADOVEANU, O. VII 354. Credea, bietul, că în mine a găsit un om, în inima căruia să-și poată vărsa focul și supărările. VLAHUȚĂ, O. A. 227. (Rar) A-și vărsa sufletul = a-și exprima sentimentele de dor, de duioșie. Începu să-și verse sufletul în o doină ce se pierdea în liniștea serii. SLAVICI, N. I 86. 6. Tranz. (Despre surse de lumină, de căldură etc.) A revărsa, a răspîndi (lumină, căldură). Focul se aprinse și vărsă o dungă lată de lumină în tufișuri. SADOVEANU, O. I 17. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. EMINESCU, O. I 130. Zamfira... se uita La cornul lunii ce se ivise Vărsînd pe frunte-i lumina sa. ALECSANDRI, P. I 19. ◊ (Prin analogie) Cînd [fata] ia brîul și se-ncinge Fața ei îi varsă sînge. HODOȘ, P. P. 48. 7. Tranz. (Învechit) A turna (un clopot, o statuie, un stîlp etc.). Acest turn îi vărsat în bronz. KOGĂLNICEANU, S. 82. Am vărsat și clopotul cel mare. La TDRG. II. Tranz. 1. A repartiza un ostaș la o anumită unitate sau a-l trece dintr-o unitate în alta. L-a vărsat la artilerie. 2. A preda cuiva o sumă de bani sau obiecte de valoare (uneori pentru a achita o datorie). Vărsă în mîna starițului un pumn de bani de aur. NEGRUZZI, la CADE. Toată prada... fu vărsată în visteria țării. BĂLCESCU, O. II 260.

scòrpie f. insectă veninoasă din clasa arahnidelor, care omoară omul dintr’o înțepătură; 2. reptil mare și veninos, un fel de balaur (în poveștile populare); 3. unul din semnele zodiacului; 4. fig. femeie foarte rea: scorpia de mumă vitregă POP. [Slav. SKORŬPIIA].

MITRALIERĂ, mitraliere, s. f. Armă automată, pe afet sau trepied, care trage într-un timp scurt un număr mare de gloanțe, asemănătoare cu cele de pușcă. În preajma noastră, de cu seară potrivite, Mitraliere străjuiesc ca scorpii ațipite. CAMIL PETRESCU, V. 37. Pînza mitralierei a trecut pe deasupra și oamenii au zvîcnit mai departe. C. PETRESCU, Î. II 34. ◊ Fig. Cîntau lăutarii căutînd să acopere mitraliera cleștelui pe grătar. PAS, Z. I 171. Pistol mitralieră v. pistol. – Pronunțat: -li-e-.

PORC, porci, s. m. Mamifer domestic, omnivor, de talie mică, cu botul ascuțit, cu corpul acoperit cu un păr scurt, cu firul tare, care prin îngrășare își poate mări mult cantitatea de grăsime și carne (Sus scrofa domestica); carnea acestui animal, întrebuințată ca aliment. Uite, Mărie, să-mi dai banii ce i-am strîns pentru porc, fiindcă plec la Uniunea minieră și-mi trebuie bani de drum. DAVIDOGLU, M. 72. Zece porci țigănești, cu boturi puternice, ar fi rîmat, într-o jumătate de zi, toate întăriturile. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Vom face plachie cu costițe de porc de cele afumate. CREANGĂ, O. A. 132. ◊ (În expresii și zicători populare sau familiare, de obicei cu caracter ironic sau batjocoritor) Nu se (mai) îngrașă porcul în ajun (sau în ziua de Ignat), se spune cînd cineva se apucă prea tîrziu de o treabă. Cine se amestecă (sau se bagă) în tărîțe (sau în lături) îl mănîncă porcii (= amestecul printre cei stricați, cu purtări rele, are urmări neplăcute). Mărul cel frumos îl mănîncă porcii, se spune despre un om incapabil să prețuiască un lucru de valoare pe care l-a dobîndit. Toată ziua țop și hop, Sara nu-i ce da la porc, se spune despre cei care se țin numai de petreceri și nu au cu ce să întrețină o casă. E mai mare porcul decît cotețul, se zice despre cineva care s-a îngrășat prea mult și nu-l mai încap hainele sau despre o recoltă bogată care nu încape în magazie. A tăcea ca porcul în păpușoi (sau în cucuruz) (= a păstra tăcere desăvîrșită, a tăcea chitic, mai cu seamă cînd te simți vinovat și ți-e frică). A mîna porcii la jir = a sforăi tare. Se așterne pe somn și unde nu începe a mîna porcii la jir. CREANGĂ, O. A. 240. A face (pe cineva) albie sau troacă de porci = a insulta, a batjocori, a terfeli (pe cineva). ◊ Compuse: porc sălbatic = mistreț. Colo, un porc sălbatic fără două picioare Și mai la vale vulpea se tăvălește, moare. ALEXANDRESCU, P. 111; porc-de-mare = pește de mare, de culoare cenușie brăzdată cu negru, avînd numeroși solzi ascuțiți pe una din părțile laterale (Scorpaena scrofa); scorpie (3). ♦ (La pl.) Numele unei constelații din emisfera boreală; scroafa cu purcei, vierii. ♦ Fig. (Depreciativ, despre oameni; mai ales la vocativ) Obraznic, grosolan, nerușinat; josnic, ticălos, mișel. Porcule... De ce nu mi-ai așternut mai bine? Cum să dorm pe scîndura goală:.? CAMILAR, N. I 222. ◊ Expr. Porc-de-cîine = om de nimic, netrebnic, pungaș, ticălos. Măi Mir el, mare porc-de-cîine ești tu, măi! GALAN, Z. R. 134. Ce porc-de-cîne ești tu, de cărțile domniei-mele nu le bagi în seamă. ODOBESCU, S. A. 284.

ASPIDĂ, aspide, s. f. (Rar) Șarpe veninos. Ierburile chiar sînt și ele pline de spini, de aspide otrăvitoare, de scorpii și de șerpi! VISSARION, B. 109. Și tot așa, mergînd ei încă un an de zile... au trecut peste nenumărate țări și mări și prin codri și pustietăți... în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători. CREANGĂ, P. 94.

MITRALIÉRĂ s. f. Armă automată, ușor transportabilă, cu care se poate trage, într-un timp scurt, un mare număr de proiectile asemenătoare cu gloanțele de pușcă; (ieșit din uz) mitralieză. Cuiburi de mitraliere viclene plescăiau învrăjbit. BRĂESCU, V. 79. Mitraliere străjuiesc ca scorpii ațipite. CAMIL PETRESCU, V. 37. Pînza mitralierei a trecut pe deasupra și oamenii a zvîcnit mai departe. C. PETRESCU, Î. II, 34 Mitraliera fu plasată sub poarta cea mare. V. ROM. august 1 955, 43. Pușcă-mitralieră v. p u ș c ă. ◊ {În context figurat) Ritmul mi-a fost mitralieră Lovind din plin în veche eră. BENIUC, S. 64. ◊ F i g. (Cu aluzie la zgomotul ritmic făcut de armă) Cîntau lăutari căutînd să acopere mitraliera cleștelui pe grătar. PAS, Z. I 171. - Pronunțat: -li-e-. – Pl.: mitraliere. Cf. it. m i t r a g l i e r a.

