CHINEZESC, -EASCĂ, chinezești, adj. Chinez² (2). ◊ Zidul chinezesc = a) uriaș zid de apărare ridicat la granițele Chinei începând din antichitate; b) fig. stavilă, opreliște (pusă în calea influențelor inovatoare din afară). Umbre chinezești = umbre (reprezentând diverse figuri) proiectate pe un perete, pe un ecran etc., prin combinarea poziției palmelor și a degetelor. – Chinez² + suf. -esc.

DESCHIZĂTOR, -OARE, deschizători, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care deschide uși, ferestre, lăzi etc. ◊ Deschizător de drumuri = inițiator, inovator. 2. S. n. Ustensilă folosită pentru desfacerea capsulelor, căpăcelelor etc. la sticlele închise ermetic; destupător. – Deschide + suf. -ător.

INOVATOR adj. înnoitor. (Un spirit ~.)

ÎNNOITOR adj. 1. inovator, modernizator. (O reformă ~oare.) 2. primenitor, reformator, regenerator, transformator, (livr.) novator. (O mișcare ~oare.) 3. v. inovator.

inovator s. m., adj. m., pl. inovatori; f. sg. și pl. inovatoare, g.-d. sg. art. inovatoarei

INOVATOR¹ ~oare (~ori, ~oare) Care inovează ceva; înnoitor; novator. /<fr. innovateur

INOVATOR² ~oare (~ori, ~oare) m. și. f. Autor al unei inovații. /<fr. innovateur

NOVATOR¹ ~oare (~ori, ~oare) Care înnoiește, inovează ceva; inovator; înnoitor. Spirit ~. /<fr. novateur, lat. novator

MODERNISM s.n. 1. Caracterul a ceea ce este modern. ♦ Gust pentru ceea ce este modern. 2. Tendință inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi. ♦ Nume generic dat mișcărilor, tendințelor și experimentelor din arta și literatura sec. XX, care, în goana după originalitate, ajung la creații arbitrare, rupte de realitate. [< fr. modernisme].

INOVATOR, -OARE s.m. și f. Cel care inovează ceva, cel care introduce o inovație. ♦ adj. Înnoitor. [Cf. fr. innovateur].

INOVATOR, -OARE s. m. f., adj. (cel) care realizează o inovație; care inovează. (< fr. innovateur)

MODERNISM s. n. 1. însușirea, caracterul a ceea ce este modern; preferință, gust pentru tot ceea ce este nou, modern; modernitate. 2. tendință novatoare dintr-o anumită etapă a unei literaturi. ◊ denumire generică pentru mișcările, tendințele și experimentele inovatoare din arta și literatura sec. XX, care, în goana după originalitate, ajung la creații pur experimentale, formale. (< fr. modernisme)

RECOMPENSĂ s. f. 1. apreciere, răsplată a rezultatelor muncii, a unor merite sau realizări; gratificație. 2. (jur.) sumă de bani ce se cuvine unui inventator sau inovator care cedează statului invenția sau inovația sa. (< fr. récompense)

nou (nouă), adj. – Recent, proaspăt, tînăr. – Mr. nou, noauă, megl. nou, nouă, istr. now, nowe. Lat. nōvus (Pușcariu 1192; Candrea-Dens., 1246; REW 5972), cf. it. nuovo (sard. nou), prov. nueu, fr. neuf, sp. nuevo, port. nono. – Der. noutate, s. f. (știre proaspătă, inovație, schimbare), care poate fi în egală măsură der. intern cu suf. -tate sau reprezentant al lat. nōvĭtātem (Pușcariu 1194; Candrea-Dens., 1247); înoi, vb. (a renova, a împrospăta; a repune; a repeta; a reface; înv., a purifica, a reface o biserică; refl., a îmbrăca pentru prima oară ceva); înoitură, s. f. (înv., restaurare, reabilitare, inovație); înoitor, s. m. (înv., inovator); reînoi, vb. (a renova, a repeta), creație improprie; pre(î)noi, vb. (a renova); pre(î)noitor, adj. (renovator, reformator). Novitale, s. f. pl. (noutăți de ultimă oră), din it. novità, probabil prin intermediul ngr., este înv. (sec. XIX).

ANGELOPOULOS, Theodoros (n. 1935), critic și regizor de cinema. Filme tratînd istoria modernă a Greciei într-o manieră neconvențională, inovatoare („Reconstituirea”, „Zile din ’36”, „Comedianții”, „Drumul spre Cythera”).

normă s.f. 1. Normă lingvistică = sistem de reguli care privește, din mai multe puncte de vedere, uzajul unei limbi date, 2. normă literară = expresie convențională, la nivelul limbii literare, a unui anumit uzaj lingvistic dominant, 3. normă areală = în concepția lui M.Bartoli, regulă prin care se postulează natura conservatoare sau inovatoare a unei arii lingvistice în funcție de o serie de caracteristici ale acesteia.

