MIAU interj. miorlau! (Pisica face: ~!)

MIORLAU interj. miau. (Pisica face: ~!)

miau / miau-miau interj.

miau s. n., art. miaul (în expr. a-i lua cuiva ~)

MIAU interj. (se folosește pentru a reda strigătul pisicii). ◊ A-i lua cuiva ~l a) a face pe cineva să tacă; b) a omorî pe cineva. /Onomat.

A MIEUNA pers. 3 miaună intranz. (despre pisici) A scoate sunete prelungi caracteristice speciei; a face „miau-miau”; a miorlăi. [Sil. mie-u-] /Din miau

greu (-ea), adj. – 1. Grav, cu greutate. – 2. Grav, serios, de temut. – 3. Important, mare, numeros. – 4. Dificil, anevoios. – 5. Supărător. – 6. Adînc. – 7. Aspru, dur, tăios. – 8. (Adj. f.) Însărcinată, gravidă. – 9. (Adv.) Anevoie, dificil, cu mare efort. – 10. (Înv.) Rău, detestabil. – 11. (S. m.) Greutate, povară, chin. – Mr. greu, greao; megl. greu, gręo; istr. greu, grę. Lat. gravis, prin intermediul unei forme pop. *grevis (Diez, I, 223; Densusianu, Hlr., 504; Pușcariu 735; Candrea-Dens., 756; Philippide, Principii, 33; REW 3855; DAR; Rosetti, I, 57), cf. it. greve, prov., cat., gal. greu, fr. grief, sp., port. grave. Este dublet al lui grav, adj., din fr. grave; pentru semantismul sensului 8, cf. lat. gravida. Schimbarea de terminație se explică de către Candrea, Éléments, 19, prin paralelismul cu mea – meu, considerîndu-se, deci, grea ca punct de plecare; Pascu, Beiträge, 17, preferă de la un lat. *grevus. Der. greoi, adj. (care se mișcă cu greu, lipsit de vioiciune, mocăit), cu suf. -oi; greutate, s. f. (însușirea unui corp de a fi greu; povară; dificultate; importanță, gravitate; putere, eficacitate; lest; halteră; asprime; gros, parte cea mai importantă, majoritatea), cu suf. -(t)ate, ca în puținătate, singurătate, străinătate (der. directă dintr-un lat. *grevitatēm, pe care o propun Pușcariu 736; Candrea-Dens., 757 și DAR, pare mai puțin probabilă); greime (var. greuime), s. f. (înv., greutate, povară); greuință, s. f. (înv., greutate); greumînt, s. n. (înv., chin); greunătate, s. f. (Trans., greutate); îngreuia, vb. (a agrava, a încărca, a face mai greu; a copleși, a împovăra; a încurca, a stînjeni; înv., a deranja; a lăsa grea o femeie), de la greu sau după DAR de la greoi (după Pușcariu 858 și Candrea-Dens., 759, din lat. ingrevāre; după REW 4428, de la ingraviāre); îngreuietor, adj. (copleșitor, împovărător); îngreuna, vb., cu aceleași sensuri ca îngreuia, al cărui dublet expresiv pare a fi pe baza suf. -uni, -una, cf. miau › mieuna, schiau › scheuna (după Pușcariu 859; Candrea-Dens., 760 și DAR, de la un lat. *ingrevĭnāre); îngreunător, adj. (copleșitor; agravant); greunatic, adj. (Trans. de Vest, corpolent); îngreutăți, vb. (a împovăra, a îngreuna), de la greutate; îngreca, vb. (a împovăra, a lăsa grea; a concepe, a zămisli), der. expresiv de la greu, cf. mr., megl. (a)ngrec, (a)ngricare (după Pușcariu 857; Candrea-Dens., 861 și DAR, din lat. *ingrevĭcāre). Drăganu, Dacor., IV, 741 îl cita pe grăcina, vb. (Olt., a suporta, a suferi), cuvînt rar, pe care îl derivă dintr-un lat. *ingrevĭcĭnāre, a cărui explicare pare dificil de admis.