PĂMÎNT, (3, 4, 5, 6) pămînturi, s. n. 1. Planeta pe care o locuim (fiind a treia dintre planetele cunoscute, în ordinea depărtării lor de soare). Se împlinea acum, peste o minută, a treisprezecea învîrteală a pămîntului împrejurul soarelui de cînd tînărul Cănuță se grăbise a ieși să se bucure de razele acestuia. CARAGIALE, O. I 326. Se suie în pod și coboară de-acolo un căpăstru, un frîu, un bici și o șa, toate colbăite, sfarogite și vechi ca pămîntul. CREANGĂ, O. A. 225. Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. EMINESCU, O. 1173. ◊ Expr. La capătul pămîntului = foarte departe. Mînia pămîntului = îngrozitor, înfiorător. Era slut, mînia pămîntului. GANE, N. III 28. De cînd lumea și pămîntul v. lume. Cît e lumea și pămîntul v. cît. A se ruga cu cerul, cu pămîntul = a se ruga cu multă insistență. A făgădui (sau a promite, a jurui) cerul și pămîntul = a făgădui lucruri nerealizabile. Juruiește-i ceriul și pămîntul, ca să-ți smomească pe nevasta d-tale și să ți-o aducă acolo. CREANGĂ, O. A. 199. (A nu ști, a nu auzi, a nu afla etc.) nici pămîntul = absolut nimeni, nimeni în lume. Bursucii s-aud tipăind pe cărări, ca și iepurii, ca și caprele. Dar pe vulpi nu le poate auzi nici pămîntul. SADOVEANU, O. A. II 176. Nu vreau să știe nimeni. Nici pămîntul. VLAHUȚĂ, la TDRG. A se crede (sau a se socoti) buricul pămîntului v. buric. 2. Scoarța globului terestru, suprafața lui (împreună cu atmosfera) pe care trăiesc oamenii și celelalte vietăți sol. Și patru margini de pămînt Ce strîmte-au fost în largul lor, Cînd a port.it s-alerge-n zbor Acest cuvînt mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. Am să zbor lin ca vîntul, Să cutreierăm pămîntul. CREANGĂ, O. A. 234. Iară tei cu umbra lată și cu flori pînă-n pămînt înspre apa-ntunecată lin se scutură de vînt. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. La pămînt = a) întins, culcat pe jos; fig. (despre persoane) deprimat, învins. Armașul gemea la pămînt, fără să se clintească. SADOVEANU, O. VII 133. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă La pămînt dormea. EMINESCU, O. I 142; b) (în formule de comandă) culcă-te! culcat! Ca de la cer la pămînt sau ca cerul de pămînt, se zice pentru a exprima o foarte mare diferență între două lucruri. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau una) în pămînt = vijelios, furios, gata să distrugă totul în drumul său. Unde se luase după dînșii scorpia de mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pămînt. ISPIRESCU, L. 225. Statu-palmă-barbă-cot vine cu o falcă în ceri și cu una în pămînt. CREANGĂ, O. A. 275. A da (ceva) la pămînt = a nărui, a dărîma (ceva). Avem să fim siliți a-ți da casa la pămînt pentru ca să treacă drumul. ALECSANDRI, T. I 359. (A lăsa) toate la (sau în) pămînt = (a lăsa) toate baltă, la voia întîmplării. Văzînd... că nu dau răspuns de nicăiri, lasă toate în pămînt și se ia după mine la baltă. CREANGĂ, O. A. 65. (în construcție cu verbele «a pune», «a lăsa» etc., cu complementele «ochii», «capul», «privirile» etc.) În (sau la) pămînt = aplecat în jos (de teamă, de emoție, din modestie etc.). Întreaga mulțime a tăcut cu frunțile și cu ochii la pămînt. SAHIA, N. 19. Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Iese-n cale și mă-ntreabă: Fostu-i-am vreodată dragă?... Eu răspund dintr-un cuvînt, Făr’ să pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A băga (pe cineva) în pămînt v. băga. A fi în pămînt = a fi mort. Nu plînge de-i auzi, Că eu în pămînt voi fi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. Parcă l-a înghițit pămîntul (sau a intrat în pămînt) = a dispărut, s-a făcut nevăzut. Am strigat la el pînă ce-ai ieșit dumneata; ș-acuma nu-i; parc-ar fi intrat în pămînt. SADOVEANU, B. 56. Cum s-a sculat, a și început a căuta cu de-amănuntul... Dar a găsit nimica toată, căci furnicile parcă intrase în pămînt. CREANGĂ, O. A. 258. A-i veni cuiva să intre în pămînt, se zice cînd cineva se simte foarte rușinat, încît ar prefera să nu mai fie văzut. A ieși (sau a apărea) ca din pămînt sau parcă a ieșit (sau a răsărit) din pămînt = a se ivi deodată, pe neașteptate, brusc. Ca din pămînt ieșiră trei lăutari. La TDRG. N-apucară să facă zece pași și tunica roșie îi apărea ca din pămînt. VLAHUȚĂ, O. AL. II 67. Nu știu nici de unde, nici pe unde veni. Pare că ieși din pămînt. ISPIRESCU, la TDRG. A fi pe pămînt = a trăi, a exista. De cînd sînt eu pe pămînt, Numai trei mîndre-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95. A nu fi pe pămînt = a nu avea simțul realității. A fi cu picioarele pe pămînt = a avea simțul realității. A nu-l mai ține (sau a nu-l mai Încăpea) nici pămîntul (de...) = a) a simți o puternică emoție (de bucurie, de supărare, de deznădejde etc.). Fata ieși din curte ca fulgerul; n-o mai ținea pămîntul de bucurie. ISPIRESCU, L. 13; b) a fi mîndru, încrezut. A face (sau a ține) degeaba umbră pămîntului v. umbră. A nu-l primi (pe cineva) nici pămîntul = a fi un mare păcătos. Cine calcă jurămîntul Nu-l primește nici pămîntul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. A nu-l (mai) răbda (sau ține pe cineva) pămîntul, se spune (mai ales în imprecații) despre oamenii răi. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat, Soarele nu l-aș vedea, Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. Pe fața pămîntului = în lume. A șterge (sau a stinge, a face să piară) de pe fața pămîntului = a distruge, a nimici, a ucide. De nu faci pînă dimineață toate după cum ți-am poruncit, te sting de pe fața pămîntului. RETEGANUL, P. V 49. Ea purta sîmbetele lui Ercule și ar fi voit să-l facă... să piară de pre fața pămîntului. ISPIRESCU, U. 51. Nu care cumva să bleștești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pămîntului! CREANGĂ, O. A. 231. A (se) face una cu pămîntul (sau o apă și un pămînt) = a (se) nimici, a distruge doborînd, ucigînd. Vînturile porniră. turburînd apele și făcînd una cu pămîntul copacii neclintiți de veacuri. DELAVRANCEA, S. 102. Îi era frică să nu dea peste dînsa zmeii, căci o făcea una cu pămîntul. ISPIRESCU, la TDRG. Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pămînt. EMINESCU, O. I 147. A scoate (sau a aduce) din pămînt (sau din fundul pămîntului) = a obține, a procura cu orice preț, cu orice efort. Dacă mai ai rom, două [ceaiuri]! Dacă n-ai, să scoți din pămînt. C. PETRESCU, Î. II 4. Oh, leacul! unde-i? Din pămînt, Din foc ea l-ar fi scos. COȘBUC, P. II 223. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. A fugi mîncînd pămîntul v. fugi. Doarme și pămîntul sub om = e liniște, tăcere desăvîrșită. A dormi ca pămîntul v. dormi. (Rar) Ce pămînt! = ce dracu, ce naiba? Tu te duci, bade sărace, Dar eu ce pămînt m-oi face? ȘEZ. I 139. ♦ Alune-de-pămînt v. alună. 3. Material natural format dintr-un amestec de granule minerale provenite din dezagregarea rocilor și din granule organice provenite din descompunerea substanțelor organice vegetale sau animale; materia din care e alcătuită partea solidă a globului terestru. V. țărînă. Veteranul coborî cele două scări de pămînt. DUNĂREANU, N. 47. Mă dusei cu coasa-n rît, Cosii iarbă și pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. Gura lumii numai pămîntul o astupă (= bîrfeala nu încetează decît la moartea bîrfitorilor). ◊ Loc. adj. Ca pămîntul = pămîntiu. Spune, mîndră, ce ți-i gîndu, De ți-i fața ca pămîntu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 240. ◊ Pămînt rar v. rar. Pămînt activ = material obținut prin tratarea la cald a argilelor cu un acid, folosit la rafinarea benzinei, la regenerarea uleiurilor minerale etc. ♦ Lut. Fierb pe vatră oale mari de pămînt, burticoase. STANCU, D. 75. Un fluieraș de pămînt. FILIMON, la TDRG. ◊ Fig. Toate relele ce sînt... legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I 136. 4. (Spre deosebire de mare) întindere de uscat; (prin restricție) continent. Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare. EMINESCU, O. I 146. Dintre păsări călătoare Ce străbat pămînturile, Cîte-o să le-nece oare Valurile, vînturile? id. ib. IV 396. Cît te uiți în lung și-n lat, Nu mai vezi pămînt uscat, Ci tot ape tulburele, Umblînd corăbii pe ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320. 5. Întindere de teren (cultivabil). V. cîmp, ogor, țarină. Pămîntul în Republica Populară Romînă aparține celor ce-l muncesc. CONST. R.P.R. 11. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt: Cu sînge cald l-am apărat, Și cîte ape l-au udat Sînt numai lacrimi ce-am vărsat – Noi vrem pămînt! COȘBUC, P. I 209. ◊ Expr. (Sărac) lipit pămîntului v. lipit. ♦ (Adesea la pl.) Moșie. Și-a cumpărat pămînturi, a ridicat acareturi. STANCU, D. 11. Mai drept ar fi s-o cumpăr eu moșia, că a noastră a fost, trup din trupul pămînturilor mele. REBREANU, R. I 145. 6. Teritoriu, regiune, ținut; p. ext. țară, patrie. Nu rareori mă gîndesc și la Rusia. Peste pămîntul ei nesfîrșit am colindat vreme de trei luni. SAHIA, N. 64. Aveau de gînd să meargă de-a lungul coastei pînă ce întîlneau malul fluviului Maroni, de unde începea pămîntul olandez. BART, E. 278. A! pămînt fericit al Moldovei, ți-a fost dat să vezi în scaunul tău bătrîn un domn tînăr. DELAVRANCEA, O. II 164. Padișahul vostru, nu mă îndoiesc, Va să facă țara un pămînt turcesc. BOLINTINEANU, O. 36. ◊ Pămîntul făgăduinței v. făgăduință. ◊ Expr. Obiceiul pămîntului = sumă de norme necodificate, stabilite de practica îndelungată a vieții și care se aplicau odinioară pe un anumit teritoriu, fiind transmise urmașilor prin tradiție; p. ext. obicei caracteristic unei țări, unei regiuni, păstrat din vechime. Așa-i obiceiul pămîntului; fata învață de la mamă și mama de la bunică. GANE, N. I 62. Obiceiul pămîntului ajunge prin întrebuințare a se face lege. NEGRUZZI, S. I 308. Obiceiul pămîntului le-a ținut multă vreme loc și de constituție politică și de condică civilă și criminală. BĂLCESCU, O. I 60.

AFRICA DE SUD, Republica ~, stat în S Africii; 1,22 mil. km²; 33,75 mil. loc. (1988; 68,2 la sută negri; 18 la sută albi; 10,5 la sută metiși și 3,3 la sută asiatici). Limbi de stat: afrikaans și engleza. Cap.: Pretoria (reșed. guvernului) și Cape Town (reșed. parlamentului). Orașe pr.: Johannesburg, Soweto/Southwest Town, Durban, East London, Port Elizabeth. Este împărțit în patru prov. (Cape, Natal, Orange, Transvaal) și nouă teritorii autonome indigene. Relief predominant de podișuri străbătute de lanțuri muntoase nu prea înalte; excepție M-ții Scorpiei (Drakensberg) cu alt. max.: 3.657 m; în lungul țărmului înguste cîmpii litorale. Climat tropical în N și subtropical în restul terit., moderat de alt.; în NV (deșertul Kalahari) și pe litoralul vestic (deșertul Namib) ariditate accentuată. Mari expl. de aur (664,6 t. 1985, locul I pe glob), diamante (10,2 mil. carate, 1985), min. de fier (29,84 mil. t. 1989), mangan (1,5 mil. t. 1989, locul 2 pe glob), nichel, crom (1,05 mil. t., 1985, locul 1 pe glob), bauxită, cupru, uraniu, metale rare (antimoniu, platină, titan). Expl. carbonifere (173,6 mil. t., 1989) și forestiere (4,5 mil. ha de pădure). Ind. A. de S., diversificată, produce energie electrică (156,74 miliarde kWh, 1989), fontă, oțel (9,1 mil. t., 1989), material rulant, autovehicule (montaj, 368,4 mii buc., 1988), tractoare, echipament pentru centrale electrice, mașini agricole, nave maritime, aparataj electrotehnic, utilaj minier, ciment (6,94 mil. t., 1989), țesături de lînă și bumbac, produse chimice, alim. (conserve de carne și de pește, lactate), zahăr (2,26 mil. t., 1988), hîrtie și celuloză etc. Predomină creșterea ovinelor (29,8 mil. capete, 1988), bovinelor (11,8 mil. capete, 1988), caprinelor (5,84 mil. capete, 1988), porcinelor (1,5 mil. capete, 1988), realizîndu-se o producție ridicată de carne, lînă (92,4 mil. t., 1988) și produse lactate. Pescuit intens (628,7 mii t. pește, 1986). Pe 10,8 la sută din terit. se cultivă porumb (6,9 mil. t., 1988), grîu (3,4 mil. t. 1988) cartofi (956 mii t. 1988), viță de vie (1,4 mil. t. struguri, 1988), tutun, citrice (620 mii t. 1988), arahide (231 mii t. 1988), banane, ananas ș.a. C. f.: 23,4 mii km² (c. 5,5 mii km electrificați). Căi rutiere: 184.520 km. Moneda 1 rand = 100 cents. Exportă aur, cărbune, produse siderurgice, diamante, metale neferoase, utilaje și mijloace de transport ș.a. și importă utilaje industriale și mijloace de transport, produse chimice, bunuri de larg consum, prod. alim. ș.a. – Istoric. Înainte de colonizarea europeană, terit. A. de S. a fost populat de boșimani, de hotentoți, iar apoi de polulația bantu. Colonizarea a fost începută de olandezi: în 1652 s-a întemeiat Colonia Capului (din 1806 în stăpînirea Angliei). Prin războaie împotriva cafrilor, purtate în sec. 18-19 de buri și de englezi, aceștia și-au lărgit considerabil posesiunile. În deceniul 4 al sec. 19 burii întemeiază republica Natal (proclamată colonie engleză în 1843), iar în deceniul 6 al sec. 19 republicile Transvaal și Orange, ocupate de Anglia în urma războiului anglo-bur (1899-1902). În 1910 se creează Uniunea Sud-Africană, ca dominion britanic, prin unirea Coloniei Capului, republicilor Orange, Natal și Transvaal, care participă la primul război mondial, de partea Aliaților. În 1949, guvernul Uniunii Sud-Africane a anexat Africa de Sud-Vest, pe care o administrase pînă atunci sub un mandat instituit de Liga Națiunilor și mai tîrziu de O.N.U. În anii postbelici, autoritățile sud-africane au înăsprit regimul de asuprire rasială, legiferînd apartheid-ul. La 31 mai 1961 Uniunea Sud-Africană s-a proclamat republică sub denumirea actuală și s-a retras din Commonwealth. Ca urmare a politicii de apartheid și a ignorării rezoluțiilor O.N.U., Adunarea Generală a hotărît în nov. 1974 să suspende participarea delegației autorităților sud-africane la lucrările sale. Izolarea republicii A. de S. s-a accentuat după destrămarea sistemului colonial portughez (1975) și a proclamării independenței Republicii Zimbabwe (1980). Guvernul de la Pretoria a lansat atacuri împotriva Angolei și a Mozambicului (1981), apoi împotriva republicilor Zimbabwe, Botswana și Zambia (1986), pe ca le-a acuzat că sprijină mișcarea SWAPO (Angola) și Congresul Național African. Amploarea mișcărilor de protest ale populației de culoare a determinat introducerea stării de urgență pe întreg teritoriul (12 iun. 1986). Sprijinul larg acordat de opinia publică internațională luptei împotriva apartheid-ului a constrîns guvernul să facă un șir de concesii, între care eliberarea din închisoare a lui Nelson Mandela, lider al Congresului Național African. În 1991 s-a adoptat o legislație prin care apartheid-ul a fost abandonat. A. de S. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral ales exclusiv de populația albă, iar cea executivă de președinte și de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Adunării.