concert (it. concerto < vb. concertare, „a fi împreună”, „a fi de acord”; fr., engl. concert; germ. Konzert) 1. Formă caracteristică de spectacol artistic, constând din prezentarea în public a unor lucrări muzicale, instrumentale sau vocale, fără participarea altor manifestări artistice. Pot fi executate atât lucrări special concepute pentru c. (muzică simf., de cameră* etc.) cât și lucrări de operă* sau de balet*, însă neînsoțite de joc scenic sau dans. Forma actuală a c. a început să apară relativ târziu (sec. 17) înlocuind practicile din mediul particular de tip Collegium musicum* și generalizându-se abia în sec. 19 prin înființarea unor asociații permanente, societăți de concerte, filarmonici* și constituirea unor săli destinate execuțiilor muzicale. C. publice au organizat, între primele, organismele cu caracter artistic dar și comercial: Academy of Ancient Music (1719), Castle Concerts (1724), The King’s Concerts (1776) – toate la Londra, Tonkünstler-Societät, Viena (1771), Société des enfants d’Apollon, Paris (1784), Berliner Singakademie, Berlin (1791). Numai sfârșitul sec. 19 a fost acela care a precizat formele unitare de c.: recitalul*, c. de muzică de cameră, c. simf., coral etc., până atunci majoritatea manifestărilor fiind marcate de intercalarea fragmentară a unor lucrări (dintr-o simf. eliminîndu-se, de ex., o parte sau două). ♦ Ca manifestare muzicală-interpretativă cu caracter nefuncțional (de tipul reprezentației) c. debutează pe teritoriul României în cea de-a doua jumătate a sec. 18, ca urmare a contactelor – existente sau în curs de realizare – cu cultura muzicală occid.: inițial, ele sunt mai clar configurate și mai frecvente în Transilvania, unde legăturile amintite erau consolidate, și sunt doar prefigurate – iar apoi, câtva timp, sporadice – în Muntenia și Moldova, unde formele de cultură și de viața muzicală orient. (turcească) rămân dominante până în primele decenii ale sec. 19. Manifestările care le pregătesc pe cele propriu-zis concertistice sau care reprezintă forme incipiente ale c. public modern sunt: a) practicarea de muzică apuseană la curțile domnești, în unele momente ale ceremonialului sau la petreceri (Al. Ipsilanti și N. Mavrogheni întrețin, după 1780, primele formații instr. în acest scop; inițiativa va fi preluată în 1838 la curtea lui Al. Ghica, unde va funcționa câtva timp o orch. condusă de L. Wiest); b) extinderea acestei practici (îndreptată cu precădere spre muzica de divertisment) în saloanele boierești; c) activitatea fanfarelor militare (între care, înainte de 1850, „Muzica ștabului” de la București și fanfara din Iași, conduse de L. Wiest și, respectiv, Fr. Ruzitski); d) în Transilvania și Banat, c. de orgă din bis.; de asemenea, activitatea interpretativă, preponderent camerală, susținută, în cadrul restrâns, de către ansambluri instr. sau vocal-instr. aflate în serviciul unor reprezentanți ai marii nobilimi („capelele” de la Oradea – unde activează Michael Haydn și C. Dieter von Dittersdorf – Sibiu, Timișoara, aceasta din urmă semnalată încă din 1721) sau funcționând ca asociații de iubitori ai muzicii, cu mijloace bănești proprii (ansamblurile de tip Collegium musicum înființate în 1753 la Sibiu, în casa lui Samuel Brukenthal și în 1767 la Brașov). În prima jumătate a sec. 19, c. se impun ca realitate artistică dar sunt răzlețe și tind încă să-și definească profilul social și artistic: caracterul public al manifestărilor alternează cu cel privat (serate muzicale date în case particulare, saloane etc.), componența programelor este adesea mixtă – muzicală și teatrală – cea muzicală la rândul ei fiind eterogenă (însumare de piese simf., arii de operă, piese instr. etc.), executanții se recrutează atât dintre amatori cât și dintre profesioniști. Extinsă în toate provinciile românești și prezentând uneori forme și denumiri specifice (ca de ex. la Brașov, Timișoara, Cluj, c. așa-numitele „academii muzicale”), activitatea de c. este susținută adeseori, în această perioadă (mai ales în Principate) de către artiști străini (sunt memorabile turneele întreprinse de Listz în 1846-1847 și 1876, în mai multe orașe din Transilvania și Principate) dar evidențiază și numele unor interpreți locali (ca de ex. Carol Filtsch sau, mai târziu, Carol Miculi). Viața de c. cunoaște o dezvoltare mai accentuată după 1850, în condițiile avântului cultural generat de mișcarea pașoptistă. Noua etapă se caracterizează prin desfășurarea în forme mai organizate a activității concertistice precum și printr-o lărgire a sferei acesteia, c. publice luând întru totul locul acelora în cadru închis (primii pași în această direcție se făcuseră în deceniile 4 și 5, prin organizarea de c. în cadrul unor asociații societăți muzicale din orașele transilvănene; de asemenea, prin reprezentațiile cu dublu caracter, teatral și muzical, organizate la București de către Societatea filarmonică și la Iași, în cadrul Conservatorului filarmonic-dramatic). Înființarea Conserv. din București și Iași favorizează dezvoltarea activității de c. Mișcarea corală ce ia un deosebit avânt la sfârșitul sec. trecut și începutul celui următor (mai ales la Iași, Brașov, Sibiu, Lugoj, București, impunând numele unor Musicescu, Dima, Vidu, Kiriac, Cucu) dă naștere unei forme de c. specifică vieții muzicale româneșți din acea perioadă, c. coral, care contribuie substanțial la încetățenirea în mediul autohton a acestui gen de reprezentație muzicală. Sub auspiciile Societății Filarmonica Română ia ființă în 1868 la București, cea dintâi orch. simf. permanentă, Filarmonica, alcătuită și condusă de Ed. Wachmann (cel care organizase încă din 1866, în Capitală, primul c. simf. public). Prin rolul său important în formarea și educarea publicului ca și în promovarea sau popularizarea artiștilor și a valorilor de creație românești și universale, Filarmonica din București s-a impus de-a lungul existenței ei de peste un secol ca un factor de bază al vieții noastre muzicale. De altfel, aceasta ia amploare în decursul primei jumătăți a sec. 20, prin apariția unor noi ansambluri – simf. (printre care Orch. Radiodifuziunii) sau de cameră – prin înmulțirea manifestărilor și caracterul periodic al acestora (c. săptămânale ale Filarmonicii și apoi ale Orch. Radio), prin valoarea programelor și aportul unor interpreți de prestigiu (printre cei români numărându-se G. Enescu, D. Lipatti, G. Georgescu, I. Perlea, C. Silvestri, A. Ciolan ș.a.) etc. O dominantă a mișcării muzicale din prima jumătate a acestui sec. o constituie activitatea de interpret și totodată de susținător pe multiple planuri ale vieții de c. depusă de George Enescu. Ca violonist, el realizează seriile de c. „Istoria violinei” (1915-1916) și „Istoria sonatei” (1919) și susține, în afara unei vaste activități interpretative, recitaluri*, muzică de cameră, în Capitală, numeroase turnee în orașele de provincie; este inițiatorul și conducătorul Cvartetului „Enescu” (1914); ca dirijor, realizează între altele, o seamă de c.- festivaluri, fiind un promotor al acestei formule în România, așa după cum, ca interpret în general, inițiază și cultivă formula ciclului de c. (i se datorează de ex. prezentarea integrală a cvart. și a simf. lui Beethoven). Activitatea de c. cunoaște în prezent o înflorire și o diversificare pe care le favorizează atât condițiile culturale generale, cât și factori specifici cum sunt: stimularea pe acest plan a orașelor de provincie, prin înzestrarea lor cu filarmonici și orch. simf. dintre care unele, ca acelea din Iași sau Cluj-Napoca, continuă temeinice tradiții concertistice locale și în general sporirea forțelor artistice – colective (orch., formații corale, de cameră etc., la rândul lor diversificate ca structură și specific al activității) și individuale – din domeniul interpretării muzicale; diversificarea tipurilor de c. în funcție de genul muzical abordat sau de obiectivul urmărit; în afara tradiționalelor c. de muzică de artă – simf., de cameră, corale – c. de muzică populară, ușoară, pop sau folk; de asemenea, c. educative, c.-dezbatere (acestea din urmă, organizate în cadrul Radioteleviziunii și al societății „Muzica” din București), c. de promovare a creației tinerilor compozitori (organizate în cadrul stagiunilor de c. de Orch. RTV) etc., festivalui muzicale naționale („Toamna muzicală clujeană”, „Primăvara la Timișoara”, „săptămâna muzicii românești” de la Iași, festivalul de muzică de cameră de la Brașov) și Festivalul internațional „George Enescu” de la București; în sfârșit, crearea unor săli corespunzătoare necesităților moderne (ca de ex. sala de c. a Radiodifuziunii, sala mare și cea mică ale Palatului, sala de c. a Conservatorului din București sau cea a Liceului de muzică din Timișoara). 2. Compoziție muzicală pentru un instr. solist*, cu acomp. de orch. Structura uzuală a ciclului (I, 2) cuprinde trei părți, două mișcări repezi încadrând una lentă: Allegro* (în formă de sonată) – Andante (în formă de lied*) – Allegro (în formă de rondo* sau sonată); imediat înaintea încheierii părților I și a III-a se plasează cadența (2) care, la început, era improvizată* de către solist iar, de la Beethoven încoace, este compusă și fixată în scris de către însuși autorul c. Originile cele mai îndepărtate ale c. se găsesc nu în muzica instr. ci în cea vocală. În special Școala Venețiană*, prin Gabrieli, Banchieri, Viadana, a cultivat în așa-numitele concerti sacri sau ecclasiastici un gen de compoziție polif. în care se afirmă principiul antifoniei*, stilul responsorial*. J.S. Bach își mai numea încă unele cantate* Concerti. Sub directa înfluență a școlii amintite, în muzica Europei de E, la Bortnianski și alții dintre compozitorii ruși (urmați, la noi, de Musicescu), chinonicul* (princeas[t]na) devine o piesă corală în care stilul responsorial este mai mult sau mai puțin reliefat. Îm baroc*, c. are ca sursă imediată vechiul concerto grosso*, din care treptat s-a diferențiat tipul c. solistic. Acesta din urmă a oscilat de-a lungul evoluției sale între tendința de evidențiere a virtuozității* tehnice, instr. solist revenindu-i rolul principal (Paganini, Listz, Chopin) și tendința de integrare a solistului* în ansambluri orch., realizându-se echilibrul întregului (Brahms). Mari compozitori din toate timpurile au urmărit atât reliefarea laturii de virtuozitate cât și a posibilităților expresive ale instr. solist. Instr. care dispun de o bogată literatură de c. sunt pianul*, violina* și violoncelul*. Există și c. scrise pentru doi (dublu c.*) sau mai mulți soliști precum și c. pentru orch., lucrări simf. fără soliști propriu-ziși, dar care prezintă un caracter concertant*. În sec. 20, c. cuprinde în sfera sa și alte instr. soliste decât cele tradiționale: sax., trantonium* (Hindemith), armonica de gură (Milhaud), clavecinul (De Falla), ghitara, Unde Martenot* (Jolivet) etc. Evoluția spre c. pentru orch. este însă evidentă fie sub impulsul neoclasicismului*, cu al său model reprezentat de concerto grosso (Pfitzner, Bartók, Hindemith, Stravinski) fie sub acela al integrării în discurs și în structura arhitectonică a tehnicii seriale* (Berg, Schönberg, Křenek). V. antifonie; concertino (2); Konzertstück; simf. concertantă; triplu-c. ♦ După prezența sa cu totul sporadică, la sfârșitul sec. 19, în opera lui C. Dumitrescu (autor al unei serii de c. pentru vcl. și orch.) și apoi Ed. Caudella (1913), c. reapare în componistica românească abia începând din 1920, an din care datează „poemele” (concertante) pentru vl. și orch. de Enacovici și C.C. Nottara (ca prime contribuții ale acestora în genul concertant*) precum și o Rapsodie concertantă pentru vl. și orch. de Golestan (acesta din urmă cultivând de altfel cu perseverență c., în formule ce vădesc tentativa creării unui colorit național). Perioada inter- și cea postbelică aduc o îmbogățire a repertoriului nașional de c.: sunt abordate forme diverse ale c. cu un solist unic sau cu un grup de soliști, ale c. pentru orch. sau chiar ale celui de cameră. Faptul nu este străin, într-o primă etapă, de „redescoperirea” de către compozitori – în cadrul orientării neoclasice – a artei clasice și preclasice (promotoare a unora sau a altora dintre formele menționate) dar reprezintă și o consecință a dezvoltării școlii interpretative autohtone. Un pas important este marcat în deceniul 4 prin seria c. (de diferite tipuri) ale lui Lazăr și prin lucrările concertante ale lui Lipatti (al cărui Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde reprezintă o reușită componistică pe linia unui neoclasicism de ușoară tentă românească). Concomitent cu creșterea numerică, c. cunosc, după 1940, o accentuare a diversității lor tipologice. În accepția sa clasică (și totodată de cea mai largă circulație), aceea de c. se regăsește în creația unor compozitori ca Andricu, Mihalovici, P. Constantinescu (cu un aport substanțial în literatura românească a genului, în care c. său pentru pian și orch. se înscrie ca o lucrare fundamentală, de sinteză a caracteristicilor naționale cu cele de strălucire a facturii și bravură instr., transmise de tradiția beethoviană și romantică), Drăgoi, Buicliu, Feldman, Bentoiu, Bughici, V. Gheorghiu, Vieru, D. Constantinescu, Glodeanu, C. Țăranu ș.a. După reactualizări ale formei preclasice de concerto grosso în opera unor precursori (Lazăr, C.C. Nottara), fenomenul își află o continuitate firească fie în creația de c. pentru orch. (bogat reprezentată prin lucrări de Negrea, Silvestri, Toduță, Ciortea, I. Dumitrescu, Stroe, Vieru, Varga, D. Popovici ș.a.) sau chiar pentru ansambluri de cameră (Lazăr, Concerto da camera pentru baterie și 12 instr., P. Constantinescu, C. pentru cvartet de coarde, Vancea, C. pentru orch. de cameră), fie în lucrări care implică o manieră concertantă specifică – respectând principiul grupului solistic sau cel al dialogării între grupe instr., eventual orch. (Feldman, C. pentru două orch. de coarde, celestă, pian și percuție, Th. Grigoriu, C. pentru dublă orch. de coarde și oboi, Glodeanu, C. pentru orch. de coarde și percuție, Istrate, C. Muzică stereofonică pentru două orch. de coarde), fiecare din aceste tipuri putând fi considerat o replică modernă a formei concertante tradiționale menționate. Tendința către un specific concertant (rezultat din tratare în consecință a instr., în sensul evidențierii lor solistice – mai nou, în scopul valorificării timbrelor* și efectelor specifice – al dialogului între partide etc.) a determinat în compoziție întrepătrunderi ale c. cu alte forme* și genuri (1, 2) muzicale; alături de poemul* sau rapsodia* cu caracter concertant sau de alierile c. cu muzica de cameră* deja amintite, mai apar ca lucrări cu atribut concertant (declarat sau nu) simfonia, sonata, variațiunile* (Ciortea, Variațiuni pe o temă de colind pentru pian și orch.), toccata*, burlescă*, fantezia* sau chiar „muzica de concert” (Stroe, Muzică de c. pentru pian, alămuri și percuție), uneori în concepții și tehnici de o deosebită acuitate inovatoare.

