LABIAT, -Ă, labiați, -te, adj. (Despre corole și calicii) Care are forma unei pâlnii cu marginea tăiată în doi lobi principali, așezați unul deasupra altuia ca niște buze. ♦ (Despre plante) Care are corola și caliciul de forma definită mai sus. ♦ (Substantivat, f. pl.) Familie de plante dicotiledonate cu frunze opuse și cu flori în inflorescențe compuse; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pr.: -bi-at] – Din fr. labié.

LABIE, labii, s. f. 1. (Bot.) Formație caracteristică florilor unor plante alcătuită din petale dispuse sub forma unor buze. 2. (Anat.) Element constitutiv al vulvei. [Pr. -bi-e] – Din lat. labium.

LABIAT ~tă (~ți, ~te) (despre corole și calicii) Care are forma unei pâlnii cu marginea tăiată în doi lobi așezați unul peste altul ca niște buze. [Sil. -bi-at] /<fr. labié

INFIBULAȚIE s.f. Operație practicată de unele populații primitive pentru a suprima coitul, constînd din unirea cu ajutorul unui inel a labiilor și a prepuțului. [Gen. -iei. / < fr. infibulation].

LABIAT, -Ă adj. (Bot.; despre corolă, caliciu) Prevăzut cu o prelungire (labium). // s.f.pl. Familie de plante dicotiledonate, gamopetale cu corolele bilabiate; (la sg.) plantă din această familie. [< germ. Labiaten, cf. fr. labié].

LABIE s.f. Labium. [Gen. -iei. / < germ. Labia].

LABIUM s.n. Buza inferioară a insectelor și a unor miriapode; labie. ♦ Formație anatomică în formă de muchie. [Pron. bi-um, pl. -muri, var. labiu s.n. / < lat. labium – buză].

buză (buze), s. f. – 1. Fiecare din cele două părți cărnoase care mărginesc gura. – 2. Margine a unei răni. – 3. Labie, margine a vulvei. 4. Margine. – 5. Tăietură. – 6. Parte superioară, culme, vîrf. – Mr. buză, megl. budză. Probabil bot sau lat. botum „bot”, cu suf. -ză (ca în căcărează, gălbează, coacăză, pupăză etc.). Dovada semantică este constituită de sensul 6, care nu se explică plecîndu-se de la accepția de „buză”, ca în bg. buza „obraz”; cf. și bosumflat. Pentru schimbarea semantică, cf. bucă. Prezența cuvîntului în alb. (buzë) a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Cihac, II, 715; Meyer 57; Pascu, II, 218; cf. Capidan, Raporturile, 522). După Jokl, 11, în alb. ar proveni dintr-un cuvînt primitiv cu rădăcina *br- „gură”, cu suf. -zë (cf. lituan. burná „gură”, armen. beran „gură”), ipoteză care ne pare incertă. DAR, Philippide, II, 702 și Rosetti, II, 112, menționează doar corespondența rom. cu alb., fără a trage concluzii. După părerea noastră, alb. trebuie să provină din rom. Nici izvoarele lat. indicate pînă acum nu sînt convingătoare. Miklosich, Alb. Forsch., V, 10, se referea cu rezerve la lat. basium; ipoteză reluată de Schuchardt, Vok, III, 50, care se gîndea la o confuzie a lui basium cu bucca. Pușcariu 242 (și JB, XI, 48) imagina o rădăcină lat. *bud-, cf. fr. bouder, sp. buz, ipoteză abandonată în DAR. În sfîrșit, Vaillant, BL, XIV, 16, pornește de la sl. *lobŭza „buză” sau „sărut”, cf. lobŭzati „a săruta” și dăbălăza. Der. buza, vb. (a face bot, a-și umfla buzele); buzat, adj. (cu buze groase, botos; urît, dizgrațios); buzău, adj. (bosumflat, îmbufnat); buzăilă (var. buzilă), s. m. (poreclă pentru botoși, sau pentru copiii plîngăcioși); buzar, s. m. (butuc pus pe jos, spre a servi de suport lemnelor pentru foc); buziș, adv. (într-un singur rînd, unul lîngă altul, formînd front comun); buzos, adj. (botos); buzur(in), adj. (epitet dat oilor), cf. Drăganu, Dacor., VI, 265; răsbuzat, adj. (răsfrînt). Din rom. par a proveni bg. buza „obraz” (Romansky 95; Capidan, Raporturile, 226), buzest „bucălat”, budzule „buze groase”, budzulast „botos” (Candrea, Elemente, 407); pol. buzia „gură, în limbajul infantil” (Berneker 104); adj. buzatisch „botos”; ngr. μπουσλάω „a fi ratat, a da greș” (Meyer, Neugr. St., II, 77); alb. buzë „buză”.