ALCĂTUI¹, alcătuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A face, a construi, a înjgheba (combinînd sau dispunînd într-un anumit fel elemente deosebite). Culai mi-a prezentai rîzînd undițiie alcătuite de el. SADOVEANU, N. F. 63. Înșiră pietrele și alcătui numele copilului. ISPIRESCU, L. 134. ♦ A întocmi, a compune, a concepe. Catargurile negrilor brazi îi vor arăta de-a pururi cerul albastru sub care a trăit și a știut să-și alcătuiască viața ca un înțelept ce-a fost. ANGHEL, PR. 59. ♦ Refl. A lua ființă, a se forma. Gheorghiță simți o ușoară înduioșare, totuși nu i se putea alcătui în minte nici o vorbă de mîngîiere. SADOVEANU, B. 68. Atîta singe mohorît curse din... scorpie, încît se alcătui o baltă. 2. Tranz. (Despre mai multe elemente disparate) A compune, a forma (împreună), a constitui. Acum o sută de ani, vreo zece case alcătuiau tot schitul Roșioara. GALACTION, O. I 315. O răzășie destul de mare. casa bătrînească cu toată pajiștea ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. 3. Refl. (De obicei cu determinări introduse prin prep. «din») A fi format, constituit din..., a se compune, a consta din... Ținuta de tîrg a lui Culai se alcătuia dintr-un surtuc curățel, pantaloni întregi și o cămașă albastră. SADOVEANU, N. F. 148. Mulți cai erau încărcați cu scumpeturile din care se alcătida zestrea fiicei lui Albu-împărat. POPESCU, B. I 40. Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. NEGRUZZI, S. I 5. 4. Tranz. (Arhaizant și popular) A strînge, a aduna; a aranja, a rîndui. Ba eu, cuscră Ileană, i-oi alcătui într-o punguță de piele măiestriile acestea și le-a purta cu sine. SADOVEANU, N. F. 77. ♦ (Complementul este un abstract) A face, a încheia. Foarte mi-a plăcut cum a alcătuit el legămînt cu Oanea. SADOVEANU, N. F. 86.

PELLEA 1. Amza P. (1931-1983, n. Băilești), actor român. Creator al unor roluri de mare dramatism sau de un comic savuros. Înzestrat cu o vocație cinematografică extraordinară, a creat eroi de excepție în situații excepționale sau a întruchipat cu un farmec deosebit tipul olteanului isteț, ironic, inventiv și dinamic („Dacii”, „Mihai Viteazul”, „Puterea și Adevărul”, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, „Osânda”, „Duios Anastasia trecea”, „Nea Mărin miliardar”, „Capcana mercenarilor”). Protagonist în piesele: „Croitorii cei mari din Valahia”, „Platonov”, „A treia țeapă”. 2. Oana P. (n. 1962, București), actriță română. Fiica lui P. (1). Talent remarcabil ce acoperă o paletă interpretativă complexă în registre diferite, de la comedie la dramă, tragedie (în teatru: „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, „Scorpia îmblânzită”, „Richard al II-lea” de Shakespeare, „Trei surori” de Cehov; în film: „Faleze de nisip”, „Vulpe vânător”, „Stare de fapt”).

scorpie (-ii), s. f. – 1. Scorpion. – 2. Dragon. – 3. Constelația Scorpionului. – Mr. scorpiu. Mgr. σϰορπίον, prin intermediul sl. skorpija (Miklosich, Fremdw., 125; Densusianu, Rom., XXXIII, 285; Murnu 50; cf. REW 7741a și Vasmer, Gr., 134). Este dubletul lui scorpion, s. m., din fr. scorpion și a lui scorpenă, s. f. (porc-de-mare, Scorpaena scrofa), din ngr. σϰόρπαινα. Din var. sl. skoropei, skoropeja cu suf. -niță pare să provină coropișniță.

ȘI¹ adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr. Primi cu toată mulțumirea, ca imul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Pe înserate și vine la dînsa. CREANGĂ, P. 173. Așadar, curînd se și însură. NEGRUZZI, S. I 72. De aș ști că mă vei și omorî nu pot să tac. id. ib. 147. Dar de va și muri cineva. scapă de dișărtăciunile lumii. DRĂGHICI, R. 72. ♦ (De obicei în legătură cu «așa») întocmai, exact.Cum zicea el, așa se și făcea. ISPIRESCU, L. 183; Precum au zis, așa au și făcut. EMINESCU, N. 10. 2. Pe deasupra, în plus, încă. Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea... după citire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. De-i și păți ceva, numai tu să știi. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ (Întărit prin «mai» sau «încă») Încheagă brînză... mănîncă toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Mircea este silit a primi încă și suzeranitatea Porții. BĂLCESCU, O. II 13. Ba încă și dai dreptate părerilor felurite. CONACHI, P. 281. 3. (Înaintea unui membru al propoziției care trebuie scos în relief) Chiar, încă, de asemenea. Parfumul trecutului, forța suvenirilor dau parcă un suflet și locurilor unde ai trăit. BART, E. 394. Că și eu nădăjduiesc să mă întorc. ISPIRESCU, L. 9. Bar și sărac așa ca în anul acesta... niciodată n-am fost. CREANGĂ, A. 71. Printre tomuri brăcuite așezat și el un brac. EMINESCU, O. I 134. Vezi să nu păți și tu ca simigiul. ODOBESCU, S. III 10. Se găsesc ș-acum pe rîpe bucăți de armuri zdrobite. ALEXANDRESCU, M. 22. ♦ (Purtînd accentul în frază, pe lîngă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare. CREANGĂ, P. 241. Se pregătesc ca într-o «școală», pentru alte lupte mai mari, ce îi așteaptă, cu o nație și mai barbară, și mai puternică. BĂLCESCU, O. I 12. ◊ Loc. adj. și adv. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic, mai mult. Din spătoși, vătafii au devenit și mai și... Crapă de sănătate. PAS, L. II 256. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Numai iată ce vede Harap-Alb altă bîzdîganie și mai și. CREANGĂ, P. 244. Și pe urmă gropile pentru lupi, pe care făgăduise să le arate, erau și mai și. CONTEMPORANUL, VII_II 98. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. ISPIRESCU, L. 8. Vor veni cu oști străine... și poate și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. I 139. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată că acțiunea verbului înaintea căruia se află se desfășoară sau s-a desfășurat în termenul cel mai scurt posibil față de o acțiune anterioară) Imediat, îndată, pe loc. O mătușă sihastră, Cum îl văzu, îi și zise. ISPIRESCU, L. 357. Să-mi dai bani de cheltuială... ca să și pornesc, fără zăbavă. CREANGĂ, P. 185. Cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să și dai de grădina ursului. id. ib. 215. Iată-n zori c-au și plecat pe-un cal alb ne-ncălecat. ALECSANDRI, P. I 28. 2. (Așezat înaintea unui verb arată că acțiunea lui s-a realizat mai repede decît era de așteptat) Deja. Masa se și punea în grădină sub o alee lungă de aluni. HOGAȘ, DR. II 104. Craiul, pe de altă parte, și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186.

ALCĂTUI (-tuesc) I. vb. tr. 1 A face, a crea ¶ 2 A întocmi: legea n’a fost bine alcătuită ¶ 3 A compune ceva înscris: „Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor” alcătuit de Dimitrie Cantemir; proverb: Cu ce dascăl locuește, Așa carte-alcătuește (PANN), cu cine trăește sau se însoțește cineva, așa-i e firea ¶ 4 A face ceva prin punerea mai multor lucruri Ia un loc: scrise pe niște pietre scumpe cîte o slovă, după aceea înșiră pietrele și alcătui numele copilului (ISP.) ¶ 5 A face la un loc, a constitui (vorb. despre un tot): țăranii alcătuesc cea mai mare parte a țării noastre ¶ 6 ‡A înființa: Mavrocordat carele au alcătuit școale: elinească, italienească, turcească, slovenească (C.-RAD.) ¶ 7 ‡A orîndui, a așeza, a pune într’un loc. II. vb. refl. 1 A fi compus, a consta din...: casa se alcătuește din cinci încăperi ¶ 2 A se forma: atîta sînge curse din spurcăciunea de scorpie, încît se alcătui o baltă (ISP.) ¶ 3 †A se înțelege asupra unui lucru, a cădea de acord, a se învoi: m’am dus de grabă de m’am alcătuit cu vivandiera ca să-l iau locul (ALECS.) [ung. alkotni].