CERTIFICAT (< fr., lat m.) s. n. Înscris prin care se confirmă (de către anumite organe de stat) exactitatea unui fapt ori autenticitatea unui act sau se atestă o anumită calitate, în vederea valorificării anumitor drepturi de către persoana care solicită eliberarea certificatului (ex. c. de autor, c. de inovator, c. de moștenitor, c. de studii). ♦ C. de alegător = (în unele state) înscris prin care se constată înscrierea unui cetățean în listele electorale, pe baza căruia își exercită dreptul de vot. ♦ C. prenupțial = certificat medical eliberat celor care vor să se căsătorească, prin care se atestă că starea sănătății acestora este corespunzătoare pentru întemeierea unei familii. ♦ Document folosit în transporturile maritime internaționale și în comerțul internațional (cu răspundere în instanță) care atestă calitatea și originea mărfii, precum și asigurarea vasului și a mărfii (c. de calitate, c. de origine). ♦ C. de origine = document prin care se atestă în ce țară a fost produsă o anumită marfă, în vederea stabilirii tarifului vamal ce urmează să i se aplice de țara importatoare. ♦ Document netransmisibil care certifică dreptul de proprietate asupra acțiunilor unei societăți. ♦ C. de asigurare = înscris care atestă plata costului serviciilor de asigurare de bunuri sau persoane.