BILABIAT, -Ă adj. (despre corolă, caliciu) cu două labii. (< fr. bilabié)

EPIZIORAFIE s. f. operație de suturare parțială a fețelor interne ale labiilor. (< fr. épisiorrhaphie)

INFIBULAȚIE s. f. operație la unele populații primitive pentru a suprima contactul sexual, prin unirea cu ajutorul unui inel a labiilor și a prepuțului. (< fr. infibulation)

LABIAT, -Ă I. adj. (despre corolă, caliciu) prevăzut cu labii. II. s. f. pl. familie de plante dicotiledonate, gamopetale, erbacee sau semiarbuști, cu corolele bilabiate. (< fr. labié/es/)

LABIE s. f. element constitutiv al vulvei; buză; labium. (< germ. Labia, lat. labium)

LABIUM s. n. 1. buza inferioară a insectelor și a unor miriapode. 2. labie. 3. conformație în formă de buză a corolei. (< lat. labium)

NIMFO- elem. „labie mică”, „vulvă”. (< fr. nympho-, cf. gr. nymphe)

VESTIBUL s. n. 1. (ant.) curtea din fața casei, unde erau primiți vizitatorii care nu erau introduși în casă. 2. încăpere prin care se trece pentru a intra într-o casă; antreu (1), hol. 3. (anat.) spațiu, cavitate la intrarea într-un canal sau într-o altă cavitate. ◊ depresiune vulvulară limitată lateral de pereții labiilor mici. ◊ prima cavitate a urechii interne. 4. (bot.) spațiu care precedă ostiola. (< fr. vestibule, lat. vestibulum)

boaște, s. f. pl. (vulg.) labii.

VULVĂ (< fr.) s. f. Segmentul extern al aparatului genital feminin. Este alcătuit din două perechi de pliuri tisulare cărnoase (labiile), clitoris și deschiderea vaginului.

la, denumirea dată în solmizație* celei de a șaptea note din gama* diatonică (Do) în unele țări de limbă romanică. Apare prima dată la Guido D’Arezzo (sec. 11) și reprezintă prima silabă a versului al șaselea (labii reatum) dintr-un imn închinat Sf. Ioan Botezătorul. Corespunde denumirii literale a* din țările de limbi germ. Indică acordajul (1) unor instr. transpozitorii (în La – A) care sună cu un ton* plus un semiton* mai jos decât notele scrise pentru ele (ex.: cl.*, cornetul*). Nota cu frecvența* de 440 Hz este luată drept etalon pentru acordajul (2) instr. V. diapazon (5). În cadrul orch. simf., instr. se acordează după nota l., dată de ob.*, sau după cea dată de pian*, în cazul când acesta este solist.