MINȚI vb. IV. 1. Intranz. A face afirmații neîntemeiate, a susține lucruri neadevărate, a spune minciuni (I 1). Și să nu mințim înaintea lu Dumnezeu și oamenilor. CORESI, EV. 163, cf. 385. Pare-mi că minți aiave. VARLAAM, C. 453. Iar, de ți să pare ție cum eu mințăsc, de altile eu de acum înainte voi tăcia. HERODOT (1 645), 392, cf. PRAV.. 241. Procleții aducînd înaintea spre minciuni numel(e) și semnele și vreamile cu arătare între carel(e) am mințit grăind (a. 1692). GCR I, 302/26, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 228. Nu minți, că omul mincinos nicăiri nu are omenie (a. 1821). GCR II, 234/21. Nu, nu te iubesc, sărmană copilă! De ți-am și spus-o, am mințit. NEGRUZZI, S. I, 55, cf. 161. Să fiu anatema dacă minț. FILIMON, O. I, 143. Neagă-mi, rege, să văd și eu o dată Pe-un rege cînd mințește. COȘBUC, S. 116, cf. 127. Voi ști îndată adevărul,. . . dar de mințești, dai de dracul cu mine. AGÎRBICEANU, A. 394, cf. 104. Vai de mine! cum pot minți oamenii astfel. SADOVEANU, Z. C. 254. Cine mi-a fost spus mie că el nici cînd a fost mire nu s-a culcat cu așa scumpeturi? Unde-i ăla? Să-i arăt că mințește. DAN, U. 177. În felul lui, Mihai nu mințea. CAMIL PETRESCU, N. 51. Mințea. Și tremura să nu fie prins cu minciuna. STANCU, R. A. III, 111. Să mă bată Dumnezeu dacă mințesc. T. POPOVICI, SE. 132. Zis-a badea c-a veni Pînă-n fundul grădinii. . . D-a mințit și n-a venit, Doamne, rău m-a celuit! JARNIK-BÎRSEANU, D. 97. Așa zice-on bădișor, Că de dor oamenii mor. Minte badea ca un cîne, Că de dor nu moare nime, Că moare că n-are zile. MÎNDRESCU, L. P. 47. Frații-l trăgeau de suman să nu mință așa tare. RETEGANUL, P. III, 44. Eu minț. ALR I 1 520/122. Gura zice, gura minte; omul tot rămíne om de omenie. ZANNE, P. II, 178. ◊ (În dialog, folosit pentru a contrazice categoric pe vorbitor) Iar Esop zisă; minți, că lui D[u]mnezeu nu e lipsă să inveațe de la om nimica. (a. 1812). GCR II, 209/41. Minți, mojicule, strigă țiganul îngimfat. ISPIRESCU, L. 203. Minți, dragă muierea mea. MARIAN, SA. 137. ◊ E x p r. Minte de se opresc apele (în loc) (sau de-ngheață apele, de ia spumele de la gură, de stă soarele-n loc, de stinge, de-ți stă ceasul), se spune despre un om foarte mincinos. ◊ (Construit cu dativul etic) Că așa-ți minte de stai a-l crede. RETEGANUL, P. I, 30. ◊ (Învechit, urmat de un complement în dativ sau introdus prin prep. „spre”, „către”, „asupra”, care indică persoana sau obiectul despre care se face o afirmație) Grămădescu păcate pre păcate. . . clevetescu și mîntu unii cătră alții (a. 1550). CUV. BĂTR. II, 418/10. Nu vă lăudareți și nu mențireți spre deadevăru. COD. VOR. 126/19. Dracii Domnului mențiră (mănțiră H) lui, și fi-va vreamia lor in veac. PSALT. 169, cf. 186. Întru multă silă a ta mint ție dracii tăi. CORESI, PS. 166/8, cf. 212/7. Nu mințireți unul spre altul. N. TEST. (1648), 271^r/4. ◊ R e f l. i m p e r s. Vei vedea cum ni se minte în școală, în biserică. EMINESCU, N. 61. ◊ T r a n z. Multe mințind ci asupra me (a 1 692). GCR I, 302/1. Ascunse-și el fapta, mințindu-i Multe sărmanei femei și purtînd-o cu vorbe deșarte. COȘBUC, AE. 19. Fecioru-i mare cîne. . . Că te pune pe-un genunche Și-ți tot minte mii și sute Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Încordați-vă urechile, căscați-vă gurile și ascultați să vă mință nenea Ionuț o poveste asemenea căreia n-a fost nici nu este. BOTA, P. 114. 2. T r a n z. A induce în eroare, a înșela, a păcăli; a amăgi. Să nu minți pre roaba ta. BIBLIA (1 688), 267²/37. Întîlniiu pe doi bătrîni cari mă mințiră și mă luară în bătaie de joc. GORJAN, H. IV, 121/32. Iepurile și vulpea,. . . fiecare după firea sa, se silesc a-și minți gonacii. ODOBESCU, S. III, 41. Un tînăr, – zmeu năprasnic cu ochi ce sorb și mint. MACEDONSKI, o. i, 24. Eu nu v-am mințit niciodată și nici nu v-am ademenit. REBREANU, R. II, 89. De ce mă minți, De-atîția ani de-a rîndul, că tu ești cel mai mare. MINULESCU, V. 62. Minciuni! Scamatorul ne minte. Săbiile lui sînt false. SAHIA, N. 67. Eu nu vreau să te mint, ci ca să te liniștesc puțin iau din cerneala cu care au scris și dînșii. . . și acopăr caietul acesta cu slove. ARGHEZI, P. T. 78. De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I, 44, cf. id. TR. 153. El, ca să nu mință scorpia, căci era un om drept,. . . a tăiat de pe talpa picioarelor cîte o bucățică de carne. ȘEZ. V, 135, cf. ALR II 3 417/784, 848. (F i g.) Ca să mai mintă așteptarea, Constantin a început sa fumeze. GALACTION, O. 146. (A b s o l.) Gîndirea-i e infamă, Inșală, și-i soție, ea minte, și e mamă! COȘBUC, B. 144. (F i g.) Scutură din treacăt salbe, Deci podoabe care mint, Surpă bolți de ramuri albe Cu portaluri de argint. TOPÎRCEANU, B. 17. ◊ (Cu determinări arătînd mijlocul folosit) Cu apa i-a mințit. TEODORESCU, P. P. 544. Îl minți cu o bucată de pîne. ALR II 3417/182, cf. 3 417/702, 762, 899. ♦ S p e c. A înșela în dragoste, a fi infidel, a trăda. Cf. CAMIL PETRESCU, U. N. 213. ♦ (Despre simțuri) A denatura realitatea, a înșela. Oare ochii ei o mint, sau aievea-i, adevăru-i? Flori de tei el are-n păru-i și la șold un corn de-argint. EMINESCU, O. I, 103. ◊ E x p r. A-și minți foamea = a-și potoli temporar foamea gustînd ceva, mîncînd puțin. Îmi mai mințiiu nițel foamea cu poamele ce găseam destule. GORJAN, H. I, 133/30. 3. I n t r a n z. (Învechit; urmat de determinări in dativ) A se dovedi mincinos, trădător față de cineva sau de ceva; a se lepăda de cineva sau de ceva; a nu se ține de cuvînt. Sînt mai bucuros a da turcilor. . . toată țara. . . decît să mințesc cuvîntului meu. NEGRUZZI, S. II, 141. A mințit titlului ce-l poartă. BOLLIAC, ap. DDRF. A mințit lui Isus Cristos vînzînd agarenilor o țeară creștină deoarece jurase a căuta să aducă la creștinătate pe păgîni. ISPIRESCU, M. V. 39. Ne rămîne mîngîierea că nu am mințit conștiinței noastre. ODOBESCU, S. I, 504. 4. T r a n z. (Învechit, rar) A arăta drept mincinos. Cum s-au ivit cartea lui Topeltinus la lumină, îndată l-ar fi mințiit învățații și l-ar fi rușinat ca pre un viclean. MAIOR, IST. 41/31. - Prez. ind.: mint și (învechit și regional) minț, mint, mințesc. – Și: (învechit) mențí, mînți vb. IV. Lat. mentiri.

om, oameni, s.m. – 1. Bărbat (însurat). 2. Soț. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). ♦ (top.) Vârful Omul (1.931 m), situat la sud de Bistrița Aurie, la granița dintre Bistrița-Năsăud și Suceava, „amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipașcu, 1940); cf. Vf. Omul, din Munții Bucegi, Omul de Piatră, din Munții Făgăraș, cu sensul de „om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) „cap, vârf”, fie de la prezența unor stânci având configurații umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscență a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu, 1966). 4. (mit.) Omul Apei, personaj imaginar din basmele maramureșene: „Omul Apei este un spirit malefic, cu toate că în unele legende este inofensiv. Este imaginat în chip de om și locuiește în apele adânci, fiind și stăpânul peștilor, cu care îi atrage pe cei pe care îi întâlnește, pentru a-i îneca și mânca. Unele legende iau aspect de basme, deoarece Omul Apei le dăruiește peștișorul de aur, simbol al bogăției” (Bilțiu, 1999: 30). 5. (mit.) Omul Fiarelor (Sălbatice), personaj mitologic local, numit și Împăratul Lupilor: „Omul Sierelor era înalt, cât un brad de o sută de ani și avea numai jumătate trup, de-a lungul, adică din creștetul capului și până la talpa piciorului. Și această jumătate ardea ca focul, de nu te puteai uita la el de groază și spaimă, căci cine cuteza a se uita la el murea în scurtă vreme” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 46). 6. (mit.) Omul Nopții (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Feciorul Pădurii, Omul Vântului), personaj mitologic înfățișat ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele (Eretescu, 2007:11). Era un om „cu fălci și cu dinți ca de cal”, cu ochii „cât boul” și cu nasul „cât pumnul” (Bilțiu, 1999: 31). Omul Nopții o urmărește pe Fata Pădurii, pe care o prinde, o omoară rupând-o în două și o consumă în fața ciobanului-victimă (Eretescu, 2007). „Omu Nopții sare într-un picior ca și iepurele când merge. Și umblă pe dealuri și pe păduri. Pe Fata Pădurii o ia și o pune pe foc. Îi face capătul. Nu-i bine să te întâlnești cu el. Dacă îl vezi, nu-i bine a zice către el nimic” (Ioan Ivănciuc, 54 ani, Cornești, cf. Bilțiu, 1999: 173). „Tată-meu o fo’ pribeag mare, șî venea la el Fata Pădurii șî trecea șî să ducea. După ceea o zinit Omu Nopțî. Da o-ntrebat: N-ai văzut pă Ileana Sân-Ziana? Da’ zice pribeagu’ că n-o văzut-o. Omu Nopții zicea: Eu mă duc după ea să o găsăsc. Dară, să ducea după ea / Șî o găsea, / Țâțele i le tăia, / Pădurea după ea zdera / Și tătă că o rupea” (Ileana Codrea, Vadu Izei, 1922, cf. Papahagi, 1925). 7. (astr.) Omul, numele popular al constelației Hercule. Potrivit unei legende românești, la facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ. Însă, într-o zi, o femeie ce îngrijea un copil nou-născut a aruncat spre cer un scutec murdar, încât era gata să mânjească cerul cu el. Dumnezeu s-a supărat și a îndepărtat cerul de pământ. Atunci, Omul s-a hotărât să plece la cer, la Dumnezeu, să-l convingă să aducă cerul înapoi, aproape de pământ. A luat cu el Carul Mare, cu patru boi, Carul Mic, Candela, Crucea de la biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul, Cloșca cu pui, Scroafa, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul, Porcarul, Hora din sat etc. Cam pe la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer, s-a întâlnit cu Dracul, cu care s-a luat la harță. Diavolul a scos din traistă Balaurul, Ursul, Scorpia. Omul s-a luat la trântă cu dracul și l-a învins. Urmele acestei bătălii se văd și astăzi pe cer. – Lat. homo „om, muritor, bărbat” (Scriban, Șăineanu; Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

ORANGE [órindʒ] (ORANJE) 1. Fluviu în S Africii (Lesotho, Rep. Africa de Sud și Namibia); 2.100 km. Izv. din M-ții Scorpiei (culmea Mont-aux-Sources), trece prin S deșertului Kalahari, străbate deșertul Namib și se varsă în Oc. Atlantic (G. Alexander). Nu este navigabil din cauza regimului său variabil, a repezișurilor și cascadelor. Afl. pr.: Vaal. 2. Statul liber O. (Orange Free State), formațiune statală creată de buri după 1830, cu autonomie (1836) și capitala la Wimburg. Ocupată de trupele engleze (1848) și anexată la Colonia Capului, a devenit stat independent (1854). În urma Războiului anglo-bur (1899-1902) a devenit colonie a Marii Britanii. Capătă autonomie internă (1907) și intră în Uniunea Sud-Africană (1910). În cadrul statului nou creat își păstrează statutul de unitate administrativă (provincie, cu capitala la Bloemfontein).