CHINEZESC, -EASCĂ, chinezești, adj. Chinez³. ◊ Zidul chinezesc = zidul care despărțea în vechime China de Mongolia; fig. stavilă, opreliște pusă în calea influențelor inovatoare din afară. Umbre chinezești = umbre proiectate pe un perete, pe un ecran etc., prin combinarea poziției degetelor și reprezentînd diverse figuri. – Din chinez + suf. -esc.

KANT, Immanuel (1724-1804), filozof german. Prof. univ. la Königsberg. Întemeietor al criticismului. În continuarea disputelor dintre raționaliști (R. Descartes, G.W. Leibniz) și empiriști (J. Locke, G. Berkeley și D. Hume), filozofia transcendentală a lui K. a întreprins o inovatoare cercetare a limitelor gândirii, încercând să determine condițiile a priori ale cunoașterii (rațiunea pură), ale moralei (rațiunea practică) și ale judecății estetice și teleologice. După K., cunoașterea „lucrului în sine” este imposibilă, doar fenomenele fiind accesibile: inițial, senzațiile sunt ordonate de cele două intuiții a priori, spațiul și timpul, apoi percepțiile sunt raportate la obiecte empirice de către funcțiile sintetice ale intelectului, categoriile; pentru ca, prin rațiune, lucrurile să fie idealizate. În etică, K. supune acțiunile unui criteriu suprem al datoriei, imperativul categoric: „acționează întotdeauna după o maximă care ai vrea în același timp să devină o lege universală”. În estetică, K. instituie judecata de gust ca pe o universalitate neconceptualizată și nedemonstrabilă; legile științifice sunt posibile prin acceptarea judecății teleologice, care se sprijină pe conceptul a priori al finalității naturii. Op. pr.: „Critica rațiunii pure”, „Critica rațiunii practice”, „Prolegomene”, „Logică”.