orgă (< gr. ὄργανον, „unealtă”, „instrument”, „instrument muzical”; lat. organum; fr. orgue; germ. Orgel; engl. organ; it. organo), instrument de suflat complex, bazat pe un sistem de tuburi sonore. Sunetul o. se produce prin introducerea aerului sub presiune în tuburi o dată cu acționarea manualului* (manualelor), a pedalierului (1) și a sistemului de acționare a registrelor (III, 1, 2). Mărimea o. (în funcție de numărul tuburilor) diferă de la un instr. la altul. Fiind un unicat, fiecare o. este proiectată de obicei de către un specialist (în cele mai multe cazuri un organist*), care face „dispoziția registrelor” [alege registrele (II, 1)] care vor intra în componența instr., le distribuie diferitelor manuale și pedalierului, iar constructorul de o. „realizează” dispoziția acestora. De fapt, cele mai multe o., acelea care au două sau mai multe manuale, nu sunt instr. simple, ci sunt compuse din două, trei sau mai multe „orgi” de sine stătătoare, fiecare având un manual propriu, independent, pe care se poate cânta atât separat cât și împreună. Cele trei părți principale ale instr. sunt: tuburile sonore, grupate în rânduri de registre; mecanica de suflat („suflăria”) împreună cu magazia de vânt și mecanismul de acționare a ventilelor de admisie: consolă, claviaturi* (manuale) tractură, pârghii pentru registre (II, 2). ♦ A. Tuburile sonore pot fi grupate ținându-se seamă de anumite criterii: a. după felul de atac (2): tuburi labiale și tuburi linguale; b. după felul materialului din care sunt confecționate: tuburi din metal și tuburi din lemn, carton, porțelan etc.; c. după lungime; tuburi de 32′, 16′, 8′, 4′, 2′, 1′ – v. picior (2) etc., precum și după alte criterii. Tuburile labiale au forma și principiile de construcție ale unui flaut drept* sau fluier pop. Parte inferioară a tubului este conică iar cea superioară cilindrică. În locul unde se întâlnesc, se află deschiderea interlabială cu 2 muchii: labia superioară și cea inferioară. Vântul, care intră prin ajutajul de admisie, aflat la piciorul tubului, este comprimat în partea conică, pătrunde apoi prin ajutajul linear (germ. Kernspalte) în corpul central al tubului, unde pune în mișcare aerul, astfel încât coloana de aer a tubului întră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer a tubului intră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer oscilând rar sunetul va fi grav, iar dacă este scurt, sunetul va fi proporțional mai acut. Deci, de lungimea părții superioare depinde înălțimea (2) sunetului. Cam 80% din totalul tuburilor unei o. sunt labiale (doar la o. de tip fr., câteodată întâlnim relativ ceva mai multe registre linguale). Dacă tubul este închis el va emite octava* inferioară, în comparație cu un tub de aceeași lungime. Tuburile linguale produc sunetul cu ajutorul unei ancii* metalice (ca la armoniu*, acordeon*, muzicuță*). Admisia vântului este aproape la fel ca la tubul labial, dar aici vântul pune în vibrație și ancia (a cărei grosime are influență asupra timbrului*). Tubul lingual poate să aibă și o parte superioră, un pavilion*, în vederea amplificării sunetului. Forma pavilionului, cilindrică, conică, de mensură egală largă sau îngustă, are o influență hotărâtoare asupra timbrului. Anciile sunt de două feluri: batante (ca la cl., sax.) și libere (ca la acordeon, armoniu). Tuburile sunt grupate în rânduri de registre. Fiecare registru reprezintă un rând complet de tuburi; fiecărei clape a claviaturii îi corespunde un tub. Ele se deosebesc prin înălțime (de 8′, 4′, 2′), timbru („principal”, „flaut”, „oboi”, vox humana) și intensitate (2). Există registre de 8′ (ca. 30 cm), unde do măsoară c. 2,38 m, de 8′, de 4′ care, apăsând pe aceeași clapă, sună cu o octavă mai sus, de 2′ (cu 2 octave mai sus), 16′ (cu o octavă mai jos), 32′, 64′. Registrele sunt grupate și ele la rândul lor în registru de bază, de fond (fr. jeu de fonds, germ. Grundstimmen), cele de 16′, 8′, 4′ (la o. fr.) și cele 16′, 8′ (la o. germ.) aflate în manualul principal; cele de 8′ și 4′ se află în positiv*. Registre de aliquote (3) (fr. jeux de mutation, germ. Aliquoten) sunt registre care reprezintă armonicile* superioare. Registrul de 2^2/3,, sună cu o duodecimă* mai sus decât este notat, reg. de 2′ cu 2 octave mai sus, 1^3/5,, ca terță* deasupra octavei secunde, 1^1/3,, cvinta* deasupra octavei secunde, 1^1/7,, ca septimă* mică deasupra octavei secunde, 1′ cu trei octave mai sus etc. Registre mixte, mixturile (2) (fr. jeux composés, fourniture; germ. Gemischte Stimmen, Mixturen), de două voci (2) (de ex. o combinație între cvinta 2^2/3, și terța 1^3/5,), de 3′, de 5′, de 7′. Registrele mixte folosesc tuburi labiale. Timbrul, culoarea registrelor se obține prin mensura [germ. Mensur – v. diapazon (2)], lărgimea tubului. Fiecare orgă dispune de corul principalelor (fr. jeux de fonds) (16′, 8′, 4′, cu mensura medie și largă), corul flautelor (registre de 16′, 8′, 4′, 2′, 1′, aliquote, cu mensura largă), registre care imită alte instr. (viola, violino, violoncello), cu mensura îngustă (toate aceste registre folosesc tuburi linguale) și corul registrelor cu ancii, unele din ele de asemenea imitatoare ale unor instr. sau ale vocii umane (oboi, trompetă, trombon, vox humana). Registrele cu ancii se despart în două grupe, una folosind tuburi cu pavilionul normal (trompetă, oboi) celelalte cu pavilionul scurt (vox humana, racket*, regal*). Numărul tuburilor folosite diferă de la un instr. la altul. O o. medie de 25 registre are c. 1900 tuburi. Cea mai mare o. din țara noastră, cea din studioul de concerte al Societății Radio din București, are, de ex., c. 8000 de tuburi sonore, împărțite pe 4 manuale și pedalier. B. Mecanica de suflat produce vântul cu ajutorul unui sistem de foale, acționate manual sau pedal. În decursul timpului au fost folosite mai multe tipuri de foale, care aveau o caracteristică comună: comprimarea aerului aspirat. Important este ca presiunea să rămână constantă. Presiunea se măsoară în mm (de ex. 75 mm „presiune de vânt” ridică o coloană de apă într-un tub-eprubetă la 75 mm). La o. vechi se folosea o presiune de vânt de la 50-75 mm. Mai târziu, în sec. 19, au fost preferate presiuni mai mari, ce atingeau 120 mm, din cauza utilizării anumitor registre cu 300 mm, așa-numitele registre de „presiune înaltă”, la care, între timp, s-a renunțat (orga Bisericii luterane din Sibiu are asemenea registre). Printr-o conductă, vântul este adus spre magazia de vânt, iar de acolo, acționat de organist, cu ajutorul mecanismului de tractură, spre tuburile sonore plasate pe magazia de vânt prevăzută cu ventile de admisie, când este apăsată clapa legată cu tubul respectiv, permite intrarea vântului în tub. Au fost folosite mai multe tipuri de magazii și diferite sisteme de ventile. Cele mai eficiente în vederea obținerii unei sonorități cât mai clare, a unor sunete mai curate, a posibilităților de combinare a registrelor și a unui atac cât mai precis, s-au dovedit a fi sistemele Schleifladen și Springladen, folosite în epoca barocului*. Începând din sec. 20, mai toate o. noi folosesc din nou aceste sisteme de construcție. c. Mecanismul de acționare a ventilelor de admisie. Legătura între claviatură și tuburi este realizată cu ajutorul tracturii. Există o consolă (masă de comandă), pe care sunt plasate manualele (de la 1-5), cu clapele respective. Do-sol³ [la³] (56-57 de clape), și pedalierul, Do-fa¹ [sol¹] (30-31 de clape). Legătura între clapă și ventil se poate realiza cu ajutorul diferitelor sisteme. Cel mecanic, bazat pe un complex de pârghii care, acționând precis, face însă ca în momentul folosirii tuturor registrelor clapele să „meargă” foarte greu, nepermițând o agilitate prea mare în tempo(2)-urile rapide. În anul 1832 Barker inventează un sistem de pârghii care acționează mecanismul de tractură spre ventil cu ajutorul vântului, ușurându-se astfel mult atacul clapelor. Sistemul rămâne însă mecanic. În sec. 19 apare un nou sistem de tractură, cel pneumatic, unde legătura între clapă și ventil este realizată cu ajutorul unei conducte înguste de plumb și o magazie de vânt montată în consolă. Apăsându-se pe clapă, vântul intră în conductă și deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Sistemul pneumatic este mai simplu, mai ieftin, dar atacul imprecis, iar sunetul întârzie, în funcție de distanță între consolă și tub. Mai nou se folosește sistemul electric în care, cu ajutorul unor electromagneți, se deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Cu toate neajunsurile sale, cea mai bună tractură s-a dovedit însă a fi totuși cea mecanică. În zilele noastre constructorii de o. revin din ce în ce mai mult la aceasta. Pe consolă sunt montate părghiile pentru registre. Am văzut că tuburile sunt grupate pe rânduri de registre. Ele pot primi „vânt” doar când pârghia registrului e „trasă”, astfel, cu toate că se apasă pe clapă și se deschide ventilul admisie, tubul nu sună pentru faptul că nu există vânt în magazia registrului respectiv. Și aceste pârghii pot fi acționate mecanic, pneumatic sau electric. ♦ O. este un instr. cunoscut deja în antic. În sec. 2 î. Hr. (170) un anume Ktesibios construiește o o. hidraulică (hydraulis, organum hydraulicum) având tuburi, un fel de claviatură și foale. Comprimarea aerului se realiza cu ajutorul apei. La Roma și la Bizanț, o. era utilizată mai ales în teatru. În Europa apuseană a ev. med., prima o. apare în anul 757, când împăratul bizantin Constantin Kopronymos face cadou o o. regelui Peppin. Acele instr. extrem de mici, dispuneau de 8-15 tuburi, 1-2 octave diatonice (do-do¹). În jurul anului 980 se găsea la Winchester o orgă cu 400 de tuburi și două manuale. În sec. 12, tuburile sunt împărțite în registre; în sec. 14 se inventează, în Germania, pedalierul, iar în sec. 15, tuburile linguale. În țara noastră (Transilvania), construcția de o. a început relativ devreme. Primul nume de organist și constructor, care apare într-un document (1429), este cel al lui Johannes Teutonicus din Feldioara (Marienburg). Desigur s-au construit și înaintea acestei date o. în diferite orașe. Cea mai veche o. păstrată în forma ei originară este probabil cea din Biserica luterană din Rupea (1726), iar cel mai valoros instr. se află la Biserica Neagră din Brașov, construit de către Carl August Buchholz, Berlin (1836-1839); are 76 de registre (63 sunătoare). V. regal; orga di legno; positiv.