STRĂBUN¹, străbuni, s. m. 1. Străbunic, răzbunic. Plecase vrăjit de vorbele pline de miere ce-i zugrăveau o idilică viață de străbun împresurat de dragostea fiilor și a nepoților. ANGHEL, PR. 64. Întrebă pe unii și pre alții despre scorpie și locuința ei; dar îi răspunseră că bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri. ISPIRESCU, L. 9. 2. (Mai ales la pl.) Strămoși. Cum tremură cenușa aspră, Ce-nfiorați îmi par cărbunii, De vraja ce le-a mai rămas, Din cîte povesteau străbunii. GOGA, P. 20. Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sînteți – Niște mișei! EMINESCU, O. I 151. Atîți nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10.

RISIPI, risipesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A arunca, a împroșca în toate părțile; a împrăștia. Și-n fuga lui turbată, risipea cu piciorul pietrele ce se rostogoleau în vale. GANE, N. I 80. Scorpia... dete cu coada și risipi focul. ISPIRESCU, L. 138. ◊ Refl. Praful se risipi pe lemnul mesuței. C. PETRESCU, C. V. 377. ♦ Refl. (Despre abstracte) A se răspîndi, a se propaga. Printre școlari se risipi iute zvonul respectuos că venise un student de la Cernăuți care citise întreaga bibliotecă gimnazială. CĂLINESCU, E. 107. ♦ A așeza ici și colo; a presăra. Cumpăr singură flori pe care le aduc și le risipesc în vasele smălțuite. CAMIL PETRESCU, P. 12. 2. Tranz. (Cu privire la avere, la bunuri materiale etc.; în opoziție cu economisi) A cheltui fără socoteală, a împrăștia fără cruțare; a irosi, a părădui. Zăbovise o viață întreagă la Paris, risipise toată averea adunată de străbunii săi din truda șerbilor. I. BOTEZ, ȘC. 41. Mare stare să ai tu, tinere, de o risipești așa. ISPIRESCU, L. 279. Îi place banul ca să-l risipească: de aceea îl adună de oriunde poate, cu orice preț. BOLINTINEANU, O. 252. (Absol.) Lucrul adună, iar lenea risipește = omul harnic e econom, iar omul leneș, cheltuitor. (Refl. pas.) Rezerva de la început se risipise, C. PETRESCU, C. V. 297. ◊ Fig. Risipit-am fără milă tinerețea, viața mea. EFTIMIU, Î. 105. Căci pentru care altă minune decît tine, Mi-aș risipi o viață de cugetări senine? EMINESCU, O. I 232. (Refl.) Mi se risipea viața în moliciune... și cărți de joc. D. ZAMFIRESCU, R. 96. ♦ A distruge, a prăpădi. (Refl.) Să nu o asculte [pe nevastă] îi era că i se risipește casa și își pierde rostul. ISPIRESCU, L. 333. 3. Refl. (Despre oameni) A se răspîndi în toate părțile; a se împrăștia, a se răsfira, a se răzleți. Cele ale căror bărbați nu sosiseră nici de data asta se risipeau pe țărm, cu mîna la gură și cu ochii la orizontul plumburiu. DUMITRIU, P. F. 32. Mii întregi se risipesc, Alte mii în loc sosesc. ALECSANDRI, P. II 16. ◊ Expr. A se risipi ca potîrnichile (sau ca puii de potîrniche) v. potîrniche. ◊ Tranz. Am o cloșcă: noaptea strînge puii și ziua-i risipește (Casa). GOROVEI, C. 47. ♦ Tranz. (Cu privire la cete, armate etc.) A pune pe fugă, a respinge, a înfrînge. Mergi în Dacia, grăbește, Pe barbari de-i risipește. ALECSANDRI, P. II 12. Și tăia, nene, tăia, Pe tătari îi risipea. id. P. P. 198. 4. Refl. (Despre nori, ceață, aburi etc.) A se destrăma, a se spulbera, a dispărea, a pieri. A venit primăvara, s-au risipit norii. STANCU, D. 108. Cum se risipește mireasma în ger, așa s-au dus toate. SADOVEANU, B. 67. Ceața se risipi și ei rămaseră teaferi. ISPIRESCU, L. 99. ◊ Fig. Clipele acelui popas se risipeau ca fulgii de păpădie în adierea vîntului. SADOVEANU, N. P. 143. Se risipesc toate dimprejuru-ți, timp și spațiu fug. EMINESCU, N. 55. 5. Tranz. A face să dispară; a îndepărta, a înlătura. O puicuță ca o floare, Ce-mi risipea grijile, Îmi gonea durerile. TEODORESCU, P. P. 283. 6. Refl. A se dărîma, a se prăbuși, a se nărui, a se surpa. Aicea n-avem grijă, afară numai dacă s-ar risipi muntele întreg. GANE, N. I 94. Numai iată ce dă de un cuptori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. ♦ Tranz. (Rar) A măcina. Muntele își risipea necontenit rîpile și costișele erau cu totul lipsite de pășune. SADOVEANU, F. J. 372. ♦ A se nimici, a se distruge; a se prăpădi. De mult s-au risipit și-acei Bătrîni ce-n umbră ți-au stătut. IOSIF, PATR. 8. ◊ Fig. Mama și surorile plîng de se risipesc. SEVASTOS, N. 90.

ZDRAVĂN, -Ă, zdraveni, -e, adj. 1. (Despre oameni sau despre părți ale corpului lor) Voinic, puternic, vînjos, viguros. Oamenii îl priveau: erazdravăn.Pîrvu,măcar că-l supsese boala. DUMITRIU, N. 89. Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. Bre... ian privește, a ridicat copacul subțioară... Zdravăn e, bată-l codru! ALECSANDRI, T. I 448. Ticăitul boier răcnea cît putea, vrînd să se împotrivească; dar ce puteau bătrînele lui mini împotriva acelor patru brațe zdravene care-l trăgeau! NEGRUZZI, S. I 156. ♦ (Adverbial) Cu putere, tare; voinicește. Apăsa zdravăn fierul în pămînt. DUMITRIU, N. 146. Ține-te zdravăn, stăpîne, că iar am să zbor. CREANGĂ, P. 220. Căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, N. 42. 2. Sănătos, teafăr; întreg, neatins, nevătămat (la trup sau la minte). Las’ că știu eu de cînd e bolnavă... O văzui azi zdravănă pe uliță. DUMITRIU, N. 232. În două săptămîni e zdravăn ca mine și ca dumneata. C. PETRESCU, C. V. 206. Era o idră, adecă o scorpie grozavă, care locuiește în smîrcurile de pe-acolo, de unde iese și nimic nu scapă zdravăn din ce întîlnește în calea ei. ISPIRESCU, U. 34. Grije să n-ai: sînt toți foarte cuminți și zdraveni. CARAGIALE, O. VII 28. De trînteli mii pe jos, Zdravăn n-am nici un os. Cap, picior, mină, cot: Vînătă-s peste tot. TEODORESCU, P. P. 282. Ba nu ți-oi da pe negrul, Cît mi-o fi zdravăn capul. id. ib. 628. ◊ Expr. A nu fi zdravăn (la cap) = a nu fi în toate mințile, a nu fi întreg la minte. Da ce, mă, nu ești zdravăn? Ce să-ți dau eu să mănînci, acum, la miezul nopții? ISPIRESCU, la TDRG. 3. (Pe lîngă nume de obiecte, intensifică diferitele lor calități) Mare, puternic, solid, rezistent. Un om posomorit.. i-a tras o palmă zdravănă. GALACTION, O. I 87. Închisei și înțepenii ușa pe dinlăuntru cu un par zdravăn. HOGAȘ, M. N. 86. Porunci să facă un foc zdravăn și... puseră căldarea cu laptele pe foc. RETEGANUL, P. III 24. Cumpără două belciuge și un lăcătoi zdravăn. CREANGĂ, P. 321. Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani în rostogol Nu-ngrozesc ca uriașul ce s-arată crunt la lume. ALECSANDRI, P. III 238. (Adverbial) Mult, din plin. Îl îndeamnă gînduri absurde: să intre într-un restaurant, să se așeze la masă, să mănînce zdravăn și pe urmă să spună că a uitat punga acasă. C. PETRESCU, C. V. 136. Radu mănîncă zdravăn, nu se încurcă, iar mă-sa se-ngrașă privindu-l. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. Aho! car nebun, aho! Cînd te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară ori cu fin din țarină, atunci să mergi așa. CREANGĂ, P. 41. – Variantă: zdreavăn, -ă (ALECSANDRI, T. 656) adj.

scorpie sf [At: CORESI, EV. 30 / V: (reg) ~rtie, șc~, șcuorpă, șcurpie / Pl: ~ii / E: slv скорпиꙗ cf ngr σκορπίος] 1 (Îvp) Scorpion (1). 2 (Pop; mai ales art) Scorpion (2). 3 (Mai ales în basme; adesea și ca np) Ființă fantastică cu însușiri supranaturale, închipuită de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărei sânge ar avea însușiri miraculoase Si: (reg) scorpioană. 4 (Pop; îe) A bea (sau a mânca) ca o ~ A bea (sau a mânca) foarte mult, cu lăcomie. 5 (Fam; dep) Persoană (mai ales femeie) foarte rea (și extrem de urâtă). 6-7 (Reg; dep) Vită rea (sau slabă). 8 (Reg) Viperă (Pelias berus). 9 (Reg) Specie de șarpe nedefinit mai îndeaproape. 10 (Reg) Broască țestoasă (Testudo graeca și ibera). 11 (Iht; îc) ~-de-mare Pește teleostean marin, lung până la 30 cm, cu corp greoi, acoperit cu solzi mici cafenii-cenușii, cu pete întunecate și cu țepii înotătoarelor venicoși Si: porc-de-mare (Scorpaena porcus). 12 (Orn; reg) Pescărel (Cinclus cinclus). 13 (Reg) Nume generic pentru vietăți. 14 (Reg) Lemn putred și găunos. 15 (Reg) Bucată de gheață care plutește pe mijlocul unei ape. 16-17 (Înv) Harapnic (1-2).