SKRÍABIN, Aleksandr Nikolaevici (1871/1872-1915), compozitor și pianist rus. La început influențat de Chopin, a devenit apoi unul dintre inovatorii de seamă în domeniul armoniei. Trei simfonii, poeme simfonice („Prometeu”, „Poemul extazului”, „Poem divin”), un concert pentru pian, zece sonate, studii, preludii, poeme, mazurci pentru pian.

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

DEBUSSY [dəbüsí], Claude-Achille (1862-1918), compozitor, pianist, dirijor și critic muzical francez. Creator și inovator în domeniul formei, ritmicii, armoniei și orchestrației întemeiate pe rafinate combinații de timbruri instrumentale, reprezentant al impresionismului muzical. A evocat cu plasticitate și finețe impresiile momentane, fugitive („Preludiu la după-amiaza unui faun” după Mallarmé, ciclurile de preludii pentru pian, suita „Imagini”, lucrările simfonice „Nocturne” și „Marea”). A compus și balete („Jocuri”), lucrări vocal-simfonice („Martiriul Sf. Sebastian”), opera „Pelléas și Mélisandre”, muzică de cameră, melodii.

ORFF, Carl (1895-1982), compozitor și muzicolog german. Prof. univ. la München. Muzică vocal-simfonică („Carmina Burana”, „Catulli Carmina”), opere („Antigona”, „Isteața”, „Prometeu”); aranjamente și prelucrări de muzică veche, inovator în domeniul teatrului liric. Căutător al „unei noi simplități”, a apelat la spiritul arhaizant. Autorul unei metode de educație muzicală, bazată pe ritm, expusă la Academia Güntherschule, pe care a înființat-o (1924) la München, împreună cu Dorotheea Günther.

SAVA, Ion (1900-1947, n. București), regizor, dramaturg, pictor și caricaturist român. Regizor la Teatrul Național din Iași (din 1930) și București (din 1938). Teoretician al artei spectacolului, a promovat concepția „reteatralizării teatrului”. Inovator în regie și scenografie („Macbeth”). Piese de teatru pirandelliene și cinematice („Ușile”, „Iov”, „Președintele”); pantomimă modernă („Vreau să număr stelele”). Scenarii de regie de film.

PAGANINI, Niccolò (1782-1840), violonist și compozitor italian. Creator al concertului de vioară de tip romantic și unul dintre cei mai mari inovatori ai tehnicii violonistice (un nou gen de mânuire a arcușului, introducerea procedeului scordatura, reintroducerea acompanierii în pizzicato), care i-a adus o faimă legendară. Concertele susținute în toate marile orașe ale Europei au fost audiate de cele mai mari personalități ale epocii. Compozițiile sale se caracterizează printr-un stil personal și formă elegantă, idei originale și armonie bogată, colorit instrumental foarte variat și încărcătură emoțională: 24 de capricii pentru vioară solo, concerte, variațiuni, sonate, cvartete pentru două viori și două chitare. În memoria sa, din 1954, are loc, anual, la Genova, un concert internațional de vioară.

OUYANH XIU [ou – iang hsiou] (nume de curte: Yong Shu; numele literar: Zui Weng; lit. „Bătrânul Bețiv”) (1007-1072), poet, istoric și om de stat chinez din timpul dinastiei Song de Nord (960-1127). Fondator de școală și inovator în domeniul tehnicilor literare. A încercat să reformeze viața politică, bazată pe principiile confucianiste. Cronicar oficial al Imperiului chinez („Noua cronică a Dinastiei Tang”, „Noua cronică a Celor Cinci Dinastii”).

POLIGNOT (POLYGNOTOS) din Thasos (prima jumătate a sec. 5 î. Hr.), pictor grec. Activ șa Atena (470-440 î. Hr.). Ample compoziții murale inspirate din literatura homerică, cunoscute astăzi doar din descrierile lui Pausanias și Pliniu. Inovator în privința redării expresiei și spațiului, prin crearea mai multor planuri. A influențat pictura pe vase.

LISZT [list], Franz (Ferenc) (1811-1886), pianist, compozitor și pedagog ungur. Prof. la Conservatorul de Muzică din Budapesta. Întemeietorul și primul președinte al Academiei de Muzică din Budapesta. Elev al lui K. Czerny și A. Salieri. Pianist virtuoz, a întreprins numeroase turnee în Europa interpretând muzică de Berthoven, Mozart, Berlioz, Schumann, Wagner ș.a. Reprezentant al romantismului, unul dintre cei mai însemnați inovatori pe tărâmul armoniei, a creat poeme simfonice („Tasso”, „Mazepa”, „Hamlet”, „Ungaria”, „Preludiile”), simfonii programatice („Faust”, „Dante”); lucrările sale pentru pian (două concerte, 19 rapsodii, sonate, ciclul „Anii de pelerinaj”) au lărgit posibilitățile tehnice și de exprimare ale artei pianistice, prin îmbogățirea paletei muzicale (ritm, cadență, armonie).

LURÇAT [lürsá] 1. Jean L. (1892-1966), pictor francez. Inovator al artei tapiseriei. Lucrări concepute într-o viziune decorativă de mare inventivitate („Libertatea”, „Cele patru anotimpuri”, „Apocalipsa”, „Cântecul lumii”, „Grădina poetului”). 2. André L. (1894-1970), arhitect și urbanist francez. Frate cu L. (1). Reprezentant al funcționalismului (Casele Bertrand, Huggler și Seurat din Paris, ansamblul rezidențial în Viena, Sala de sport din Saint-Denis). Lucrări teoretice („Arhitectura”, „Urbanism și arhitectură”, „Forme, compoziție și legi de armonie”).