miau interj. – Reproduce glasul pisicii. – Mr. meao. Creație expresivă, cf. miorlau, și alb. miauljis, ngr. μιαουνίζω, it. miaulare, gnao, fr. miaou, miauler, sp. mau, marramao, maullar. Se folosește și pentru a exagera ideea de micime sau de scurtime a timpului. – Der. miauna (var. mieuna, mieuni, Banat mioni), vb. (a miorlăi); miaut, s. n. (miorlăit), cuvînt rar care pare creație personală a lui Eminescu; miaunat (var. mieunat), s. n. (miorlăit); mieunătură, s. f. (miorlăit).

miorc interj. – Imită orăcăitul broaștei, precum și scîncetul copiilor mici. – Var. miorț; miorlau, interj. (mieunat). Creație expresivă, cf. miau. – Der. mioarcă (var. Banat mioarcă), s. f. (broască); miorcăi (var. miercăi, miorțăi, mierțăi), vb. (a orăcăi, a scînci); miorcăială (var. miercăială, miorțăială, mierțăială), s. f. (scîncet); miarță, s. f. (țîngău, copil plîngăcios); miorlăi (var. mierlăi), vb. (a mieuna; a plînge cu glas subțire; a se alinta, a se fandosi); miorlăit, s. n. (mieunat); miorlăială (var. miorlăitură), s. f. (mieunat); miorlăitor, adj. (care miorlăie); miorcoti, vb. (a scînci); miorcoteală, s. f. (scînceală).

scheuna (schiaun, -at), vb. – 1. A lătra, a chelălăi. – 2. A țipa, a se văita. – Var. cheuna, chiauna, schiauna, șcheuni, schiona. Creație expresivă, bazată pe *chiau, care imită glasul plîngăreț al cîinelui, cf. chiu și chefni, mieuna < miau. Tiktin a intuit caracterul imitativ al creației, dar a pornit de la o bază *sklab, imposibilă în rom. După părerea greșită a lui Cihac, II, 330, din sl. skomati „a geme”. – Der. scheunătură, s. f. (lătrătură).

miau/miau-miau interj.

meiu! int. cât ai zice meiu, într’o clipă ISP. [V. miau].

miau! int. cu care se imită vocea pisicilor. ║ n. în locuțiunea: cât să zici miau, într’o clipă (ISP.). V. pis.

MIAU interj. Onomatopee care redă sunetul scos de pisică. Fă-i miau, miau, pisică dragă. ALECSANDRI, T. 203. Prin casă începe a alerga. Și miau! miau!.. a țipa și a striga. PANN, la TDRG. ◊ (Substantivat, numai în expr.) A-i lua Clliva miaul (familiar) = a-i astupa cuiva gura, a face pe cineva să tacă. Dacă îl prindea nea Ghiță cu șoalda... îi dedea una cu ciocanul de ferecat pietrele de-i lua miaul. SADOVEANU, M. C. 156.

TĂCERE. Subst. Tăcere, taciturnitate (rar), posăceală (rar), muțenie, muție (rar), muțire, mutism; amuțire. Liniște, silențiu (înv.), calm, pace. Mut, mutălău (pop.), mutulică (fam.). Adj. Tăcut, silențios (livr.), taciturn, închis, posac, morocănos, necomunicativ, zgîrcit la vorbă, mut, amuțit, cu lacăt la gură, mut ca un pește. Vb. A tăcea, a amuți, a tăcea din gură, a nu i se auzi gura, a tăcea chitic (molcom, mîlc, ca melcul, ca peștele, ca pămîntul), a păstra tăcere, a nu spune (zice) nimic, a nu zice nici miau, a nu zice (nici) pis, a nu zice mîrc (mac), a nu zice (nici) o boabă (frîntă), a nu zice nici două boabe legate, a nu zice bob, a tăcea ca porcul în păpușoi (în cucuruz), a nu zice (a nu vorbi) (nici) două, a nu zice nici cîrc, a nu zice nici bleau (reg.), a nu scoate nici o vorbă (nici un cuvînt), a fi mut ca pămîntul, a avea lacăt la gură, a nu avea limbă de grăit. A-și impune tăcere, a-și înghiți limba, a-și ține gura, a-și ține pliscul (fam.), a-și păzi gura (limba), a-și pune lacăt la gură, a-și pune botniță la gură, a-și pune gard la gură, a pune stavilă gurii, a-și pune strajă gurii. A amuți, a înceta din gură, a-și pierde graiul, a i se lega cuiva limba, a i se lua (a-i pieri, a i se îngroșa) cuiva limba, a i se muia (cuiva) gura, a rămîne mut. A face (pe cineva) să tacă, a sili (pe cineva) să tacă, a reduce (pe cineva) la tăcere, a-i lua (cuiva) maul (miaul, piuitul), a închide (a astupa) cuiva gura, a-i pune (cuiva) căluș în gură, a-i scurta (a-i tăia, a-i lega) cuiva limba, a pune (cuiva) lacăt la gură. Adv. În tăcere, pe tăcute, muțește. Nici țiț, nici un cuvînt, nici cîrc, nici pis. V. liniște, nesociabilitate.

