RIDICOL², -Ă, ridicoli, -e, adj. 1. Care stîrnește rîsul sau batjocura, vrednic de rîs sau de batjocură.; de rîs; caraghios. V. comic. D-ta știi de ce am eșuat eu cu cercetările astea? De ce am ajuns să mă fac ridicol? BARANGA, I. 195. Chiriac, în ipostasul lui de sergent în garda civică, e un tip ridicol. IBRĂILEANU, S. 49. ◊ (Adverbial) Pe străzile-ncrustate cu toată viața ta, Ridicol și încet te vor purta Într-o cutie nouă, lustruită, Mulțimea neagră pentru-o zi mîhnită. D. BOTEZ, P. O. 153. 2. (Despre cifre, sume de bani etc.) Foarte mic, neînchipuit de mic în raport cu valoarea reală; derizoriu. Abordăm acum numărul armatei polone, pe care Paprocki o reduce la 1300 de oameni. Ne ajunge a spune că această cifră se părea ridicolă chiar traducătorului. HASDEU, I. V. 244. – Variantă: ridicul, -ă (EMINESCU, O. I 141, BOLINTINEANU, O. 285) adj.

VECHI, VECHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, care este din alte vremuri sau s-a păstrat din trecut; care ține, durează de mult timp; făcut de mult. Cazul lui Neagu deschidea și în inima lui o rană veche, pe care o crezuse vindecată. BART, E. 219. Cîntecul ce-ades ți-l cînt Cînd te-adorm în fapt de sară, Puiule, e-un cîntec sfînt. Vechi și simplu de la țară. IOSIF, V. 139. Sub vechile ruini... dorm atîtea amintiri din istoria neamului. VLAHUȚĂ, R. P. 11. Se suie în pod și coboară de acolo un căpăstru, un frîu, un bici și o șa, toate colbăite, sfarogite și vechi ca pămîntul. CREANGĂ, P. 194. În satul Mircești exista o bisericuță veche, durată în lemn de stejar. ALECSANDRI, S. 6. Lumea veche = nume generic care se dă Europei, Asiei și Africii, considerate în raport cu America. Vorbă veche = vorbă din bătrîni; maximă, zicătoare, proverb. Vorba veche: «Păreții au urechi și fereștile ochi». CREANGĂ, P. 21. Legea veche (sau vechiul testament, scriptura veche, vechea scriptură) v. testament (2). Porcii lui Turcalete creșteau și se înmulțeau ca în Vechiul Testament. GALACTION, O. I 291. ♦ (Despre limbi) Care este cunoscut (și studiat) sub aspectul din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. Sînt ca vinul cel de Nicorești. Cu cît îi mai vechi, cu atîta-i mai bun. ALECSANDRI, T. I 93. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de (prea) multă vreme; p. ext. lipsit de gust, alterat, stricat. ♦ (Despre obiecte, mai ales despre haine) Care a fost întrebuințat mult timp și este uzat, stricat, tocit. Scoate un briceag vechi. DUMITRIU, N. 158. Hainele... sînt vechi și ponosite. CREANGĂ, P. 191. Fier vechi v. fier (2). ◊ Expr. A arunca (ceva) la fier (sau fiare) vechi v. fier (2). 3. Înaintat în vîrstă, bătrîn. Pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiș la fund... Bunicul a intrat cu crîsnicul lui. SADOVEANU, N. F. 29. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Spune-i babei la ureche Că ești tinerică veche. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ◊ Expr. Garda veche (sau vechea gardă) v. gardă (1). ◊ Fig. Îmbătrînit (înainte de vreme). Să te iubesc pe tine? Dar inima ta-i veche Și generozitatea nu-ncîntă-a ta ureche. BOLINTINEANU, O. 117. ♦ Care exercită de multă vreme o profesiune (și a căpătat multă experiență). Profesor vechi. ▭ Îi dete și pe vizitiul curții, om vechi... și iute la slujbă. ISPIRESCU, L. 104. 4. (Marcînd raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații de multă vreme. Soldatul mărunțel... acela în care mai credea ca într-un prieten vechi. SAHIA, N. 74. Dracul de la poartă, gîndind că e vreun muștereu vechi de-a lor, deschide. CREANGĂ, P. 309. Îmi este vechi dușman, dar încai niciodată nu s-a ascuns. NEGRUZZI, S. I 141. 5. Care a îndeplinit cîndva o anumită funcție sau a avut cînd va o anumită sarcină, ocupație etc, (pe care n-o mai are în prezent); fost. M-am dus la vechea mea gazdă. NEGRUZZI, S. I 67. 6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat (v. antic, arhaic); (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; inactual, perimat. Are ca vechii boieri o vast-a strămoșilor sală. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 29. Acele zîne ce străbat din timpurile vechi. EMINESCU, O. I 192. Romanii Din Dacia veche... întemeiată deosebite staturi. BĂLCESCU, O. II 12. Cei mai vechi împărați ai Persiei. GORJAN, H. I 1. Stil vechi v. stil. Crai de curtea veche v. crai (2). Loc. adj. și adv. Din vechi = din vechime, din strămoși, de demult. Casele mari, curate, ale meșteșugarilor sași care din vechi mai stăruiau în tîrgul acela. SADOVEANU, O. I 509. Străbăturăm în lung și-n lat vestitele grădini ale Pîngănaților, croite și sădite mai din vechi de Neonil și Varnava. HOGAȘ, DR. II 22. După vremuri mulți veniră, începînd cu acel oaspe Ce din vechi se pomenește. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Lumea veche = a) orînduire dispărută sau pe cale de dispariție (din cauza instituțiilor, a mentalității etc. perimate). Visa dărîmarea lumii vechi, însă era omul cel mai blajin din lume. SADOVEANU, E. 167. Este interesant a ne opri asupra unui personaj care reprezintă trecerea de la lumea veche la cea nouă. IBRĂILEANU, SP. CR. 43; b) lumea, antică; antichitatea. ♦ (Substantivat) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. Lupta dintre vechi și nou. ♦ (Despre oameni) Cu concepții învechite; reacționar. Am dat votul pentru un om vechi, în speranța de a mă numi președinte la tribunal. BOLINTINEANU, O. 457.

CORP I. s. n. 1. organismul considerat ca un tot anatomic și funcțional; trup. ◊ trup fără cap; trunchi. 2. parte principală din ceva. ◊ corp de legi = culegere de legi; corpus. 3. porțiune de materie bine determinată. ◊ (chim.) substanță (organică sau anorganică). 4. obiect material, lucru. ◊ corp ceresc = corp natural sau artificial din spațiul cosmic; corp negru = corp capabil să absoarbă integral radiația termică incidentă, de orice lungime de undă. 5. corp delict = obiect care a servit la săvârșirea unei infracțiuni. 6. (mat.) mulțime înzestrată cu două operații (adunare și înmulțire), caracterizată prin proprietăți de asociativitate, distributivitate, precum și prin existența elementelor neutre și inverse în raport cu cele două operații. 7. corp fonetic = totalitatea sunetelor care alcătuiesc un cuvânt sau o formă gramaticală. 8. unitate cu care se măsoară mărimea literelor tipografice. 9. totalitatea persoanelor care, prin funcție sau profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ corp de balet = a) ansamblul balerinilor dintr-un teatru de operă, operetă sau estradă; b) grup de dansatori având într-un spectacol rol similar corului de operă; corp diplomatic = totalitatea reprezentanților diplomatici străini acreditați pe lângă un stat. ◊ corp electoral = totalitatea persoanelor care se bucură de drept de vot la data efectuării unor alegeri. 10. mare unitate militară în alcătuirea căreia intră mai multe divizii, brigăzi și regimente de toate armele. ◊ corp de gardă = clădire sau încăpere din incinta unui obiectiv de pază ocupată de o gardă militară. II. s. m. (med.) denumire dată unor structuri anatomice. (< fr. corps, lat. corpus)

intrare sf [At: PSALT. 269/32 / V: (îvr) în~ / Pl: ~rări / E: intra] 1 (Îoc ieșire) Trecere din afară înăuntru. 2 Trecere dintr-un loc deschis într-un loc închis Si: intrat¹ (1). 3 Permisiune de a intra. 4 Drept de a intra Si: acces. 5 (Fig; înv) Apropiere de cineva Si: închinare. 6 Începere a frecventării unei societăți. 7 (Îls) ~ în spital Internare (1). 8 (înv; îoc sfârșit) Introducere. 9 (îvp) Determinare a unui obiect să intre în ceva Si: băgare. 10 Asociere cu cineva în scopul săvârșirii unei fapte reprobabile. 11 (Fig) Îmbrățișare a unei profesii. 12 Amestecare într-o afacere. 13 Implicare a cuiva în ceva. 14 (Îs) ~ în serviciu Angajare într-un post. 15 (Îas) Începere a efectuării unei gărzi într-un spital sau într-o unitate militară. 16 (Jur; îs) ~ în vigoare Punere în aplicare a unei legi, a unui regulament etc. 17 (Îs) ~ în război (sau în luptă) Începere a ostilităților sau a participării la un război. 18 Mizare la jocurile de noroc. 19 Aderare la o organizație, la o asociație. 