*inovatór, -oáre adj. Care înoĭește, inovează. – Și novator.

FRESCOBALDI, Girolamo (1583-1643), compozitor, organist și pedagog italian. Piese pentru orgă, lucrări vocale religioase și profane („Florilegii muzicale”). Introduce în formele tradiționale ale Renașterii elemente inovatoare (efecte de disonanță în toccate, variație ritmică și melodică).

GABRIELI 1. Andrea G. (c. 1510-c. 1585), compozitor italian. Reprezentant al școlii venețiene. Madrigale, numeroase piese pentru orgă, cântece, sonate. Inovator în domeniul polifoniei. 2. Giovanni G. (1557-1612), compozitor și organist italian. Nepot al lui G. (1), continuator al acestuia. Piese pentru orgă și lucrări instrumentale de sine stătătoare, intitulate „simfonii” sau „sonate”. Creatorul stilului concertant și al primelor sonate pentru un ansamblu instrumental.

GANCE [gãs], Abel (1889-1981), cineast francez. Unul dintre pionierii cinematografiei moderne, inovator în domeniul tehnicii de film: sunetul stereofonic, ecranul lat, triplul ecran etc. Realizator al unor capodopere clasice („Mater Dolorosa”, filmul-epopee „Napoleon”, „Roata”, „Acuz”, „Paradisul pierdut”, „Austerlitz”, „Cyrano Și D’Artagnan”).

McFERRIN [məkférin], Bobby (n. 1950), cântăreț american de jaz. Inovator în tradiția jazului vocal, cu perfomanțe tehnice originale. Devenit foarte cunoscut o dată cu melodia „Don’t Worry, be Happy” (5 premii Grammy). Discografie selectivă: „I Feel Good”, „The Voice” etc.

MESSIAEN [mesjã], Olivier (1908-1992), compozitor, organist și critic muzical francez. Prof. la Conservatorul din Paris. Elev al lui M. Dupré și P. Dukas. Lucrări pentru orchestră („Chronochromie”, „Turangalîla-Symphonie”, „Deșteptarea păsărilor”), pentru orgă („Cartea orgii”), pentru pian („Catalog de păsări”), piese vocale ș.a. Inovator în domeniul orchestrației, tehnicii instrumentale, al căutărilor timbrale, pe baza studiului muzicii exotice și a fenomenelor sonore din natură. Scrieri teoretice („Tehnica limbajului meu muzical”).

MINGUS [miŋəs], Charles (zis Charlie) (1922-1979), contrabasist, dirijor și compozitor american de jaz. Basist inovator, a fost sursă de inspirație pentru mulți muzicieni, devenind o figură marcantă în istoria jazului. Discografie selectivă: „Abstractions”, „Pithecanthropus Erectus”, „Charles Mingus presents Charles Mingus” etc.

MUSIL [músil], Robert (1880-1942), scriitor austriac. Ostil nazismului, s-a refugiat în Elveția (1968). Proză de investigare psihologică („Rătăcirile elevului Törless”); povestiri prezentând tipologii diverse în situații extreme („Trei femei”). Capodopera sa, romanul „Omul fără însușiri”, realizează un vast tablou satiric al societății austro-ungare de la începutul sec. 20. Profunzimea reflecțiilor, rigoare analitică, perfecțiunea stilului fac din M. unul dintre cei mai de seamă inovatori ai genului. Piese de teatru, publicistică.

NAT, Yves (1890-1956), pianist și compozitor francez. Carieră de concertist, cu o tehnică inovatoare, apoi de pedagog. Interpret respectând autenticitatea expresivă. Înregistrări (integrala sonatelor de Beethoven, lucrări de Schumann, Chopin, Brahms și Schubert). Creație dedicată pianului și vocii.

PAGE [peidʒ], Jimmy (n. 1944), chitarist și cântăreț britanic. Muzician volubil, rafinat și inovator, chitarist de hard-rock prin excelență. Activitate de studio, de producător și aranjor pentru diverse formații; carieră solo și cu Led Zepellin. Discografie selectivă: „Outrider”, „No Quarter” (cu R. Plant).

PREY [pre], Claude (1925-1998), compozitor francez. Unul dintre inovatorii teatrului liric contemporan. Opere originale, constituind o sinteză a tuturor mijloacelor moderne, cu o inventivitate melodică inepuizabilă, forță expresivă, dinamism al acțiunii. A scris numai pentru scenă („Legături primejdioase”, „Cuvinte încrucișate”, „Paulina”).

* novatór, -oáre adj. (lat. novator). Rar. Inovator, înoitor.

inovator adj. m., s. m., pl. inovatori; adj. f., s. f. sg. și pl. inovatoare

REINHARDT [ráinhart], Max (pe numele adevărat M. Goldmann) (1873-1943), regizor și actor german. Stabilit în S.U.A. (1933), s-a consacrat filmului. Animator și conducător al mai multor teatre din Berlin și Viena. Inițiator al festivalurilor de la Salzburg (1920-1934). Unul dintre inovatorii tehnicilor de montare. Repertoriu variat, de la tragicii greci și Shakespeare până la Strindberg și Pirandello. La R., noțiunile de spectaculos, plastic, vizual, dinamic trec pe primul plan în potențarea textului dramatic.

inovator m. cel ce inovează.

DARIO, Rubén (pseud. lui Félix Rubén García y Sarmiento) (1867-1916), poet nicaraguan. Inițiatorul modernismului în poezia hispano-americană și inovator în domeniul prozodiei. Lirică rafinată și pasională, de un remarcabil simț al ritmului („Albastru”, „Proze profane”, „Cântece de viață și speranță”, „Cântecul rătăcitor”).