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

CU prep. I. (Cu sens asociativ) 1. (Exprimă o asociere propriu-zisă; în opoziție cu fără) împreună, însoțit de... O vie cu livadă frumoasă. CREANGĂ, P. 3. ◊ (Întărit prin alte conjuncții, adverbe sau locuțiuni: adverbiale) Și cu. Cinci și cu cinci fac zece. ▭ Iar cel ungurean Și cu cel vrîncean Mări, se vorbiră... Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. La un loc Cu. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. Cu... cu tot. Ipate își ia femeia cu zestre cu tot. CREANGĂ, P. 168. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. Am cu ce să te cumpăr pe tine cu nas cu tot. ALECSANDRI, T. 154. Cu toții (sau cu toatele). Se pun la masă cu toatele. CREANGĂ, P. 10. Ca mumii egiptene stau cu toții-n scaun țepeni. EMINESCU, O. I 155. Noi cu toții adormisem și horăiam. NEGRUZZI, S. I 252. Cu toții (mai rar cu toți) Împreună. În ora de pornire cu toții împreună Doresc l-a tale păsuri călătorie bună. ALECSANDRI, P. I 138. De față cu = în fața, în prezența cuiva. (Repetat, legînd două noțiuni opuse) Cu... cu... = toți, fără deosebire, la un loc. Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară. ISPIRESCU, L. 40. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare... strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. ◊ (Între două substantive care se repetă arată că o acțiune continuă este săvîrșită cu încetul) Întorcea foaie cu foaie. EMINESCU, N. 45. ◊ (Precedînd un substantiv repetat) Picurii cu strop de strop Fac alinărilor potop. COȘBUC, P. 1156. 2. (Formează cu cuvîntul următor o locuțiune atributivă care exprimă o caracterizare) E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări, cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Care cu poveri de muncă Vin încet. COȘBUC, P. I 47. Duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I 83. 3. (Exprimă reciprocitatea; mai ales după verbe reflexive) Femeile se salută cu Ana. DAVIDOGLU, M. 17. Se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1. ♦ (Unește două substantive pentru a arăta că persoanele respective sînt legate printr-o legătură de rudenie sau de prietenie) Sîntem pe moșia unei scorpii, soră cu Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 5. Ochilă, frate cu Orbilă. CREANGĂ, P. 244. II. (Cu sens modal) 1. (Împreună cu substantivul care urmează, formează complemente de mod) Vin neveste de la rîu; Și cu poala prinsă-n brîu, Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Toți se uită cu mirare. EMINESCU, O. I 87. Frumoasă copiliță! spune-mi de unde vii Cu zîmbet pe guriță. ALECSANDRI, P. I 208. ◊ (În legătură cu substantive, formează loc. adv.) Cu binișorul. Cu fuga. Cu graba. Cu cale. Cu grijă. ◊ (Rar, înlocuiește prep. «în», «de», «prin» etc.) Îi despoia [pe-boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. Ne arătă... chipul cu care ne putem mîntui. BĂLCESCU, O. II 9. Pieriră cu aceeași moarte ca Andrei. BĂLCESCU, O. II 260. 2. (Introduce complementul instrumental propriu-zis și complementul materiei) Cu ajutorul..., folosind..., întrebuințînd..., servindu-se de... Cu mîinile tale, cu mîinile mele, Cu mîinile miilor de mii Am dărîmat temniți, și-am ridicat schele. CASSIAN, H. 20. Cu pasul meu lacom de drumuri, Eu deapăn distanțele ghem. BENIUC, V. 63. Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș, Negru, mic, muiat în tuș Și pe-aripi pudrat cu brumă. TOPÎRCEANU, B. 54. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic... unge toți pereții cu sînge. CREANGĂ, P. 25. ♦ (Introduce complementul care arată conținutul) O farfurie mare, încărcată cu fructe. HOGAȘ, DR. 282. Un poloboc cu vin Mergea în car, pe drum, încet și foarte lin. DONICI, F. 35. 3. (Introduce complementul de măsură) Aceea e femeie; mai naltă cu două palme decît mine. NEGRUZZI, S. I Golea-mi sta Și-mi petrecea... Bînd la vin Cu vedrile, Pelin Cu ocalele. TEODORESCU, P. P. 587. ♦ (Împreună cu un numeral, un pronume nehotărît sau un adverb, arată cantitatea, prețul, numărul etc.) Se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier. ISPIRESCU, L. 1. S-au dus și moșneagul cu vaca la tîrg și-au vîndut-o cu treizeci de lei de argint. SBIERA, P. 274. Ai să lași cu nouă lei, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 113. ◊ Loc. adv. Cu droaia = în număr mare. Numai iacă au și început a curge furnicile cu droaia. CREANGĂ, P. 264. 4. (În comparații, precedat de «asemenea», «la fel», «potrivit», «deopotrivă», «egal», «în rînd») Haina asta e la fel cu cealaltă. ▭ Să-i zici Păsări-Lăți-Lungilă mi se pare că e mai potrivit cu năravul și apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. III. (Cu sens temporal) 1. (În opoziție cu înainte sau după, exprimînd simultaneitatea) în timpul, la, pe la, în același timp, o dată cu... Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează. EMINESCU, O. I 133. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Sub o rîpă stearpă, Pe un rîu în spume... Cu vărsarea serii un străin sosi. BOLINTINEANU, O. 58. 2. (Precedat de prep. «de») Începînd cu, din (timpul). Doarme făr-a se trezi De cu zori și pînă-n seară, De cu seară pînă-n zi. ALECSANDRI, P. III 396. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (De) cînd cu v. cînd. 2. (împreună cu anumite cuvinte cu sens temporal, ca «lună», «an», «ceas» etc., arată durata) De multe ori nu venea cu zilele p-acasă. ISPIRESCU, L. 123. S-a dus neică cu carul Nu l-oi mai vedea cu anul. BIBICESCU, P. P. 35. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbele «a ține», «a angaja», «a lucra» etc.) Cu altul (sau cu ziua etc.) = pe (termen de) un an (sau de o zi etc.). Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul. CREANGĂ, P. 151. Cu vreme (sau cu vremea), cu timpul sau cu zăbavă = încetul cu încetul, o dată și o dată, cîndva. Și cu vreme de-oi trăi, Pîn-într-unul ți-oi plăti. ALECSANDRI, P. P. 162. An cu an sau zi cu zi etc., exprimă o succesiune. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. Cu fiecare zi = mereu, într-una. IV. (Cu sens cauzal) Din cauza, din pricina, pentru, de. Se luase de gînduri cu atîta cheltuială. ISPIRESCU, L. 232. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. CREANGĂ, P. 5. V. (Cu sens concesiv, în loc. conj.) Cu toate că = deși, admițînd că..., chiar. Cu toate că înserarea se lăsase, ne-am continuat drumul. (Urmat de un substantiv) Cu tot (sau toată)... = chiar ținînd seamă de... După ce-au mai crescut puțin, l-au dat... cu toată sărăcia sa, la școală. SBIERA, P. 130. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spinului, cu toate îndreptările și înrudirea lui. CREANGĂ, P. 209. (Corelativ al unei propoziții concesive) Cu toate acestea = totuși. Marea era agitată, dar cu toate acestea barca a ieșit în larg. VI. (Exprimă relația) În ce privește..., referitor la... Faptul că Mimi se schimbase cu ei îi umplea inima de mulțumire. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Cum rămîne cu moșu-tău? CREANGĂ, P. 187.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