20 Înfigere în ceva a unui obiect ascuțit. 21 Pătrundere a unor idei într-o colectivitate. 22 Strecurare a ceva într-un spațiu închis. 23 (Îs) ~ în posesie Obținere a proprietății și a dreptului de folosință asupra unui obiect. 24 (Mat; înv) Cuprindere de un anumit număr de ori în alt număr. 25 Proporție sau cantitate în care un material este necesar pentru realizarea unui anumit produs. 26 Apartenență la ceva. 27 (Ctb) Înscriere a unei sume de bani sau a altor valori la rubrica de credit Si: încasare. 28 (Ctb) Înregistrare la sosire. 29 (Ctb; îs) Registru de ~ Registru în care se trec adresele, rapoartele, petițiile etc. înregistrate la intrare. 30 (Îs) ~ la apă Micșorare a dimensiunilor unui obiect textil în urma spălării. 31 (Muz; d. dirijor; îe) A da ~a A face un semn pentru ca o voce sau un instrument să intervină (după o pauză) în execuția bucății muzicale, printre alte instrumente sau voci. 32 (Muz; ccr) Moment al intervenției unui instrument, al unei voci, al unui grup de instrumente în execuția unei bucăți muzicale. 33 (Fin) Adunare a unor sume de bani într-un cont Si: intrat¹ (2). 34 Loc sau deschizătură pe unde se intră Cf poartă, ușă. 35 Stradă mică, înfundată la capăt Si: fundătură. 36 (Elt) Punct sau aparat prin care un semnal este introdus într-un sistem. 37 Ansamblu al influențelor și informațiilor care parvin unui sistem, organism, mecanism Si: input (3). 38 Ocupare a unui teritoriu de către o armată. 39 Promovare a unui examen de admitere. 40 Ocupare a unui loc într-o instituție de învățământ Si: intrat¹ (3).

VIRGULĂ s. f. (< fr. virgule, cf. lat. virgula „vărguță”): semn de punctuație cu care se notează pauzele mici dintre cuvinte (în cadrul propozițiilor) sau dintre propoziții (în cadrul frazelor). Ea marchează raportul de coordonare prin juxtapunere în propoziție și în frază. În propoziție desparte: 1. părțile de propoziție de același fel (subiecte, nume predicative, atribute, complemente, elemente predicative suplimentare și apoziții) nelegate între ele prin conjuncțiile coordonatoare și sau ori: „E pretutindeni pace, seninătate, lumină” (V. Pârvan); „Toaca, Panaghia sunt vârfuri și stânci vestite ale Ceahlăului” (Geo Bogza); „Și erau frumoși, cuminți și ascultători” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Zăpada începuse-ncet să cearnă... / fulgi uriași, legănători, ca puful” (E. Jebeleanu); „Pentru fiecare fântână, pârău, vălcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce lăsam în urmă-ne, scoteam câte-un suspin adânc din piepturile noastre” (I. Creangă); „Statura lui s-a proiectat în zare / încovoiată, lungă, amărâtă / Ca un fantastic semn de întrebare” (G. Topârceanu); „Colegul acestuia, fotbalistul, sportivul de performanță, nu și-a mai amintit acum de el”; 2. unele complemente circumstanțiale de tip apozițional sau de mod comparativ, așezate între subiect și predicat sau între predicat și complementele directe și indirecte: „Se auzeau în zăvoi, dincolo, peste iaz o mulțime...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Ea (munca) dă, ca și libertatea, tărie și frumusețe de caracter” (V. Pârvan); 3. apozițiile care aduc o explicație suplimentară (mai ales cele dezvoltate): „Noaptea-l coace și ea, luna, / Caldă lui întotdeauna...” (T. Arghezi); „Iată craiul, socrul mare, rezemat în jilț cu spată” (M. Eminescu); „Și Nic-a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader al Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă” (I. Creangă); 4. unele atribute și complemente circumstanțiale, așezate la începutul propoziției (înaintea subiectului și a predicatului): „...