CHINEZESC, -EASCĂ, chinezești, adj. Chinez² (2). ◊ Marele zid chinezesc = a) uriaș zid de apărare ridicat la granițele Chinei începând din Antichitate; b) fig. stavilă, opreliște (pusă în calea influențelor inovatoare din afară). Umbre chinezești = umbre (reprezentând diverse figuri) proiectate pe un perete, pe un ecran etc., prin combinarea poziției palmelor și a degetelor. – Chinez² + suf. -esc.

DESCHIZĂTOR, -OARE, deschizători, -oare, s. m. și f., s. n. 1. S. m. și f. Persoană care deschide uși, ferestre, lăzi etc. ◊ Deschizător de drumuri = inițiator, inovator. 2. S. n. Ustensilă folosită pentru desfacerea capsulelor, căpăcelelor etc. la sticlele închise ermetic; destupător. – Deschide + suf. -ător.

ARHAISM s. n. (< fr. archaisme): fonetism, cuvânt sau construcție (locuțiune, expresie, îmbinare sintactică) învechită, conservată într-un grai sau într-o arie dialectală sau ieșită complet din uz. Astfel: u final în cuvântul capu (în graiurile din vestul țării); termenul arină („nisip”), folosit în vestul țării; cuvântul brâncă („mână”), rămas în locuțiunile din limba comună actuală: a da brânci („a îmbrânci”, „a împinge”), a da în brânci („a se omorî cu munca”), a cădea în brânci („a cădea în mâini”), pe brânci („pe coate”, „de-a bușilea”) etc.; formele morfologice mânu, mânuri („mână”), folosite în zona Transilvaniei, construcția cu infinitivul (corespunzătoare construcției cu conjunctivul), folosită în nordul țării etc. A. sunt înregistrate fie izolat, fie în arii conservatoare (marginale). De aici și caracterizarea unor graiuri ca „arhaizante”, în opoziție cu altele care sunt „inovatoare”. Din punct de vedere social, generațiile în vârstă și femeile sunt cele mai bune păstrătoare ale a. Studiul lor prezintă un mare interes pentru istoria unei limbi care nu dispune de prea multe atestări. Pentru limba română, a. conservate în dialectele românești din sudul Dunării (stadii intermediare în evoluția formelor) au o mare importanță. Din punct de vedere stilistic, multe a. sunt folosite în literatura artistică de factură istorică (vezi agă „șef al poliției”, flintă „pușcă”, pitar „șef al aprovizionării domnești cu pâine”, spătar „șef al armatei”).

ARIE DIALECTALĂ s. f. + adj. (< lat. area, cf. fr. aire + fr. dialectale): teritoriu în care a fost înregistrat un anumit fenomen sau o anumită particularitate lingvistică (ori mai multe fenomene sau particularități lingvistice), delimitat printr-una sau mai multe isoglose (v.). A.d. poate acoperi întregul domeniu al unui idiom sau numai o parte a acestuia. Când acoperă numai o parte, se opune altei arii (sau mai multor arii). Ea prezintă, în raport cu celelalte, o configurație particulară: întinsă sau restrânsă, centrală sau periferică, omogenă sau neomogenă etc. Pe harta lingvistică ea este prezentată prin culori și hașuri. Stabilirea a.d. permite descrierea structurii dialectale a unui idiom, pe baza unităților dialectale (dialect, subdialect, grai) stabilite prin trasarea frontierelor lingvistice. Există mai multe tipuri de a.d.: laterale (marginale, periferice), situate la marginea teritoriilor pe care se vorbesc dialectele sau limbile; centrale, situate în centrul teritoriilor pe care se vorbesc dialectele sau limbile; omogene (continue), cu fenomenele de limbă răspândite în mod uniform; neomogene (discontinue), cu fenomenele de limbă răspândite neuniform; fonetice, care includ fenomene fonetice; lexicale, care includ fenomene de vocabular; morfologice, care includ fenomene morfologice; sintactice, care includ fenomene sintactice etc. A.d. laterale sunt mai conservatoare decât cele centrale, în timp ce acestea din urmă sunt mai inovatoare.

DESCHIZĂTOR, -OARE, deschizători, -oare, s. m. și f. (În expr.) Deschizător de drumuri = inovator, inițiator.

CHINEZESC, -EĂSCĂ, chinezești, adj. Al chinezilor, propriu chinezilor. V. chinez¹. Porțelanuri chinezești. ▭ Locul alergării este... afară de oraș, unde este gătită o galerie de scînduri în felul chinezesc. NEGRUZZI, S. I 35. Deasupra sînt zidiri de case, din care una este împodobită după obiceiul chinezesc și turcesc. GOLESCU, Î. 81. ◊ Zidul chinezesc = zidul care despărțea în vechime China de Mongolia; fig. (și în forma nearticulată) stavilă, opreliște pusă în calea oricărei influențe inovatoare din afară. Umbre chinezești = umbre proiectate pe un perete, pe un ecran etc. prin combinarea poziției degetelor și reprezentînd diverse figuri.

CONCEPE, concep, vb. III. I. Tranz. 1. A imagina, a proiecta, a gîndi ceva nou. Marx a conceput societatea comunistă. 2. A-și face o idee (despre ceva), a pricepe, a înțelege. Selecția nu se poate concepe fără un criteriu. IBRĂILEANU, SP. CR. 220. ◊ Loc. adv. De neconceput = de neînțeles, de neimaginat; imposibil. Progresul tehnic este. de neconceput fără o grijă permanentă pentru raționalizatori, inventatori, inovatori în producție, care împing înainte tehnica și perfecționează metodele de muncă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2626. 3. A exprima în anumiți termeni, a formula într-un amumit fel. A concepe o scrisoare de răspuns. II. Intranz. (Despre femei) A rămîne însărcinată, a zămisli (un copil).