MIAU interj. miorlau! (Pisica face: ~!)

MIORLAU interj. miau. (Pisica face: ~!)

mârâmiau i [At: PANN, P.V. III, 58/16 / E: ctm mâr + miau] (Nob) Miorlau.

mârlamiau i [At: MAT. FOLK. 907 / E: ctm mâr + miorlau + miau] (Nob) Miorlau.

miau [At: HELIADE, O. II, 320 / E: fo] 1 i Cuvânt care imită strigătul pisicii Si: miorlau. 2 i (Fam; îlav) Cât ai zice ~ Într-o clipă. 3 i (Fam; îe) A nu zice nici ~ A nu mai zice nimic. 4 s (Fam; îe) A-i lua (cuiva) ~l A reduce la tăcere. 5 s (Pex; îae) A omorî. 6 s (Rar; îe) A păpat ~l A pățit-o. 7 s (Rar; îae) A fost bătut.

miaut sn [At: BARONZI, L. 113 / Pl: ~e / E: miau] (Rar) Mieunat¹.

mieuna vir [At: ANON. CAR. / V: (reg) miau~, ~uia (Pzi: 3 ~uiază), miona, zm~, (cscj) miaui, miauni, mieui (Pzi: mieuie), mioni (Pzi: 3 mionește, mione), miui / Pzi: 3 miaună / E: miau] 1-2 (D. pisici) A scoate sunete specifice speciei Si: a miorlăi (1). 3-4 A imita mieunatul pisicii. 5-6 (Fig; d. oameni) A se văicări. 7-8 (Reg; d. unele animale) A scoate sunete ascuțite, prelungi.

mieunare sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: miauire, miau~, miuire / E: mieuna] 1 Scoatere de către pisici a unor sunete specifice speciei Si: mieunat¹ (1), mieunătură (1). 2 Imitare a sunetului scos de pisici Si: mieunat¹ (2), mieunătură. 3 Scoatere de către alte animale a unor sunete ascuțite, prelungi Si: mieunat¹, mieunătură (3). 4 (Fig; rar) Văicăreală.

mieunătură sf [At: LM / V: miau~ / Pl: ~ri / E: mieuna + -(ă)tură] 1-3 Mieunare (1-3). 4 (Fig; rar) Văicăreală.

miorlau i [At: COSTINESCU / E: fo] Cuvânt care imită strigătul pisicii Si: miau.

MIAU Interj. Cuvînt care imită strigătul pisicii ; miorlau. Pisica tot cam miau face în toate limbile. HELIADE, O. II, 320. Prin casă începe a alerga Și, miau ! miau ! cu un glas groaznic a țipa și a striga. PANN, ap. TDRG, cf. POLIZU. Fă-i miau, miau, pisică dragă. ALECSANDRI, T. 514, cf. MAT. FOLK. 985. ◊ E x p r. Cît ai zice miau = într-o clipă. Cf. ZANNE, P. II, 540. A nu zice nici miau = a nu (mai) zice nimic, a nu (mai) scoate nici un cuvînt; a nu (mai) zice nici pis, v. p i s. Cf. CARAGIALE, ap. CADE. (Substantivat) A-i lua (cuiva) miaul = a face (pe cineva) să tacă; a lua (cuiva) maul, v. m a u, a-i lua (cuiva) piuitul, v. p i u i t; p. e x t. a omorî. Dacă îl prindea nea Ghiță cu șoalda la vreme potrivită, îi dedea una cu ciocanul de ferecat pietrele de-i lua miaul și scăpa țara românească de asemenea bandit. SADOVEANU, M. C. 156. (Rar) A păpat miaul = a pățit-o, a fost bătut. Cf. ZANNE, P. IV, 64. - Onomatopee.

