clintésc v. tr. (rudă cu cletin, clatin și infl. de scrîntesc. V. sclintesc). Urnesc, mișc puțin: stînca nicĭ nu s’a clintit macar!

MUȚI vb. IV. (Popular) I n t r a n z. 1. (Despre oameni) A pierde facultatea de a vorbi, a devenit mut (I 1) din cauza unei boli, a fricii, a emoției etc.; (despre organele vorbirii) a nu mai (putea) emite sunete articulate. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, ASACHI, S. L. I, 104. Preoții cu toți muțea. ALECSANDRI, ap. TDRG, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. Sulgerul își plecă fruntea în tină, tăcînd. – Ai muțit ? SADOVEANU, O. X, 136, cf. ALRM II/I h 42. ◊ R e f l. Nu pot ca să-ți răspund, Căci gura mi s-a muțit. POP., ap. HEM 1 119. ◊ T r a n z. f a c t. (Mai ales în superstiții) Ce fel de spirit rău vine mai întîi la dînsul . . . e în starea să-l muțească. MARIAN, NA. 131. Vînturile rele . . . bat numai anumite locuri, și dacă se întîmplă că prin acele părți dau peste oameni, îi vîntuiesc, adică îi înnebunesc, îi muțesc. PAMFILE, VĂZD. 44. Cunosc acești filozofi pe lîngă asta și meșteșugul depărtării farmecelor, căci și pe dînșii a încercat ea să-i încurce, să-i muțească. SADOVEANU, D. P. 110. Ielele . . . Pe cale-au întîlnit, La ea au răcnit, De gură o au muțit. TEODORESCU, P. P. 381. Să te-ajungă jalea mea . . . Mîna dreaptă să-ți sclintească, Limba-n gură să-ți muțască. ȘEZ. I, 9, cf. BiBiCESCu, P. P. 54. Cînd peste un om dau asemenea vînturi, îl înnebunesc, . . . îl muțesc. ȘEZ. V, 142, cf. I, 245. L-a văzut De limbă muțit, Di uochi chiorît. GRAIUL, I, 300. (Prin analogie; despre animale) Nouă armăsari venit-au, De gură muțiți, De vederi orbiți. MARIAN, V. 214. ◊ L o c. a d v. (Regional) Pe muțite = mutește, pe tăcute, pe înfundate. L-o bătut pe muțite. ALR II 3 599/414. 2. (Despre glasuri, zgomote etc.) A înceta, a se potoli. a se liniști. Astăzi glasul clevetirii a muțit. ALECSANDRI, ap. TDRG. Cortina se ridică și freamătul sălii muți. C. PETRESCU, C. V. 249. - Prez. ind.: muțesc. $- V. mut.

sclintésc V. scrîntesc.

sclintí, sclintesc, (sclânti), v.t.r. – 1. (t.) A luxa. 2. (r.) (despre articulații) A se deplasa de la locul normal. – Var. a lui scrânti (DEX).

SCLINTI vb. IV v. scrînti.

sclinti v vz scrânti

sclintì v. a scrinti: mâna dreaptă să-ți sclintească POP. [V. clintì].

sclintít, -ă, sclintiți, -te, adj. Luxat. – Din sclinti.

sclintit, ~ă a vz scrântit

SCLINTIT, -Ă adj. v. scrîntit.

scrinti (-tesc, -it), vb. – 1. A răsuci, a disloca, a luxa, a se dezarticula. – 2. (Refl.) A țicni, a-și ieși din minți, a înnebini. – 3. (Cu pron. o) A greși, a face o gafă. – Var. scrînti, Banat sclinti. Sl. iskretąti „a rupe”, cf. sb., slov. (s)kretati, pol. skręcić. Mai puțin probabilă der. din sl. sŭkrenati sę „a devia” (Cihac, II, 41), (sŭ)krątiti (Tiktin; Candrea) sau sŭkrętati (Procopovici, Dacor., X, 70). Uz general (ALR, I, 148). – Der. scrinteală, s. f. (răsucire; nebunie, manie); scrintitură, s. f. (răsucire); scrintitoare (var. scrintee), s. f. (sclipeț, Potentilla tormentilla), probabil în loc de *sclintitoare, deformare a celuilalt nume al său sclipeț, poate prin intermediul unei var. sclipitoare (după Tiktin, traducere a numelui științific, ipoteză care pare improbabilă).

