INTROITUS s.n. (Rel.) Rugăciune de început a mesei. [Pron. -tro-i-. / < lat. introitus – intrare].

INTROITUS s. n. rugăciune cântată de cor la începutul misei. (< lat. introitus, intrare)

accentus (cuv. lat. < ad cantus „cânt alăturat”) 1. Termen liturgic lat. desemnând cântarea oficiantului (preotului) în cultul romano-catolic, în opoziție cu termenul concetus, „cânt însoțitor”, care desemnează cântarea în unison* a corului sau a soliștilor. 2. Termen generic pentru desemnarea cântărilor greg. cu caracter preponderent de recitare și formulă (1) melodică de încheiere (ex. a) (v. psalmodie), apărut în teoria cântului greg. începând din sec. 16, odată cu termenul opus concentus adoptat ca termen generic pentru desemnarea cântărilor gregoriene cu caracter preponderent melismatic (ex. b). V.: antifon; antifonie; responsorial; introitus; melismă.

ingressa (cuv. lat.) v. introitus.

intonație (intonare) I. 1. Redare exactă a înălțimii* sunetelor în interpretarea vocală și instrumentală, în solfegiere*; fixarea i., mai ales în repetiții, este precedată de „darea tonului” de către dirijor și uneori de intonarea fragmentului inițial ce trebuie cântat de către întreg ansamblul (I, 2). 2. Contur al melodiei*, curbă a înălțimilor (2) în cadrul discursului muzical. 3. În cîntul greg.*, formulă (I, 1) cântată de oficiant și reluată de către cor* sau de către comunitate. 4. Muzică de orgă, având același rol de preludiere ca și i. (2) [v. preludiu (1)]. De scurtă durată, i. este un mijloc eficace de fixare a „tonului” și, în unele momente, a modulației*. I. poate fi scrisă (într-o formă aleasă de organistul-compozitor: introitus*, intrada*, preludiu*, toccata*) sau improvizată. Astfel de i. au fost transmise de cei doi Gabrieli (Intonazioni d’organo, 1593). Există țări (Franța, Anglia, Țările de Jos, Spania, Portugalia) în care termenul nu se întâlnește, fiind mai curând sin. cu ricercar*. În sec. 17, mai apare în Germania. II. 1. În muzicologia* sovietică, noțiunea generică pentru ansamblul trăsăturilor structurale și de ethos* ale unei muzici pop., trăsături transmise implicit artei culte naționale orientate spre această muzică (интоиаиня). 2. În muzicologia românească, i. pop., i. folclorică (sau biz.), suma caracteristicilor melodice-ritmice ale cântului pop. sau biz., desenul caracteristic al acestui cântec. Sin.: melos pop. (v. melodie).

introitus (cuv. lat.: < antiphona ad introitum), cânt procesional cu caracter antifonic*, extras de obicei dintr-un psalm* și cântat de cor la începutul miselor*. Textul este biblic. Utilizat în cadrul serviciului religios încă din sec. 5, pentru a acompania cortegiul de intrare a oficiantului, i. a cunoscut restrângerea treptată a dimensiunilor sale astfel încât, de la versetele unui psalm, cântat integral sau fragmentat, s-a ajuns la 1-2 versete ce încadrau Gloria*. În sec. 15-16 se întrebuințau chiar 2 i. cântate în manieră responsorială de 2 coruri diferite. Sin.: ingressa (< officium ad praelegendum). V. Kyrie eleison.

Kyrie eleison (< gr. Kύριε ἐλέησον [ἡμᾶς], Kyrie eleison, „Doamne miluiește”) 1. Invocație adoptată în cultul creștin în sec. 4. Se întâlnește prima oară la Antiohia și de aici se propagă în Europa unde, în sec. 6, e cuplată cu invocația Christe eleison. 2. Parte a misei (1) situată între introitus* și Gloria in excelsis. Este compusă din trei secțiuni: Kyrie, Christe, Kyrie, ultima fiind repetarea primei. Misele (2) polif., renunțând în genere la introitus, încep în majoritatea cazurilor direct cu K., care joacă astfel rolul de „uvertură” (de unde caracterul solemn și frecvența stilului fugato*). Forma* tripartită ABA se menține, compozitorii căutând adesea să creeze un constrast între A și B și să confere secțiunii Christe eleison o notă lirică.

recviem (lat. requiem) 1. Misa* gregoriană* funebră (lat. missa pro defunctis). Numele r. provine din textul inițial din introitus* (R. aeternam dona eis Domine). Din misă, r. a reținut părțile principale, dar Gloria* și Credo* sunt eliminate, iar Alleluia* înlocuit prin tractus (v. psalmodie), împreună cu secvența (1) Dies irae*, astfel încât părțile r. sunt: introitus, Kyrie*, graduale (1) (R. aeternam...), tractus ((Absolve Domine), sequentia (Dies irae), offertorium* (Domine Jesu Christe), Sanctus*, Agnus Dei*, communio (lux aeterna). Succesiunea părților rămâne aceeași și în compozițiile polif. corale a cappella (sec. 15-16). 2. Începând din sec. 17, compoziție vocală cu acomp. instr. (orchestral), pătrunsă, în epoca basului continuu*, de spirit concertant* și de spiritul dramatic al cantatei* sau oratoriului*. Și acest tip păstrează, în general, părțile r. (1), dar compozitorii au îndreptat tot mai mult compoziția spre un gen (1, 2) independent, dându-i un caracter grandios, tragic, recules sau chiar programatic*. Textul religios lat. al r. (1) este preluat și aici; rareori intervin adăugiri de texte aparținând altor părți liturgice (Hosanna, Et incarnatus etc.). R. celebre au scris Mozart, Berlioz, Verdi, Fauré. Alte lucrări de aceste gen folosesc texte special concepute, într-o limbă modernă (ex. R. german de Brahms și R. de război de Britten, precum și R. canticle de Stravinski).

introitus^[1] sni [At: DN³ / P: ~ro-i~ / E: lat introitus] (Rel) Rugăciune de început a mesei. corectat(ă)