CURIE [cürí] 1. Pierre C. (1859-1906, n. Paris), fizician și chimist francez. Prof. univ. la Sorbona. Contribuții în domeniile magnetismului și radioactivității. Lucrări despre fenomenul de piezoelectricitate (1880) și despre legile de simetrie la cristale. Împreună cu soția sa a descoperit și izolat elementele radiu și poloniu (1898). Premiul Nobel pentru fizică (1903). 2. Maria Sklodowska-C. (1867-1934, n. Varșovia), fiziciană și chimistă franceză de origine poloneză. Soția lui C. (1). Prof. univ. la Sorbona. Contribuții fundamentale la studiul radioactivității A pus bazele radioterapiei Premiul Nobel pentru fizică (1903) și pentru chimie (1911).

Po, simbol chimic pentru poloniu.

poloniu s. n. [-niu pron. -niu], art. poloniul; simb. Po

POLONIU n. Metal alb-argintiu radioactiv, întrebuințat, mai ales, ca sursă de neutroni. /<fr. polonium

POLONIU s.n. Element radioactiv care se găsește în pehblendă. [Pron. -niu, var. polonium s.n. / cf. fr. polonium, germ. Polonium].

POLONIU s. n. element chimic radioactiv, asemănător cu telurul, care se găsește alături de radiu, în pehblendă. (< fr. polonium)

POLÓNIU (< fr. {i}; {s} n. pr. Polonia) s. n. Element chimic radioactiv, metal alb-argintiu (Po; nr. at. 84, m. at. 210), obținut în procesul de dezintegrare radioactivă a uraniului. Cel mai stabil izotop al său ₂₁₀⁸⁴P are perioada de înjumătățire de 138,3 zile; el este o sursă de radiații α. În amestec cu beriliul p. servește ca sursă de neutroni în cercetările de laborator. A fost descoperit de Pierre și Marie Curie în 1898.

poloniu [niu pron. nĭu] s. n., art. poloniul; simb. Po

POLONIU s. n. Element radioactiv, din familia uraniului, care se găsește în pehblendă.

poloniu sn [At: ENC. TEHN. I, 108 / V: ~um / E: fr polonium] Element chimic radioactiv obținut prin dezintegrarea minereurilor de uraniu sau prin diverse reacții nucleare.

poloniu [niu pron. nĭu] s. n., art. poloniul; simb. Po

POLONIUM s.n. v. poloniu.

polonium sn vz poloniu

RADIOACTIVITÁTE (< fr. {i}) s. f. Emisie continuă de radiații alfa, beta sau gamma caracteristică substanțelor care au în componența lor și unul sau mai mulți izotopi radioactivi. Nucleele atomilor acestor izotopi sunt instabile și suferă în mod spontan anumite transformări însoțite de emisia unei particule (alfa sau beta) sau a unei cuante gamma; în urma emisiei de cuante se modifică numai starea energetică a nucleului, în timp ce în urma emisiei de particule se modifică însăși compoziția nucleului, care astfel se transformă în nucleul unui izotop al altui element chimic. Deoarece r. este de natură nucleară, ea nu este influențată de factorii externi, ca temperatura, presiunea, starea de agregare, legăturile chimice etc. R. are aplicații în construcția reactorilor nucleari, în defectoscopia nedistructivă, în tehnica reglajului automat, în carotajul radioactiv, în analiza radiochimică etc. A fost descoperită de H. Becquerel (1896) pe când studia luminescența unor săruri ale uraniului. În 1898 soții Pierre și Maria Skłodowska-Curie au descoperit poloniul și radiul, două elemente cu r. mult mai puternică decât a uraniului. Legile generale ale r. au fost formulate de către E. Rutherford și F. Soddy în 1903. ◊ R. naturală = rezultatul dezintegrării spontane a radioizotopilor naturali. ◊ R. artificială = (impr.) r. a izotopilor radioactivi care nu se găsesc în natură ci sunt obținuți pe cale artificială în laborator; a fost descoperită de soții Joliot-Curie (1934) la bombardarea aluminiului cu particule α.