AVEA, am, vb II. Tranz. I. 1. A stăpîni, a poseda. Nu au despoții atîtea puști ca să poată doborî pe toți cei însetați de libertate. CAMIL PETRESCU, B. 119. [Copilul] după ce văzu că nu mai are de nici unele, și nici părinți, se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. Nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă. CARAGIALE, O. III 39. Am auzit că ai o furcă de aur, care toarce singură. CREANGĂ, P. 96. ◊ Expr. (Familiar) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am avut ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de la», precizînd proveniența obiectului posedat) Avem de moștenire, de la tata, o pereche de opinci. ISPIRESCU, L. 215. Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău. CREANGĂ, P. 215. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» arătînd destinația obiectului posedat) S-o aibi de zestre pe cînd te-i mărita. SBIERA, P. 207. Să prinzi vreo fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280. ◊ Fig. (Complementul este un abstract; uneori cu determinări introduse prin prepoziții) Ai dreptate, bădie Neculăieș... De unde să știi dumneata ce-aștept eu? SADOVEANU, P. M. 45. Avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. Țara are nevoie de tihnă. DELAVRANCEA, A. 55. Trebuie întîi să omorîm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci, pînă va fi acesta deasupra pămîntului, pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. Împărăteasa a avut de grijă și pentru aceasta. ISPIRESCU, L. 107. (Popular) Nu știu dacă ai la știință ori ba. CREANGĂ, P. 313. ◊ Expr. (Eliptic) Ce am eu de acolo? v. acolo. ◊ (Verbul împreună cu complementul său formează o locuțiune verbală) A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea (o) dorință = a dori. A avea o ceartă = a se certa. Se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A avea scăpare = a scăpa. Nu mai ai scăpare din mîna mea! ISPIRESCU, L. 223. A avea nădejde = a nădăjdui. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A avea (un) vis = a visa. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. A avea în cinste = a cinsti. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. RUSSO, O. 102. A avea trebuință = a-i trebui. Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. ALECSANDRI, C. 43. ◊ (Verbul împreună cu complementul său corespund unui verb pasiv) Să avem iertare, stăpîne! CREANGĂ, P. 204. ♦ Expr. A avea căutare v. căutare. ◊ (Complementul indică un raport de rudenie, de prietenie sau altfel de raporturi sociale; uneori aceste complemente sînt introduse prin prep. «de») Am un comandant energic. ▭ Mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut. SADOVEANU, N. P. 7. Avere-ai azi și dumneata Nepoți, să-ți zică: moșu... Aveai cui spune la povești Cu împăratul Roșu. GOGA, P. 33. Acela va avea fata de nevastă. RETEGANUL, P. IV 73. Își alese... un ogar, să-l aibă de tovarăș. ISPIRESCU, L. 297. Pardon, răspunse șireata cu un zîmbet nevinovat; nu știam că... avea musafiri. NEGRUZZI, S. 227. (Refl. reciproc) Nea Toma și nea Costea se au prieteni de cînd jucau leapșa împreună. TEATRU, II 188. ♦ (Cu privire la creații ale spiritului omenesc) A fi autorul a... Vasile Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ (De obicei în legătură cu o determinare locală sau temporală) A exista, a se afla (în posesia, în preajma, în mediul cuiva). Aveți pe acolo astfel de cărți? ▭ Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi. EMINESCU, O. I 137. ◊ (În legătură cu o determinare locală indică poziția unor obiecte în raport cu cineva sau ceva) Ia ce-ți place din ceea ce am dinainte. ISPIRESCU, L. 384. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice «Nițu vine» Are-un galben de la mine. TEODORESCU, P. P. 305. 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. ◊ Expr. A avea ac de cojocul cuiva v. ac. A avea loc v. loc. A avea un post = a ocupa, a deține un post. A avea o meserie = a cunoaște și a practica o meserie. A avea vreme (sau timp) = a dispune de timp, a fi liber sau disponibil (pentru a face ceva). Acum, lasă-mă! n-am vreme. Îmi spui cînd mă întorc. DAVIDOGLU, M. 10. Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. SADOVEANU, N. F. 33. Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. ISPIRESCU, L. 390. A avea (ceva) pe mînă v. mînă. A avea (ceva) la îndemînă v. îndemînă. A avea zile v. zi. Cîte zile o avea v. zi. A (nu) avea zile bune (cu cineva) v. zi. ◊ (Locuțiune verbală) A avea (ceva) la dispoziție v. dispoziție. ◊ A se folosi de serviciile cuiva, a dispune de cineva sau de ceva în scopul unor servicii. Are un doctor bun. ▭ Are păzitor la cireadă un cîine. ISPIRESCU, U. 55. 3. A fi compus, alcătuit din... Casa are patru etaje. ◊ A fi înzestrat (cu ceva). În frunte șapca avea cîteva litere. DUMITRIU, B. F. 6. Avea Ileana ochi de soare și galben păr, un lan de grîu. COȘBUC, P. I 122. Scorpia... este mai rea decît soră-sa și are trei capete. ISPIRESCU, L. 6. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut... știu că am avea ce asculta! CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. A avea cap (sau gură, inimă, minte, nas, obraz, ochi, rost) v. c. A avea peri răi v. păr. ◊ (Cu privire la calități psihice) A avea talent. Are memorie bună. Nu are răbdare de loc. ▭ Ar trebui să ai mai multă judecată. SADOVEANU, N. F. 33. De ai curaj să mai mergi, poți s-o întrebi pe dînsa. ISPIRESCU, L. 358. În acel echipagiu dinapoi era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndeță ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. ♦ A cuprinde, a conține. Balta are pește. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare, Și-n mînă flori, și flori la piept, Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. ◊ Expr. A avea în mînă (și) pîinea și cuțitul v. pîine. A avea (pe cineva) la inimă = a-l avea în puterea sa. (Fig.) A avea (ceva) în gînd sau în minte, pe suflet (sau la sufletul său), pe conștiință, pe cap; a avea (pe cineva) la inimă (sau, familiar, la stomac) v. c. A avea (pe cineva) drag = a-i iubi. Ei, acum ghicește singur De te am eu drag ori nu? COȘBUC, P. I 178. El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. SBIERA, P. 169. (Refl. reciproc) Vai bădiță, dragi ne-avem; Ne-am lua, nu ne putem. MARIAN, O. II 199. ♦ A fi îmbrăcat cu..., a purta. Avea haină albă. 5. (Complementul exprimă o măsură de suprafață, de greutate, de volum etc.) A fi de o anumită înălțime, întindere, greutate etc. Un zid avînd doi metri înălțime. ▭ Știuca... avea cel puțin șase kilograme. SADOVEANU, N. F. 103. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. Supărarea acum nu avea margini. RETEGANUL, P. V 20. ♦ (Complementul exprimă o noțiune de timp) A fi de o anumită vîrstă. l-am spus că ești un copil, că nu ai decît cincisprezece ani. CAMIL PETRESCU, B. 57. Dinainte [în trăsură] era un om bălan, ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. 6. (Cu privire la sentimente și senzații) A simți. Are o foame de lup. ▭ Toți avea milă de ea. ISPIRESCU, L. 309. Dragostea ce el [Mihai Viteazul] arată că are pentru popoarele învinse... BĂLCESCU, O. II 271. Are ciudă pe alia. ȘEZ. I 157. Frunză verde ș-o nuia, Cum să n-am inimă-rea: Eu iubesc, altul mi-o ia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 383. ♦ Expr. Ce ai? = ce supărare sau ce durere te-a ajuns? ce ți-e? Arald, ce însemnează pe tine negrul port?... Ce ai? EMINESCU, O. I 97. [Păcală:] Ce ai astăzi, măi Tîndală, de ești așa supărat? ALECSANDRI, T. 161. (Familiar) A (nu) avea (nici) pe dracul v. drac. A avea ceva cu cineva = a purta, necaz cuiva, a-i căuta pricină. De aveți ceva cu noi, răspundeți! SEVASTOS, N. 114. Eu nu știu ce are cu mine. RETEGANUL, P. II 57. (Regional și familiar) N-are nimic! = nu-i nimic, n-are nici o importanță. Mă gîndeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. PREDA, Î. 99. ♦ (Cu privire la afecțiuni, boli) A suferi de... Are scarlatină... Are bătăi de inimă. 7. (În legătură cu procese ale gîndirii) A-i trece (ceva) prin minte, a fi preocupat de... Am o idee. Are gînduri multe. ◊ Expr. A avea de gînd v. gînd. 8. (În expr.) A avea (pe cineva) în de bine = a privi (pe cineva) cu ochi buni. Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decît frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Refl. (În expr.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = a fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie), a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat). Se avea bine, ca frații. ISPIRESCU, U. 34. Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. PANN, P. V. II 96. II. (În legătură cu un al doilea verb) 1. (Urmat de infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam, Dar era-n zori și eu voiam Să-ntreb cum a dormit. COȘBUC, P. I 94. De cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul. ISPIRESCU, L. 149. Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! CREANGĂ, P. 170. Ce avui a mai vedea! PANN, P. V. I 99. ◊ (Al doilea verb este subînțeles) Am examen = trebuie să dau un examen. Am o conferință = trebuie să țin o conferință. Am ședință = trebuie să asist la o ședință. ◊ Expr. A avea de furcă cu cineva (sau ceva) v. furcă. A avea de lucru cu cineva (sau ceva) v. lucru. b) (În forma negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace. EMINESCU, O. I 121. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît = încearcă, fă cum spui, cum vrei, treaba ta, puțin îmi pasă. c) A putea să... N-am a mă plînge de nimic. ISPIRESCU, L. 12. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela, altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. ◊ Expr. (Eliptic) A nu avea încotro v. încotro. d) A fi în drept, a i se cuveni. Să faci tocmală că după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu. CREANGĂ, P. 146. e) (În expr.) A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) v. face. N-are a face! v. face. 2. (Mai ales în formă negativă, construit cu «ce», «cum», «cînd», «unde», «cine», urmate de un infinitiv fără prep. «a» sau de un conjunctiv) A (nu) ști, a (nu) putea, a (nu) găsi. Toți rămaseră de rușine, căci n-avură ce le face. ISPIRESCU, L. 380. Multe sînt de făcut și puține de vorbit dacă ai cu cine te înțelege. CREANGĂ, A. 100. Harap-Alb, nemaiavînd ce zice, mulțămește. CREANGĂ, P. 223. N-avea cui să lese moștenirea urii lui. EMINESCU, N. 8. Ea-i răspunde: n-am ce face. ALECSANDRI, P. P. 240. ◊ Expr. A (nu) avea de ce v. ce. N-aveți pentru ce v. ce. A (nu) avea cînd v. cînd. A (nu) avea cum v. cum. A (nu) avea unde, a (nu) avea de unde v. unde. ♦ Unipers. A (nu) fi, a (nu) se găsi cineva (pentru a face un lucru). N-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. Ai să te duci în fundul iadului și n-are să aibă cine te scoate. CREANGĂ, A. 17. Jele-i, doamne, cui i-i jele, Jele-i, doamne, codrului, De armele hoțului, Că le plouă și le ninge Și n-are cine le-n- cinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 288. ◊ (Popular, în formă personală) Ast lucru l-aș face-ndată, Dar n-am cine să mă bată. PANN, P. V. I 107. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Eu am luat-o fără drum în sus. BENIUC, V. 7. Bine ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ◊ (Popular și poetic; formele auxiliarului urmează după participiu) Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. Juratu-m-am și mă jor (=jur). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut, merge, căci terminasem lucrarea. ▭ Așa ați vrea voi... să-și rupă oamenii coastele. DUMITRIU, B. F. 7. 3. (Urmat de conjunctiv servește la formarea unui viitor popular și familiar) Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. Cînd ai s-ajungi doctorul Lor [al mașinilor]... ai să știi să umbli cu orice fel de mașini. PAS, Z. I 307. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. Aveți să mergeți! RETEGANUL, P. III 9. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. D-apoi dacă n-oi ști eu, cine altul are să știe? CREANGĂ, P. 299. 4. (În construcții perifrastice) A urma să... Aici avea să se ridice o fabrică. Avea să se înscrie la cursurile serale. ▭ În revărsatul zorilor avea să plece din nou. BART, E. 255. – Forme gramaticale: prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au; prez. conj. pers. 2 sg. ai și (regional) aibi (CREANGĂ, P. 151), pers. 3 aibă; (III 1) am, ai, a, am, ați, au; (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar; part. avut.