și, peste codri destrămați, domoale, / suiau păduri de fumuri, din furnale” (E. Jebeleanu); „Acolo, lângă izvoară, / iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Țapăn, drept, cu schiptru-n mână, șede-n perine de puf” (idem); „Grăbit, dă roate, singuratic, / Tăcutul liliac” (G. Coșbuc); „Tăcut, urmăream cum se schimbă garda de onoare a cerului” (Geo Bogza); „...fără veste, pe la patru ceasuri după-amiază (25 octomvrie), oastea lui Minai se arătă și intră în șesul dinaintea Giurgiului” (N. Bălcescu); „Trecând pe lângă sat,... / Pe mulți din dregători să plângă i-a-ndemnat” (Gr. Alexandrescu); „Târziu, întorcându-mă, îl găsii înseninat” (M. Sadoveanu); „Și așa, încetul cu încetul, tropotind din cizmele mari ziua întreagă pe ulițele satului... a început să-l uite pe Dinu” (I. Agârbiceanu); „Lucrând săptămâna întreagă, înțelegându-se cu Bator,... Fefeleaga nu știa cum trece vremea” (idem); „Câteodată, dimineața... i se părea că și Bator s-ar gândi la lucrul acesta” (idem); 5. vocativele, adverbele de afirmație sau de negație (reprezentante ale unor propoziții) și interjecțiile: „Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine” (I. Creangă); „Nu mă duc acasă, domnule, mă duc la Dorna” (M. Sadoveanu); „- Da, adevărat, se grăbi Klapka cu teamă” (L. Rebreanu); „- Da, cucoane, însă eu zic ca fiecare să-și crească copiii” (I. L Caragiale); „- Nu, cucoane, dar cu prașila, drept și drept” (idem); „- Ba, răspunse leneșul” (I. Creangă); „Uite, uite ce interesant!” (L. Rebreanu); „Ei, ce-i, ce s-a-ntâmplat?” (idem); „Auleo, ai și la oraș!” (I. L. Caragiale); „Măi, ce vremuri și ce oameni!” (Cezar Petrescu); „Haide, Irino, pune mâna pe seceră și dă-i drumul!” (M. Preda); „Ei, dă-i înainte!, sfârși Vatică mulțumit” (idem); „Mă, ia cucoșul ista obraznic” (I. Creangă). În frază desparte: 1. propozițiile coordonate juxtapuse (principale sau subordonate): „El tușește, / își încheie haina plină de șireturi” (M. Eminescu); „Sub dealuri amurgește zarea, / Se-ntunecă prin văi cărarea / Și-i umbră peste sat” (G. Coșbuc); „Chiar atunci / când era vinovat, / când știa ea / că e vinovat, / îl apăra...” (C. Chiriță); 2. propozițiile coordonate între ele cu ajutorul conjuncțiilor coordonatoare adversative și conclusive: „Nu-i palat, / dar nici nu intră viscolul prin acoperiș” (Cezar Petrescu); „O luptă-i viața, / deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor” (G. Coșbuc). 3. propozițiile atributive izolate sau explicative: „...căci sprințar și înșelător este gândul omului, / pe ale cărui aripi te poartă dorul necontenit...!” (I. Creangă); „Dragostea mamei sale, / pe care abia acum o înțelegeam, / se revărsase parcă în ochii lui” (C. Chiriță); 4. propozițiile subordonate completive directe și indirecte, așezate înaintea regentei: „Cum s-a chinuit, / numai ea știa!” (I. Agârbiceanu); „Cui te lovește, / nu-i răspunde” (A. Vlahuță); „Despre cine suntem, /...să nu se afle nimic” (M. Sadoveanu); 5. propozițiile subordonate concesive: „Deși flăcăul / cu care vorbeam / era numai de-o șchioapă, / năcazul lui era adânc și serios” (M. Sadoveanu); „Deși nu au nimic cu trecutul,... le-am numi totuși cetăți” (Geo Bogza); 6. unele propoziții subordonate condiționale, cauzale, consecutive și finale: „Mai pasă de ține minte toate și acum așa, / dacă te slujește capul, bade Ioane” (I. Creangă); „Eu cred c-a obosit pădurea, / Căci ziua-ntreag-a tot cântat” (G. Coșbuc); „Ochii îi străluciră atât de puternic, / încât noi, ceilalți, ne ridicarăm de pe scaunele noastre improvizate” (Dragoș Vicol); „Ca să nu mai rămână repetent și anul acesta, / mam’mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe / să-l ducă-n București de 10 mai” (I. L. Caragiale); „...eu stăteam lângă dânsa, / ca să-i dau apă...” (M. Sadoveanu); 7. propoziții subordonate circumstanțiale de timp și de mod, așezate înaintea regentei (uneori după regentă): „Și / când ridică ochii zâmbind spre mine, / mă izbi deodată o amintire” (M. Sadoveanu); „Cum o vede, / maiorul se oprește o clipă” (I. L. Caragiale); „Cum îți vei așterne, / așa vei dormi” (Folclor); „Toți oamenii își vedeau de lucru, / ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat” (I. Agârbiceanu); „Fără să-și dea seama / pe unde merg, / ajunseseră în dreptul liceului” (T. Popovici); 8. propoziții incidente, intercalate între subiect și predicat: „Cineva, / nu se știe / din ce vagon, / a tras semnalul de alarmă” (I. L. Caragiale).