scrîntésc (Trans.) scrintésc și (Bas.) crîntésc v. tr. (vsl. krentati, a întoarce, a suci, sŭkrennonti sen, a se răsuci, d. krontŭ, tors, sucit; srb. [s]kretati, rus. krutitĭ, skrutitĭ, pol. skrecić, a suci, skret, sucitură. V. creț, crint, crutcă, scrîncĭov, scruntar). Fac un os să ĭasă din locu lui natural, luxez: am căzut și mi-am scrîntit mîna. Fig. A o scrînti, a face o greșală, o gafă: am scrîntit-o! – În Mold. nord, Olt. Ban. sclintesc (după clintesc). Forma crî- la Orhei (Șez. 30, 204). V. buclarisesc.

SCRÎNTI, scrîntesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la oase, încheieturi, membre) A scoate din articulație, din poziția normală, a deplasa, a disloca; a luxa. Și-a scrîntit... vrun picior, dîndu-se de-a tumba pe vro căpiță de fîn. HOGAȘ, M. N. 28. Valeu!... că mi-am scrîntit piciorul. ALECSANDRI, T. I 113. Mîna pe baltac punea, Drept către zapciu pornea... Mîn-a dreaptă Că-i frîngea Și p-a stîngă I-o scrîntea. TEODORESCU, P. P. 603. ◊ Expr. A o scrînti = a face o prostie, o boroboață, a greși. Dascălul văzu că a cam scrîntit-o, și o întoarse pe foaia ailaltă. ISPIRESCU, L. 273. ♦ Fig. A deforma, a strica, a poci. Crezînd că drege ceea ce aripa zdrobitoare a timpului... stricase la gingașul monument al lui Neagoe, el n-a făcut altceva decît a-l altera și mai tare, decît a-l ciunti, a-l păta, a-l știrbi și a-l scrînti în multe părți ale sale. ODOBESCU, S. II 513. 2. Refl. Fig. (Despre oameni și despre facultățile lor mintale) A-și pierde dreapta judecată, a se zăpăci, a deveni dezechilibrat. Dacă i s-a scrîntit mințile, am eu pe cine mîna să i le pună la loc. CARAGIALE, O. III 90. – Variante: scrinti (EMINESCU, N. 70), sclinti (SADOVEANU, B. 41, ALECSANDRI, P. P. 17) vb. IV.

SCRÎNTIT, -Ă, scrîntiți, -te, adj. 1. (Despre oase, încheieturi, membre) Scos, deplasat din articulație; luxat. Mînă scrîntită. ♦ Fig. Deformat, alterat. Porni axionul, de unde lăsase cu vocea zgîriată și cam scrîntită de ciudă. STĂNOIU, C. I. 196. 2. Fig. (Despre oameni și despre facultățile lor mintale) Dezechilibrat, tulburat, nebun. Îmi declară pe față, cu mînie, că sînt scrîntit. VORNIC, P. 13. Ca toate mahalalele, își avea și a voastră făpturile ei, cu trupuri mutilate și cu mintea scrîntită. PAS, Z. I 54. – Variante: scrintit, -ă (la TDRG), sclintit,-ă (SBIERA, P. 318) adj.

ȘOLDIT, -Ă, șoldiți, -te, adj. (Mai ales despre animale) Cu un defect la șold; cu șoldul scos în afară, vătămat, fracturat. V. spetit, deșelat. Păcat de juncă să-și stîlcească piciorul. Rămîne șoldită. DAVIDOGLU, O. 63. Fiind cumva copilul sclintit sau șoldit, să se îndrepte. MARIAN, NA. 88.

zminti, zmintesc, (sminti), vb. tranz., refl. – 1. (pop.) A luxa, a sclinti, a deplasa: „Mi-am zmintit o mână” (ALRRM, 1969: 118). 2. A înnebuni. 3. A tulbura. 4. A jena. – Cf. sminti (< sl. sǔmesti „a tulbura”, Scriban, DER, DEX).

zmintí, zmintesc, (sminti), v.t.r. 1. (pop.) A luxa, a sclinti, a deplasa: „Mi-am zmintit o mână” (ALRRM, 1969: 118). 2. A înnebuni. 3. A tulbura, a deranja: „Da ie nici vorbă să să zmintească din rugăciune” (Bilțiu, 2007: 104). 4. A jena. – Cf. sminti.