buze s. f. pl. (eufem.) labii

LABIÁT, -Ă (< fr.; {s} lat. labia „buze”) adj., s. f. 1. Adj. (Despre corolă, caliciu) Prevăzut cu o prelungire (labiu). 2. S. f. (la pl.) Familie de plante dicotiledonate, erbacee sau semiarbuști, bogate în uleiuri eterice, cu tulpina în patru muchii, cu frunze opuse, cu flori bilabiate, entomofile și cu fructe tetrachene. Unele specii de l. sunt plante aromatice (rozmarinul, busuiocul), uleioase (perila), medicinale și melifere (ex. levănțica, izma, talpa gâștei, salvia), altele sunt buruieni (ex. urzica-moartă, jaleșul).

LÁBIE (< fr.; {s} lat. labium „buză”) s. f. (ANAT.) Labia mare = fiecare dintre cele două mari repliuri cutanate, ce delimitează intern, de fiecare parte, vestibulul vulvei și care sunt reunite posterior în comisura posterioară. Labia mică = fiecare dintre cele două repliuri cutanate ce delimitează intern, de fiecare parte, în raport cu labiile mari, vestibulul vulvei.

*labie s. f., g.-d. art. labiei, pl. labii

SOMEȘ 1. Câmpia Someșului, mare unitate de relief, parte componentă a C. de Vest, situată în extremitatea de NV a României, de o parte și de alta a cursului inferior al râului Someș, între marginea de V a m-ților Oaș și Gutâi (în NE), dealuri Crasnei și Codrului (la E și SE), valea Barcăului (la S și SV) și granițele cu Ungaria și Ucraina (la V și respectiv NV). Relieful, a cărui înălțime variază între 110 m (în V) și 180 m (în E), este reprezentat printr-o succesiune de glacisuri (în SE) care alcătuiesc partea mai înaltă a acesteia, respectiv C. Ardudului și Tășnadului, prin șesuri aluviale întinse și joase (în V), în cadrul cărora se conturează mici depresiuni mlăștinoase (apărute în zonele părăsite de râurile divagante) și câmpuri mai înalte (interfluvii), acoperite cu loess sau nisipuri fine, depuse de vânt (C. Carei) și prin lunci largi, însoțite de grinduri sau diguri. Frecvența mare a râurilor care o traversează (densitatea rețelei hidrografice este de 1,1 km/km²) determină un exces de umiditate a solului, fapt ce a impus executarea unor importante lucrări de hidroameliorații (desecări, drenări, canale, lacuri piscicole etc.). Constituie o importantă zonă de culturi agricole. C.S. se subdivide în mai multe compartimente: C. joasă a Someșului, C. Ardudului, C. Tășnadului, C. Ierului, C. Carei și C. Sălacea-Roșiori. 2. Râu în NV României, afl. stg. al Tisei pe terit. Ungariei; 435 km (din care 376 pe terit. României); supr. bazinului hidrografic: 15.015 km² (14.464 km² pe terit. României). S. se formează prin unirea, pe terit. com. Mica, jud. Cluj, la 4 km amonte vde municipiul Dej, a râului Someșu Mare cu Someșu Mic. Între municipiul Dej și com. Ileanda (jud. Sălaj) are un curs întortocheat, pe direcție NV-SE, separând dealurile Ciceului (în NE) de dealurile Dejului și Gârboului (în Sv), își îndreaptă apoi cursul către SV, strecurându-se printre culmea Prisnel (în NV) și dealurile Gârboului (în SE), fiind forțat să ocolească, pe la S, culmea Prisnel, prin îngustarea de la Jibou, făcând un cot foarte strâns, după care valea se lărgește ușor, îndreptându-se spre N, șerpuind intens printre dealurile Sălajului (la V) și culmea Prisnel (la E) drenând apoi parte de SV a depr. Baia Mare. În aval de com. Ardusat (jud. Satu Mare), S. își schimbă brusc direcția de curgere către V, printr-o vale extrem de meandrată, traversând C. Someșului și municipiul Satu Mare, după care părăsește terit. României la limita com. Dorolț și Vetiș (jud. Satu Mare). În câmpie, S. are o pantă redusă de scurgere (în medie 0,45‰), o labie majoră întinsă (5-6 km), numeroase meandre și un debit multianual de 120m³/s. Pentru prevenirea inundațiilor, S. este îndiguit în cursul inferior. În primăvara anului 1970, din cauza ploilor abundente, debitul S. a depășit 3.300 m³/s, inundând o mare parte a municipiului Satu Mare și câmpia înconjurătoare. Afl. pr.: Sălătruc, Almaș, Agrij, Sălaj, Lăpuș. În Antic. s-a numit Samus.