COPIL¹, copii, s. m. 1. (Indică o persoană, mai ales în vîrstă fragedă, în raport cu părinții) Fiu, fiică. Dragii mei copii, v-ați făcut mari. ISPIRESCU, L. 33. Lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu copilul. CREANGĂ, P. 169. Începe a striga: Copii, copii, copii, veniți la mama să vă leie! CREANGĂ, P. 289. Cînd l-aude numai dînsul își știa inima lui, Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Copil legitim v. legitim. Copil nelegitim (sau natural) v. c. Copil adoptiv (sau, popular, de suflet) v. adoptiv. ◊ Expr. A face copii = a procrea. Numai un copil o să faceți. El o să fie Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 2. Unde (și-)a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. Își întinsese hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii. ISPIRESCU, L. 11. O casa de copii v. casă. ◊ (Familiar, cuvînt cu care se îndeamnă sau se cheamă animalele) Iată-ne la poștă... Hi... la imaș, copii! ALECSANDRI, T. 45. 2. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (pînă la adolescență). Regimul nostru democrat-popular, care urmărește prin toate mijloacele îmbunătățirea condițiilor de trai al maselor, acordă o deosebită atenție ocrotirii mamei și copilului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2692. Copii eram p-atunci, copilă, Copii drăguți, copii vioi. IOSIF, V. 182. Sînt copii, Cu multe sănii De pe coastă vin țipînd. COȘBUC, P. I 224. Flăcăii ceilalți pe dată s-au făcut nevăzuți, iară noi copiii ne-am întors plîngînd pe la casele noastre. CREANGĂ, A. 8. Cîntecul nevinovat al copilului. EMINESCU, N. 3. Copil de școală (sau, rar, de învățătură) = copil care umblă la școală. Cănuță a rămas sărman de părinți tocmai cînd se făcuse copil de-nvățătură. CARAGIALE, O. I 323. ◊ (Popular) Copil de țîță = sugaci. Boala copiilor = epilepsie. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. ◊ Expr. (Despre bătrîni) A ajunge în mintea copiilor = a-și pierde judecata. (Adjectival, rar) Să mai privesc o dată cîmpia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut. EMINESCU, O. I 6. 3. Tînăr, adolescent. Arald, copilul rege, uitat-a Universul. EMINESCU, O. I 91. (Alintător) Badea meu, tînăr copil, Roșu ca un trandafir. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39. (La vocativ, ca termen de îndemn către prieteni) Beți copii, toți după mine Și-nchinați cupele pline. ALECSANDRI, P. II 48. ◊ (În trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copiii de casă slujeau masa; vînătorii hrăneau focul din preajmă cu, trunchiuri întregi. SADOVEANU, F. J. 366. Cătălin, Viclean copil de casă. EMINESCU, O. I 173. Copii de casă 500. Ei alcătuiau garda dinlăuntru a palatului domnesc. BĂLCESCU, O. I 14. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. Nu fi copil! ▭ Stroici este un copil, care nu cunoaște încă pe oameni. NEGRUZZI, S. I 141.

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.