MANU MILITARI loc. adv. prin folosirea forței armate. (< lat. manu militari)

CPEX s. (pol.) Comitetul Politic Executiv (al C.C. al P.C.R., înainte de dec. 1989) ◊ „Rechizitoriile sunt [...] incongruente, începând chiar cu acela din marele proces al membrilor fostului CPEX.” R.lit. 2 VIII 90 p. 2. ◊ „Procesele foștilor demnitari din CPEX și din alte organe ale puterii n-au fost niciodată deloc politice.” R.lit. 10 I 91 p. 2. ◊ „Cea mai mare parte a foștilor membri al CPEX [...] sunt acuzați tocmai de a fi ordonat, de a fi executat sau de a fi fost complici la represiunea «manu militari» a demonstrațiilor.” R.lit. 21 II 91 p. 2; v. și 11/92 p. 3, Cotid. 18 III 92 p. 3, R.l. dec. 95 p. 7; v. și containerizare (1976), teleconferință [pron. cepeex] (abreviere din C[omitetul] P[olitic] Ex[ecutiv])

MANU MILITARI (lat.) cu putere armată – A procede manu militari; a pune capăt unei stări de lucru prin măsuri drastice.

ÎNVOIALĂ, învoieli, s. f. 1. Înțelegere, învoire, convenție, aranjament, pact. Această învoială a oamenilor a se opri de la unele fapte firești și pe altele a le face ca să poată trăi împreună se numește contract social. BĂLCESCU, O. I 355. Știi învoiala care o ai cu stăpînul nostru. ȘEZ. IX 68. ◊ Loc. adv. Prin bună învoială = prin bună înțelegere. ◊ Expr. A face (sau a cădea, a sta la) învoială = a se învoi, a se înțelege, a fi de acord. Am fost silit să stau la învoială cu ea și să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. Să facem între noi o învoială. ODOBESCU, S. III 45. 2. Tîrg, tocmeală; p. ext. angajare, contract. Astăzi se hotărăște simbria și se reînnoiește învoiala cu stăpînul. EMINESCU, N. 141. ◊ (În orînduirea burghezo-moșierească) Învoială (agricolă) = contract agricol cu caracter de exploatare între moșier sau arendaș și țăranii muncitori. N-au cu cine face învoielile, că arendașii de p’aici sînt morți. DUMITRIU, N. 122. Miron Iuga lăsase baltă la Amara pregătirea învoielilor pentru munca pămînturilor. REBREANU, R. I 255. Învoielile agricole, deși sînt obligațiuni de natură civilă, sînt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari (= cu ajutorul armatei), ca și așa-numita, în dreptul penal, «munca silnică». CARAGIALE, O. III 181. 3. (Rar) Permisie, voie, îngăduire.

Manu militari (lat. „Prin forță militară”) – Formulă juridică prin care se înțelege folosirea forței pentru executarea unui ordin. De pildă: a expulza pe cineva manu militari.

MANU MILITARI (lat.) = Prin puterea armatei. Germanii au ocupat Bucureștii manu militari.

*manutánță f., pl. e. Stabilimentu în care se face pîne p. armată. – Manutanță e o formă greșită și vulgară. Corect e manutențiune (fr. manutention, mlat. manutentio), compus din manu ca în manufactură și tențiune ca’n detențiune. Însemna la început „ținere cu mîna”, apoĭ „luarea uneĭ gestiunĭ”, apoĭ „manipularea unor producte” (făină, de ex.) și, în sfîrșit „brutărie militară”. Poporu zice și molotanță.

Armand Prenume masculin apărut în onomastica noastră din a doua jumătate a secolului trecut, puțin frecvent astăzi, Armand este un împrumut cult din apusul Europei. Specialiștii sînt de acord cu originea germanică a numelui și chiar cu faptul că elementul secundar al compusului originar este radicalul -mann- al cărui sens era „ființă umană” și mai tîrziu „bărbat, adult, soț etc.” (cuvînt de origine indo-europeană din aceeași familie cu sanscr. mánu- „om, omenire” sau v. sl. monji din care provine rus. muj „soț”). Păreri diferite există numai în privința primului element de compunere, care ar putea fi hari- sau hart-; cel dintîi are la bază cuvîntul germanic comun *harjaz „armată” (înrudit cu gr. koiranos „comandant militar”), iar al doilea pe *harthus, (înrudit cu gr. kratis „tare, puternic”, -kratia „putere” – din aristocrație, democrație). În sec. 7 este atestată în Franța forma Hariman, iar mai tîrziu Hermant (în celebrele Chansons de geste) și chiar Armant, în sud (-man din numele germanice a devenit în franceza veche -mand). Din Franța, unde este foarte frecvent, numele se răspîndește în Europa mai ales în epoca contemporană. Se pare totuși că Armand a fost cunoscut (dar nu și folosit) încă din sec. 17, documentele muntenești atestînd existența, în 1628, a unui comis cu acest nume. ☐ Fr. Armand, Harmand, it. Armando, fem. Armanda și Armandina, bg. Armand etc. ☐ Armand Duval, personajul binecunoscutei Dame cu camelii de Al. Dumas-fiul.

MANU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Ioan M. (1803-1874, n. București), om politic. Prefect de poliție (agă) în timpul domniei lui Gh. Bibescu. A organizat primul corp al pompierilor. Participant la Revoluția de la 1848. Ca membru al Căimăcămiei de Trei (1858-1859), a fost partizan al alegerii ca domn al lui Gh. Bibescu. Unul dintre fondatorii Societății Filarmonice. 2. Gheorghe M. (1833-1911, n. București), Fiul lui M. (1). Prof. la Școala militară din București. Membru marcant al Partidului Conservator. Primar al Capitalei (1874-1877). Prim-min. (1889-1891) și ministru de Interne (ian.-iul. 1900), ministru de Război (1869-1870; 1904-1907), al Agriculturii, Domeniilor, Indistriei și comerțului (nov.-dec. 1891), al Finanțelor (1899-1900). În timpul Războiului de Independență (1877-1878) a fost comandant al Diviziei a 4-a infanterie. A condus artileria română în luptele de la Neapole și Plevna.