1) la m. (prima silabă a cuv. latin lábium, buză, cu care începe al treilea vers al imnuluĭ adresat sfîntuluĭ Ion Botezătoru: sólve pollúti lábii reátum, dezleagă păcatu buzeĭ profanate). Muz. A șaptea notă a gameĭ și semnu care o reprezentă.

*labiát, -ă adj. (fr. labié, d. lat. lábium, buză). Bot. A căruĭ corolă are doĭ lobĭ în formă de buze: plante labiate (minta, rosmarinu ș. a.). S. f., pl. e. O labiată.

NIMFOMANÍE (< fr. {i}; {s} gr. nympha „labie mică vulvară” + mania „nebunie”) s. f. Stare patologică la femei, manifestată printr-un libido exagerat, supraexcitare continuă, dorința de acte sexuale repetate, însoțite de insatisfacție parțială. Poate însoți tulburări hormonale sau reprezintă o manifestare psihopatică.

BILABIAT, -Ă, bilabiați, -te, adj. (Despre corola sau caliciul unei flori, p. ext. despre flori) Format din două labii. [Pr.: -bi-at] – Din fr. bilabié.

LABIAT, -Ă, labiați, -te, adj., s. f. 1. Adj. (Despre corole și calicii) Care are forma unei pâlnii cu marginea tăiată în doi lobi principali, așezați unul deasupra altuia ca niște buze. ♦ (Despre plante) Care are corola și caliciul de forma definită mai sus. 2. S. f. (La pl.) Familie de plante dicotiledonate cu tulpina în patru muchii, cu frunze opuse și cu flori în inflorescențe compuse; (și la sg.) plantă care face parte din această familie. [Pr.: -bi-at] – Din fr. labié. corectat(ă)