MISTUÍ vb. IV. Tranz. 1. (Folosit și a b s o l.; despre organele digestive sau, ext., despre ființe; complementul indică alimente introduse în organism) A preface substanțe asimilabile, necesare hrănirii corpului; a digera. Jigania aceasta în stomahul seu fierul amistuind. CANTEMIR, IST. 92. Stomahul. . . priimeaște prin grumaz hrana și o mistuia calendariu, (1814), 104/12. Deși mînca foarte puțin, nu putea mistui nimic. NEGRUZZI, S. II, 154. Ea mistuia tot așa, de bine ca și cînd ar fi băut un pahar de apă. GANE, N. III, 32. Avea darul de a înghiți o oștire cît de mare. . . și apoi o da afară ca și mistuită. ISPIRESCU, L. 193. Am să-l înghit de viu și-am să-l mistuiesc în mine o săptămînă întreagă. SBIERA, P. 105, cf. ALR II/I H 101. (R e f l. p a s.) Ce întră în gură, în mațe se amistuiește. TERAEV. (1 574), 226. Într-acela iaste cuvîntul lui Dumnedzău ca nește bucate ce nu să mistuiesc din pîntece. VARLAAM, C. 279. Racii greu se mistuiesc. CONTEMPORANUL, II, 911. ◊ (Figurat sau In contexte figurate) Nu toți amistuiesc cuvîntul acesta, ce cui dat iaste. TETRAEV. (1 574), 233. Cine se hrăneaște cu bucale reale și nedereapte, acela pelin amar amistuiaște. CORESI, EV. 148. Vremea, care în sine mistuiește pre toate, au făcut și între noi dispărțire (a. 1 819). URICARIUL, VI, 73, cf. PANN, E. III, 5/26. Operele lor sînt atît de grele la mistuit, încît preferim a ceti Alesandria. NEGRUZZI, S. I, 335. Un curs care nu poate sâ-i dea decît cunoștințe superficiale, uneori false, totdeauna rău mistuite. MAIORESCU, D. I, 358. Toate ereziile teologice, filozofice sau metafizice erau expuse cu toată seriozitatea și erau înghițite pe de-a-ntregul, mistuite sau nemistuite, de naivul cititor. CANDREA, F. 104. Ahile . . . acum la corăbii își mistuie amarul mîniei. MURNU, I. 83; Această familie ciudată, asupra căreia a apăsat o soartă tragică; începe să fie mistuită de legendă. CĂLINESCU, E. 31. ◊ E x p r. A nu (putea) mistui (pe cineva sau ceva) = a nu putea suporta sau suferi (pe cineva sau ceva), a nu putea înghiți. Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui. NEGRUZZI, S. I, 7. Feciorii de, boieri nu putură mistui vorbele ciobănașului. ISPIRESCU, L. 247, cf. 207. Nu mă mistuia de loc, stafia. CONTEMPORANUL, V₂, 489. Inima le spunea că spînul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. Iată pentru ce moș Nedu nu-l putuse „mistui” pe spînul de Claponea. CONV. LIT. XLIV₂, 78. 2. (Adesea prin exagerare) A face să nu mai existe, să dispară; a nimici, a distruge. Două rele mari care mistuiau împărăția. BĂLCESCU, M. V. 6, cf. 578. Caz sleit de puteri, mistuit de silințele ce fac. id., ap. ODOBESCU, S. III, 494. Parcă nu tot pentru voi îmi mistuiesc viața? SLAVICI, N. II, 66. ♦ R e f l. A înceta să mai existe; a dispărea, a pieri. Atît am gîndit, atît m-am zbuciumat, încît e minune că nu m-am mistuit. SLAVICI, N I, 104 ◊ Ei cred că sufletul celui neînmormîntat. . . rătăcește în timp de mai mulți ani pe unde i s-a mistuit trupul. MARIAN, Î. 351. Se curmă orice luptă . . . se mistuie și focul, Prin porțile deschise în vaet și plînsori Romanii vin în cete. EFTIMIU, Î. 145. Batalioanele s-au mistuit. PAS, Z. III, 261. Ceilalți doi frați se mistuiră: au sărăcit și s-ai prăpădit. RĂDULESCU-CODIN, Î. 350. ♦ S p e c. (Cu subiectul „focul” sau un echivalent a acestuia) A distruge, a nimici prin ardere, í preface în cenușă. Foc va ieși din gura lor carele va amistui pre pizmașii lor. N. TEST. (1648), 311^r/28. Îndată l-au amistuit focu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/22. Atîta puteri de fierbințeală și de văpaie. . . nu numai lutu galben, ce și cărămida roșie ar fi amistuit. CANTEMIR, IST. 136, De va porunci el la o scîntec mică, au nu îndată sînt amistuite căsile voastre. MAIOR, P. 151/10. Înalță un jertveanic. . pentru ca să mistuiască dobitocul cel spre jertvă. BELDIMAN, N. P. I, 112/10. Valuri arzătoare si ardică, ca să înghiță și să mistuiască prada lor. MARCOVICI, C. 115/14. Cerul. . . să mă pedepsească Și cu al său trăsnet să mă mistuiască. PANN, E. III, 32/6. S-au întîmplat focuri care au mistuit orașe întregi. BOLLIAC, O. 54. S-a apucat . . . de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul, CREANGĂ P. 325. Focul . . . mistui într-o clipă pe fiii lu Licaon. ODOBESCU, S. III, 274, cf. I, 183, 194 Au urmat memorabilul foc al Bucureștilor, care au mistuit trei părți ale capitalei. LĂCUSTEANU, A. 18. Vijelioase flăcări vor mistui palate. CERNA, P 87. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pi urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Cerul Amare fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelu Iuga. REBREANU, R. II, 206. Crescut-au muce gaiuri pe pereți, Hambarul tău i-a mistuit văpaia. TULBURE, V. R. 16. Incendiul mistuia orașul. RALEA, S. T. I, 306. Dogoarea părea c-a mistui orice vietate. V. ROM. mai 1958, 63, cf. octombrie 1 954, 159. (Fig.) Eu sînt Pîrlea cel aprins Care ard în foc nestins Și dau foc și mistuie si Inimile ce-ntîlnesc. ALECSANDRI, T. I, 395. Prin daruri Inima bietei regine-aprinzînd-o, s-o mistuie-n flăcări. COȘBUC, AE. 27. Prorocu se sfiește Și către Cristos grăiește: . . . Tu ești foc care pîrlești și toate le mistuiești. ȘEZ. VIII, 43. ◊ Refl. [Lutul] ca ceara se topi și ca undelemnu în cuptoraș și în para scaunului se amistui. CANTEMIR, IST. 136. (F i g.) Izvorul glumelor secase, aprinderile se potoliseră, se mistuiseră toate în flacăra dragostei. SADOVEANU, O. I, 129 ♦ (Cu complementul „bani”, „avere”, sau un echivalent al acestora) A cheltui (repede ș total); a irosi. Prisoasele veniturilor le mistuiesc călugării. GOLESCU, Î. 68. Învățați a vă mulțumi cu puțin. . . și trebuințele nu vor mistui tot rodul strădaniii voastre. MARCOVICI, D. 58/21. Prietenii junimiști înrnînau lui Eminescu bolnav sumele în rate, ca nu cumva să le mistuie prea repede. CONTEMP. 1948, nr. 111, 8/1. ♦ F i g (Învechit, rar) A revărsa (asupra cuiva). Amistui meserearea ta celor ce știu tire (t i n d e m i l a t a c ă r o r a t e ș t i u D). PSALT. 66. 3. Fig. (Despre gînduri, sentimente, griji suferințe etc.) A chinui; a distruge (încetul cu încetul). Inima cea mistuită de mustrarea cugetului. . . seamănă cu scorpia ce o întețește focul de toate părțile. CR (1833), 124¹/15. De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet. EMINESCU, O. I, 199, cf. IV, 411. Umilințele și rușinea îl mistuiau amarnic. VLAHUȚĂ, O. A. 149, cf. 126, id. D. 185. Petrecea ceasuri întregi singur. . . mistuit de durere, de necazuri și de ură. D. ZAMFIRESCU, T. S. 15. Acest gînd inima-mi va mistui. GORUN, F. 19. O suferință profetică îmi mistuie gîndurile. ARGHEZI, P. T. 23. Maica Rahila făcu din Veronica o cucernică făclie, veșnic aprinsă rugăciunii și mistuită sfînt de dragostea celor veșnice. GALACTION, O. 318. Nedomolitul lui suflet ardea, mistuit de ura veche. SADOVEANU, O. I, 275. După cîtva timp . . . reluă, mistuit de o frămîntare lăuntrică. . . CAMIL PETRESCU, O. I, 306, cf. 327, XII, 30. Avut-a el vreodată o pasiune pămîntească, tinerească, în afară de cea pentru care luptă și-l mistuie? C. PETRESCU, A. R. 47, cf. id. C. V. 100. Astăzi mai avan Mă mistuie un dor. V. ROM. iulie 1 954,196. ◊ R e f l. (Despre oameni) Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, O. A. 141, cf. EMINESCU, O. I, 83. Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. REBREANU, I. 294. ♦ (Învechit, rar) A apăsa, a strivi. Și mistuiesc săracii cu dobînda, că le ieu cîte 4 parale de leu pe lună (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 222/10. ♦ A domoli, a potoli, a atenua; a înlătura. Slava. . . cu dulceața ei amistuiește toate supărările și scîrbele. (a. 1656). ap. MÎNDRESCU, UNG. 173. Iubirea mistuiește orișice amărăciune. CONACHI, P. 247. 4. (Complementul indică un bun, o ființă etc.; astăzi mai ales poetic) A pune sau a transporta într-un loc ferit, ascuns; a face nevăzut, a face să dispară; a ascunde, a dosi. Și-l ucisă . . . și-l băgă într-un sac . . . , așteptînd la dzuă să-l mistuiască. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^v/3, cf. 117^v/4, 134^r/1, octombrie 98^r/5. 50 de pungi de bani le-u dat la patriarhul de Rusalim să li mistuiască. NECULCE, L. 117, cf. 103, N. COSTIN, LET. II, 85/13, 93/17. Cetatea Socevii era plină de aveare, argintării, haine, odoară. . . , mistuite în vreame de bejenii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. III, 24/15. Oricarele din boieri va mistui niscariva vin. . . (a. 1755). URICARIUL, II, 278, cf. X, 199. Sicriul . . . iaste în colțu zidului cu mulți bani mistuit și-i vei lua și te[-i] îmbogăți (a. 1 773). GCR II, 96/11. Pentru ceale ce epitropul va mistui din ale nevrîstnicului. . . PRAVIL (1814), 29/23. Au mistuit în pădure toate lucrurile ce luasă din corabie. DRĂGHICI, R. 239/26. Unde l-ai ascuns? Unde l-ai mistuit? ALECSANDRI, T. 235. Își mai aruncă. . . ochii spre gura beciului, unde-și știa comorile mistuite. GANE, N. III, 15. Am căutat pe Simconovici în toate părțile, dar nu l-am găsit nicăiri. Poliția îl mistuise. Banu luci numai o clipă, și bătrînă îl mistui în gheara ei. SADOVEANU O. V, 553. Își mai întoarse o dată capul spre cheu urmărind silueta care se pierdea, mistuită îi faldurile nopții. BART, E. 188. Codrul frunza-ș îndesește, Pe voinic îl mistuiește. ALECSANDRI, P. P 92. Vidrușcâ, soția mea, Pune mîna-n cel poclit Este-un cuțit mistuit. BIBICESCU, P. P. 324 Catincuța ce-ai făcut-o, De aici de-ai mistuit-o. PAMFILE, C. Ț. 49. ◊ R e f l. Fugi în țara jidovască și să amistui. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154^v/15, cf. septembrie 8^v/29. Cunoscînd că nice acolo nu se va pute mistui, au socotit si treacă la țeara Ungurească. URECHE, LET. I 162/8, cf. M. COSTIN, LET. I, 124/17. Umbli mistuindu-să prin Dobrogea din loc în loc. NECULCE, L. 308, cf. 358. Cine pe unde s-ai putut mistui de groaza robiei. MUSTE, LET. III 55/2. Macar la fîntînele Nilului fugind . . . a se mistui va putea? CANTEMIR, IST. 113. L-a lua cu asprime ca să spuie unde s-a mistuit hoțul. FILIMON, O. II, 343. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I, 29. Se mistuie-n soare Ragdadu și piere. MACEDONSKI, O. I, 144. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit, de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. cf. 89. La vorbele-aceste El mistuitu-s-a-n zbor. MURNU, I 27, Gura băii răsufla necurmat aburi albi, carI se mistuiau în grabă, li se pierdea urma în cîteva clipe. AGÎRBICEANU, A. 435, cf. 496. În o clipi dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise. HOGAȘ, M. N 16, cf. 54, 63,130. Da nu știu pe unde s-o mistuit că nu-l văd prin casă. CAZIMIR, GR. 181. Bătrînu se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă și se mistuise într-o porumbiște. POPA, V. 110. Mihai, o dată cu plecarea trupei, s-a mistuit și el. CĂLINESCU, E. 91. Acvila s-a amistuit, în stîncării. SADOVEANU, O. XIV, 511, cf. IX, 105, X, 352. Bătrînul sclivisit, cu baston, se mistui în întuneric. V. ROM. martie 1 954, 104, cf. februarie 1 956, 52, L. ROM. 1959, nr. 3, 68. Trenul se mistuise în zare. T. POPOVICI, S. 298. ♦ R e f l. F i g. (Învechit, rar) A se introduce, a se strecura. Hristos mai tare-i întăreaște. . . și nu lasă nice a se turbura cu valurile lumiei aceștia firile lor, nice a se amistui întru ei varece eresure. CORESI, EV. 3. ♦ (Învechit, rar; cu complementu „întîmplare”) A face să nu se știe, să nu se afle. Spre a mistui astă tîmplare, dede foc fagului, care arsă împreună cu tatarul. ASACHI, S. L. II, 67. 5. (Învechit) A salva, a scăpa. Cela ce va petreace pri cel vinovat. . . pentru să-ș poati amistui capul, să va certa după voia giudețului. PRAV. MOLD. 176/9. ◊ R e f l. Și mergînd în Țarigrad, cu altă nu s-au putut mistui, ce s-au închinat. (a. 1 769). GCR II, 81/27. ◊ I n t r a n z (Rar) Toți întru pocăință să amistuiască. CORESI, L. 185/6. - Prez. ind.: mistui și mistuiesc. – Și: (învechit și popular) amistuí vb. IV. – Din magh. emészt.