MIÁUT s. n. (Rar) Mieunat¹. Cf. BARONZI, L. 113. Auzeau miautele lungi și îndoite ale motanului din vatra castelului. EMINESCU, N. 15. – Pl.: miaute. – De la miau.

MIEUNÁ vb. I. I n t r a n z. și refl. 1. (Despre pisici) A scoate sunete caracteristice speciei, a face miau; a miorlăi (1). Cf. ANON. CAR. Jupîneasă Mîță. . . Pre tine nimenea Cu bucurie nu te ascultă cînd mionești. ȚICHINDEAL, F. 294/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. [Pisicile] ȘÍ una și alta rele, mîrîia și miuia. PANN, P. V. III, 31/8. În pod miaună motanii. EMINESCU, O. I, 46, cf. id. N. 13. Va miăuna ca mâța. CONV. LIT. XI, 346. Drept sub nasul lui, motanul A venit să miaune. TOPÎRCEANU, P. 224. Miaună o pisică. TEODOREANU, M. U. 160. În încăperea pustie mieuna o mîță. CAMILAR, N. I, 103. [Motanul] mîrîia și miona încetișor. ȘEZ. I, 147, cf. IX, 25. Pisica îi mionea la cap de foame. ib. XII, 105. Să se ducă. . . unde mița neagră nu mniaună. MARIAN, D. 146. Mîța mione. H V 429. Pisica mionește. ib. IX 283, cf. ALR I 1137. ◊ Fig. Acum gloanțele, care veneau rare, miaună des. CAMIL PETRESCU, U. N. 399. ♦ A imita mieunatul pisicii. Să-l auzi cum mneună ca pisica. BOCEANU, GL. ♦ F i g. (Despre oameni) A se văita, a scînci, a plînge. Cf. LB. [Femeia] mieunîndu-se. . . fugi la părinții și frații ei și le spuse că Trifon a bătut-o. RETEGANUL, P. I, 7, cf. ALR I 82/118. 2. P.. ext. (Regional; despre iezi, cîini, păuni) A scoate sunete caracteristice speciei. Cf. H VIII 98, XVIII 304, ALR I 1152/516, ALR II 4 417/141, 334, 5 747/219. ◊ (Despre ființe fantastice din basme) Iară bala rea sări înspăimîntată Și meunînd să dusă printre stînce. BUDAI-DELEANU, T. V. 51. – Prez. ind. pers. 3: miáună. – Și: (regional) mieuiá (ALR I 1 137/343, prez. ind. miéuiază) vb. I; mieuí (ALR I 1 137/954, prez. ind. miéuié) vb. IV; miauna (PONTBRIANT, D., DDRF) vb. I; miauni (ALEXI, W.), miauí (PONTBRIANT, D.) vb. IV; mioná vb. I; mioní (prez. ind. mionește și mione), miuí vb. IV; zmieuna (ALR I 1 137/348, A III 17) vb. I. – De la miau.

MIORLAU interj. Cuvînt care imită strigătul pisicii; miau. Cf. COSTINESCU, TDRG. - Onomatopee.

MÎRÎMIÁU interj. (Neobișnuit) Miorlau. Mergi la masă-mpărătească ? răspunse el, mîrîmiau ! Mîrîmiau ! auzind lupul, i s-a părut prea ciudat, Și dete înapoi fuga cu totul înspăimântat.. PANN, P. V. III, 58/16. - Contaminare între mîr și miau.

MÎRLAMIÁU interj. (Neobișnuit) Miorlau. Pîn-o zice mîța miau Și cotoiul mîrlamiau. MAT. FOLK. 907. - Contaminare între mîr, miorlau și miau.