LABIE, labii, s. f. 1. (Bot.) Formațiune caracteristică florilor unor plante alcătuită din petale dispuse sub forma unor buze. 2. (Anat.) Element constitutiv al vulvei. [Pr.: -bi-e] – Din lat. labium.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos, mai largă, a unui veșmînt femeiesc, a unei cămăși țărănești sau a unei haine care se încheie în față (v. pulpană). Poalele capotului au prins a foșni și Filip s-a pomenii înconjurat de-o vorbărie repezită. GALAN, B. I 54. Moșneagul se trase mai deoparte, își spălă mîinile și le șterse de poala cămeșii. HOGAȘ, M. N. 68. Cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. i 47. Cu poala sumanului Turna-n chelna carului. TEODORESCU, P. P. 151 ◊ Fig. Dădea soarele în desară. Sub mal începea să crească poala serii. GALACTION, O. I 62. Toi mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. TOPÎRCEANU, B. 23. Luna plină de o lumină moale Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale. ALECSANDRI, P. III 275. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă, se spunea despre unele femei considerate că ar fi lipsite de judecată. Ian auzi-o cum rîde cînd ii vorbesc de revoluție! Ș-apoi pas de nu zi: poale lungi, minte scurtă. ALECSANDRI, T. I 62. A se ține de poalele (sau poala) mamei = (despre copii) a se prinde de hainele mamei, a sta în preajma, sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dînsa. O sumedenie de femei, cu copii mici în brațe și cu alții mai măricei ținîndu-li-se de poale, se apropie de grupul nostru. STANCU, U.R.S.S. 165. A trage (pe cineva) de poale = a-l trage de haine pentru a-l face atent asupra unui fapt; fig. a se ține scai de cineva, plictisindu-l cu rugăminți, cu cereri. Un prieten îl trăgea îndărăt de poala hainei. C. PETRESCU, C. V. 59. A te trage copiii de poale = a avea copii mici, a avea greutăți familiare. Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag copiii de poale. CREANGĂ, P. 56. (Familiar, despre o femeie) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele)... = a ține (pe cineva) foarte aproape de sine, a nu-i lăsa prea multă libertate de acțiune. L-a fi fărmecat și-l ține legat de poalele ei. ALECSANDRI, T. I 421. (Familiar) A-și da poalele peste cap = a pierde orice simț moral, a avea comportări imorale, a-și da pe față adevărata fire josnică. De cînd a plecat prințesa, dumnealui – iartă-mi vorba, și-a dat poalele peste cap. GALAN, Z. R. 310. A veni (sau a cădea) la poalele (cuiva), a depune ceva la poalele (cuiva) = a se ploconi (cu dragoste, respect, smerenie sau umilință) înaintea cuiva, a aduce cuiva un prinos, o ofrandă (ca dovadă de dragoste sau în semn de umilință). Să vie aici, la poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, D. P. 17. A venit un rege palid și coroana sa antică Grea de glorii și putere l-a ei poale-ar fi depus. EMINESCU, O. I 52. A săruta poala (cuiva) = a săruta partea de jos a hainei (unui suveran, unui mare demnitar, prelat etc.) potrivit unui obicei azi ieșit din uz. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Fig.) Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare. RUSSO, O. 22. ◊ Plăcinte cu poalele-n brîu (sau poale-n brîu) v. brîu. ♦ (Popular, la pl.) Fustă. Fata de gazdă mare Vinde-o vacă și-și ia poale. MARIAN, la CADE. 2. (Mai ales popular) Partea de jos și din față a unei haine (mai ales a unei fuste, a unui șorț), adusă în sus și ținută cu mîna sau prinsă în brîu, pentru a putea aduna ori duce în ea anumite lucruri. O fetiță. trecu peste lăptoc, ducînd în poală grăunțe. SADOVEANU, O. II 56. Frunză verde foi de fragă, Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ (Rar) la pl.) împărăteasa... culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. ◊ Fig. Noapte bună, soare sfînt. Mîne pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. Vine de la munte iarna la cîmpie, Scuturînd din poale-i zile de urgie. ALECSANDRI, P. A. 134. ♦ Cantitate de lucruri care se pot duce în felulț arătat mai sus. Moș Iordan coboară și ia o poală de fîn. PĂUN-PINCIO, P. 99. Pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, P. 214. 3. Partea corpului cuprinsă între brîu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană (în special la o femeie) cînd șade. Rumănă, cu ochii buni, cu mînile încrucișate în poală, zîmbește și nu știe ce să mă întrebe. SADOVEANU, O. II 302. Strivit atunci de-nfiorare, M-am ghemuit la tata-n poală. GOGA, C. P. 56. Bunica avea o poală fermecată, și un glas și un: fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zîmbetul ei. DELAVRANCEA, V. V. 204. 4. Fig. Partea de jos a unei ridicături de pămînt; locul unde începe un deal, un munte. Ținutul nostru, la poalele muntelui, era liniștit. SADOVEANU, O. VI 365. Sub poalele dealului se deslușeau cete de turci cu ilice albastre, cu fesuri roșii în cap. SANDU-ALDEA, U. P. 45. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau pe poalele dealurilor. ALECSANDRI, O. P. 283. ♦ Loc (umbrit) de unde începe o pădure, (de obicei așezată pe o înălțime); marginea unei păduri. Era albă poala pădurii. Albe fînațurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roșii uitate neculese în pomi. SADOVEANU, F. J. 685. [Opri] trăsura în dreptul unui pîlc de verdeață, umbrit de poala pădurii. MIRONESCU, S. A. 140. Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi. EMINESCU, O. I 93. ♦ Partea de jos a unor lucruri care au extensiune în înălțime. Bojbăi cu mîna într-un loc, sub poala stogului, scoase o sticlă și-o vîrî în buzunarul sumanului. MIRONESCU, S. A. 46. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stînga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare... cu ziduri late în poale. ODOBESCU, S. I 126. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. În colțul dinspre asfințit al caselor, un nuc bătrîn își lăsa poala pînă pe acoperiș; ploaia și vîntul fîșîiau în frunzele lui. SADOVEANU, O. IV 449. II. 1. (Bot.) Compuse: poala-rîndunicii (sau poala-Maicii-Domnului) = volbură; poala-sîntei-Mării (sau poala-Sîntă-Măriei) = plantă erbacee din familia labia- telor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici aromate (Nepeta nuda). Se simțeau în locuri umbroase miresmele ascuțite de la mintă și poala-sîntă-Măriei. SADOVEANU, E. 119. 2. (Popular, numai în expr.) Poală-albă = leucoree.

-CHEILIE (-CHELIE) „buze, labii”. ◊ gr. kheilos „buză” > fr. -chélie, germ. id., engl. -cheilia > rom. -cheilie și -chelie.

CREMNO- „prăpastie, gol, vid”. ◊ gr. kremnos „rîpă, prăpastie” > fr. cremno-, it. id., engl. id., germ. kremno- > rom. cremno-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie a labiei mari la femeie; ~fite (v. -fit), s. f. pl., vegetație a stîncilor abrupte, sărace în humus; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de prăpăstii.

EPIZIO- „vulvă, regiune vulvară”. ◊ gr. epeision „pubis, regiune pubiană” > fr. épisio-, germ. id., it. id. > rom. epizio-. □ ~cel (v. -cel₂), s. n., hernie inghino-vaginală; ~perineoplastie (v. perineo-, v. -plastie), s. f., operație de chirurgie plastică pentru refacerea rupturii perineovulvare; ~perineorafie (v. perineo-, v. -rafie), s. f., sutură chirurgicală a rupturii perineovulvare; ~rafie (v. -rafie), s. f., suturare parțială medicală a fețelor interne ale labiilor, pentru strîmtorarea orificiului vulvar; ~stenoză (v. -stenoză), s. f., strîmtorare patologică a vulvei; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie chirurgicală a regiunii vulvare (labia mare, labia mică și inelul himenal).

NIMFO- „vulvă, labii mici”. ◊ gr. nymphe „vulvă, labie mică” > fr. nympho-, germ. id., engl. id. > rom. nimfo-. □ ~manie (v. -manie), s. f., excitație sexuală excesivă la femei; sin. estromanie; ~tomie (v. -tomie), s. f., incizie a labiei mici vulvare.

buză sf [At: DOSOFTEI, PS. 37/11 / V: (înv) ~ze / Pl: ~ze / E: cf alb buze, bg бузъ] 1 (Atm) Parte cărnoasă care mărginește, în afară, deschizătura gurii (sau a botului), acoperind dinții Si: labie. 2 (Fig) Gură. 3 (Pop; îe) A-i da cuiva ceva de luat în ~ ze A-i da cuiva ceva de mâncare. 4 (Îe) A fi cu sufletul în (sau pe) ~ ze A trage să moară. 5 (Îe) A scoate din ~ za morții A scăpa (pe cineva) de la moarte. 6 (Pfm; îe) A pune (sau a lăsa) ~ za A fi gata să plângă Cf a buzăi. 7 (Pop; îe) A face ~ ze de arap A fi bosumflat. 8-9 (Îe) A rămâne (sau a se întoarce) cu ~ za umflată (sau ~ zele umflate) A rămâne (sau a se întoarce) păcălit Cf buzat (2-3). 10 (Pop; îe) A bate (sau a da, a sufla) din (sau în) ~ ze (sau ~) A fi mânios. 11 (Îae) A umbla fără nici un rost. 12 (Îae) A îndura o pierdere fără a mai putea îndrepta ceva. 13 (Pfm; îe) A-i crăpa (sau a-i scăpăra, a-i arde) cuiva ~ za (de ceva) A avea mare nevoie de ceva. 14 (Pfm; îe) A se șterge (sau a se linge, a se spăla) pe ~ ze A fi silit să renunțe la ceva. 15 (Pfm; îe) A-și linge ~ zele după ceva A-și dori ceva foarte mult. 16 (Fam; îe) A avea (sau a spune) (ceva) numai pe (sau din ~) že A vorbi altfel de cum gândești. 17 (Pfm; îe) A-și mușca ~ zele A regreta. 18 (Îe) A vorbi în ~ ze A bolborosi. 19 (Îc) ~de-iepure Anomalie congenitală (la unii oameni) care constă într-o despicătură a buzei de sus (de sus în jos), prin care se vede o parte din dinți. 20 (Mol; bot; îc) ~ za -vacii Ciupercă comestibilă din familia agaricaceae, cu pălăria de culoare brun-roșiatică, piciorul gros, solid de culoare albă, ornat de o rețea de fibrile roșiatice și carnea albă compactă, care crește pe pământ, sub mesteceni și prin pădurile de conifere în locuri uscate (Cortruarius bolteatus). 21 (Pex) Margine a unei răni pricinuite de o tăietură foarte adâncă. 22 (Pex) Partea de deasupra (subțiată sau răsfrântă) care mărginește gura vaselor (sau a țevilor). 23 (Pfm; îlav) În ~ za tunului Expus împușcăturilor de tun. 24 (Îalv; pex) În primejdie mare. 25 (Pfm; îla) Plin până în ~ ze Foarte plin. 26 (Pex) Marginea de deasupra (subțiată) a unui deal, a unui pisc, a unei păduri, a unui șanț etc Cf geană. 27 (Pex) Partea ascuțită la instrumentele de tăiat Si: tăiș. 28 (Îs) ~ za plutei Partea dinainte a plutei. 29 (Îs) ~ de bandaj Partea proeminentă a bandajului montat pe roțile autovehiculelor de cale ferată, care servește la menținerea și la conducerea vehiculului respectiv pe șină.

infibulație sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr infibulation] Operație practicată de unele populații primitive pentru a suprima acuplarea, constând din unirea cu ajutorul unui inel a labiilor sau a prepuțului.

labiat, ~ă [At: BARASCH, I. N. 138/18 / P: ~bi-at / Pl: ~ați, ~e / E: fr labié] 1 a (D. corole și calicii) Care are forma unei pâlnii cu marginea tăiată în doi lobi principali, așezați unul deasupra altuia ca niște buze. 2 a (D. plante) Care are corola și caliciul labiat (1). 3 sf (Lpl) Familie de plante dicotiledonate cu frunze opuse și cu flori în inflorescențe compuse. 4 sf (Șls) Plantă care face parte din familia labiate (3).

labie¹ sf [At: LM / Pl: ~ii / E: lat labia, ger Labia] 1 (Bot) Labiu (2). 2 (Atm) Fiecare dintre cele patru elemente constitutive ale vulvei, două mari și două mici, cu rolul de a închide și de a proteja vaginul Si: buză.

labie² sf [At: LEXIC REG. 82 / Pl: ~ii / E: nct] (Olt) Capră pentru tăiat lemne.

labio- [At: DN³ / P: ~bi-o- / E: fr labio-, cf lat labia] Element prim de compunere savantă cu sensul: 1-2 (Referitor la) buze. 3-4 (Pronunțat) cu ajutorul buzelor.

labiu sn [At: FLORA R. P. R. V, 53 / P: ~bi-u / V: ~m / Pl: ? / E: fr, lat labium] 1 (Zlg) Buză inferioară a insectelor și a unor miriapode. 2 (Bot) Fiecare dintre frunzele modificate care alcătuiesc caliciul și corola plantelor labiate (3) Si: labie (1).

unilabiat, ~ă a [At: DN² / P: ~bi-at / Pl: ~ați, ~e / E: fr unilabié] (D. corola sau caliciul unei flori; pex d. flori) Cu o singură labie.

vestibul s.n. 1 Prima încăpere sau spațiul de acces dintr-o clădire, în care se intră venind din exterior și din care se trece în alte încăperi; antreu, hol. În vestibul îl aștepta un alegător (VLAH.). 2 (la romani) Curtea din fața unui edificiu public, a casei, situată între ușa de intrare și stradă, adesea delimitată de un portic sau de prelungirea zidurilor, unde erau primiți vizitatorii care nu erau introduși în casă. 3 (anat.) Spațiu, cavitate la intrarea într-un canal sau într-o altă cavitate. ♦ Depresiune vulvară limitată lateral de pereții labiilor mici. ♦ Prima cavitate a urechii interne. 4 (bot.) Spațiu care precedă ostiola. • acc. și vestibul. pl. -uri, -e. /<fr. vestibule, lat. vestibŭlum, -i.

!labie (desp. -bi-e) s. f., g.-d. art. labiei; pl. labii, art. labiile (desp. -bi-i-)

buzá s.f. 1 (anat.) Fiecare dintre cele două părți cărnoase care mărginesc, în afară, deschizătura gurii (sau a botului la animale) și acoperă dinții; labie. ◊ Expr. (fam.) A rămîne (sau a se întoarce) cu buza (sau buzele) umflate = a rămîne păgubit, înșelat, dezamăgit în așteptările sale. De întîrziam, rămîneam cu buza umflată (M. I. CAR.). A-și mușca buzele (de necaz sau de părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi. A-i încremeni zîmbetul pe buze = a afla o veste foarte proastă, a fi îngrozit sau surprins neplăcut într-un moment în care cineva se simțea bine. A sufla (sau a bate, a da) în (sau din) buze = a) a fi înșelat în așteptările sale, a rămîne păcălit; b) a rămîne păgubit de ceva; a fluiera a pagubă; c) a umbla fără nici un rost. A se șterge (sau a se linge) pe buze = a fi silit să renunțe la ceva. A-i crăpa (sau a-i plesni, a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de sau după ceva) = a avea mare nevoie (de ceva). Într-o zi iar îi crăpa buza de cîțiva franci (CA. PETR.). A-și linge buzele (după ceva) sau a se linge pe buze = a) a-și exprima satisfacția. Sorbea cu gingășie, apoi își lingeau buzele cu poftă (M. I. CAR.); b) a pofti, a rîvni, a dori (ceva) foarte mult. A lăsa (sau a pune) buza (în jos) = (mai ales despre copii) a fi gata să izbucnească în plîns. A face buze de arap = a fi bosumflat. A zbura (de)pe toate buzele = a fi cunoscut. Frînturi din versurile lui îndrăznețe zboară de pe toate buzele (SADOV.). A avea (sau a spune) (ceva) numai pe (sau din) buze = a vorbi diferit de ceea ce gîndește. A vorbi în buze = a bolborosi. A-i da cuiva ceva de luat în buze = a-i da cuiva ceva de mîncare. = A scoate din buza morții = a scăpa (pe cineva) de la moarte. A(-și) beli buzele v. beli. A lua frunza-n buză v. frunză. A lăsa pe cineva cu buzele umflate (sau cu buza umflată) v. lăsa. În buze miere și în inimă fiere (sau otravă) v. miere. A se spăla pe buze de ceva v. spăla. A-și subția buzele v. subția. (A fi) cu sufletul în (ori pe) buze v. suflet. A(-i) veni (cuiva) pe buze (ceva) v. veni. A vorbi în (sau din) vîrful buzelor v. vîrf. ♦ Sinec. Gură. Buzele lui rosteau cuvinte de laudă. 2 (entom., zool.) Buză superioară = labrum. Buză inferioară = labium. 3 (anat., med.) Buză de iepure = anomalie congenitală, care constă într-o despicătură pe verticală a buzei superioare, prin care se văd dinții. 4 Margine a unei răni (provocate de o tăietură adîncă). 5 Partea de deasupra (subțiată sau răsfrîntă) care mărginește gura unor obiecte, a unor vase, a țevilor. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor (DELAVR.). ◊ Expr. Plin (pînă în sau la) buză = foarte plin, plin ochi. 6 Culme a unui deal, a unui pisc; margine a unui șanț, a unei păduri etc. 7 Ascuțiș al unor instrumente de tăiat; tăiș. 8 Buză de bandaj = partea proeminentă a exteriorului roților vehiculelor de cale ferată, care servește la menținerea și conducerea vehiculului pe șină. • pl. -e. /cuv. autoh; cf. alb buzë.

labie s.f. 1 (anat.) labium, <pop.> buză, <înv.> usnă. Labiile sunt perechile de repliuri cutanate de la nivelul vulvei. 2 (bot.) labium. Labiile alcătuiesc caliciul și corola plantelor.

labium s.n. 1 (anat.) labie, buză, <înv.> usnă. 2 (bot.) labie. 3 (entom., zool.; la insecte și la unele miriapode) buză inferioară.