INOVATOR, -OARE, inovatori, -oare, s. m. și f. Persoană care realizează și introduce ceva nou într-un domeniu de activitate; persoană care aduce o inovație într-un sector al producției, avînd ca rezultat îmbunătățirea calitativă și cantitativă a muncii. Inițiativa creatoare a inovatorilor descoperă rezerve uriașe pentru sporirea productivității muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2696. ◊ (Adjectival) Experiența sovietică constituie un factor de seamă în dezvoltarea spiritului inovator al muncitorilor și tehnicienilor din țara noastră. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2809.

FRANCEZĂ s. f. (cf. it. francese, fr. française): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Franța de peste 50 de milioane de oameni, iar ca limbă oficială, în afara Franței, de peste 30 de milioane de oameni – în sudul Belgiei, în Luxemburg, în vestul Elveției, într-o parte a Canadei (centrul Québec), în Republica Haiti și în fostele colonii (mai ales cele din Africa: Africa Centrală, Algeria, Tunisia, Maroc, Guineea, Mali, Congo, Niger, Madagascar și cele din Asia: Siria, Liban etc.). F. s-a răspândit pe plan mondial ca limbă internațională în știință, cultură și relații diplomatice. Ea s-a format printr-o evoluție aparte, în comparație cu celelalte limbi romanice. Mai întâi s-a contopit latina – limba învingătorilor romani – cu galica – limba galilor, locuitorii Galiei învinse și romanizate (galica era singura limbă celtică de pe continentul european în vremea cuceririi romane – secolul I î.e.n.). Din această contopire s-a născut o limbă galo-romană, denumită convențional de către specialiști le roman. După căderea imperiului roman de apus, această limbă a evoluat separat, cu tendința vădită de diversificare în două grupuri de dialecte distincte în evul mediu sub numele de langue d’oïl (grupul dialectelor de nord, dintre care cel mai important – cel din „Ile de France” – a devenit embrionul limbii franceze) și de langue d’oc (grupul dialectelor de sud, transformat treptat în limba provensală), după adverbul de mod de afirmație din acea vreme (oïl – oc). Între secolele al V-lea – al X-lea, le roman a fost puternic influențată în structură și în vocabular de limba triburilor germanice venite pe teritoriul galo-roman și asimilate total (în special de limba francilor, care i-a definitivat fizionomia și de la care a rămas numele țării de „Franța”). Există trei perioade în istoria limbii f.: franceza veche (între secolele al IX-lea – al XIV-lea), în care a fost scris primul document de limbă f. – Les Serments de Strasbourg („Jurămintele de la Strasbourg”) din 842 (un tratat de alianță între nepoții lui Carol cel Mare) – și celebra epopee în dialect d’oïl – Chanson de Roland („Cântecul lui Roland”), de la sfârșitul secolului al XI-lea; b) franceza medie (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea), care se transformă foarte mult în raport cu franceza veche. Ea devine limbă națională și limbă literară a poporului francez, pe baza dialectului din Ile de France. În această limbă au creat toți scriitorii Pleiadei (școală literară inovatoare, întemeiată la Paris în 1549 de către J. de Bellay, care preconiza în manifestul intitulat „Apărare și valorificare a limbii franceze” cultivarea unei literaturi noi, umaniste, în limba națională, limbă situată pe același plan cu latina și greaca) și marii scriitori ai Renașterii: Ronsard, Rabelais și Montaigne; c) franceza modernă (între secolele al XVII-lea – al XX-lea), în care au creat scriitorii clasicismului – Corneille, Racine, Molière, La Fontaine (secolul al XVII-lea), scriitorii iluminismului – Voltaire, Diderot, Rousseau (secolul al XVIII-lea) și marii poeți și prozatori – Hugo, Baudelaire, Balzac, Flaubert și Zola etc. (secolul al XIX-lea). F. folosește o ortografie etimologică, conservatoare. Astăzi există o mare deosebire între limba f. literară și limba f. vorbită, între pronunțarea și scrierea cuvintelor franceze. F. literară s-a îmbogățit cu foarte multe cuvinte romanice (mai ales italiene) și în secolul nostru cu foarte mulți termeni englezești. F. vorbită, în schimb, a adoptat mulți termeni de argou (în special cea din regiunea Parisului). Cele mai importante dialecte ale limbii f. sunt: francien (în Ile de France), normand (în Normandia), picard (în Picardia), valon (în Valonia), franco-provensal (de trecere spre provensală, considerat de unii lingviști a unsprezecea limbă romanică), cel din Champagne, cel din Lorena etc. Alături de provensală, f. a avut cea mai mare influență asupra limbii italiene. Existența unui număr mare de elemente lexicale franceze în limba română i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență franceză asupra limbii române (v. influență). Influența franceză s-a exercitat mai ales în secolul al XIX-lea, când termenii de origine franceză iau locul celor de origine turco-otomană și greacă, prin multitudinea și diversitatea traducerilor care s-au făcut, prin intermediul trupelor de teatru franceze care-și desfășurau activitatea în Principatele Române etc. Astăzi, România face parte din grupul țărilor francofone, ca o recunoaștere internațională a folosirii largi a f. în viața științifică, culturală și artistică a țării noastre, inclusiv în diplomația românească. F. americană, vorbită în Antile, în Canada (mai ales în Québec și Montréal) și în SUA pierde tot mai mult teren în fața limbii engleze, vorbită de majoritari. Spre deosebire de f. europeană, ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale, specifice regiunilor de emigrare (Normandie și Poitiers), a amplificat unele aspecte gramaticale și a împrumutat multe cuvinte din engleza americană.

INOVAȚIE s. f. (cf. fr. innovation, lat. innovatio): creare sau elaborare a unei forme (fonetice, lexicale, morfologice sau sintactice) în cadrul sistemului unui grai, ca urmare a evoluției normale a formelor, a analogiei, a etimologiei populare etc. I. este expresia caracterului „deschis” al unui sistem și a creativității lingvistice a vorbitorilor. Graiurile inovatoare se opun graiurilor arhaice, conservatoare. Se spune, în general, despre graiurile muntenești că sunt mai inovatoare decât celelalte graiuri românești (decât cele din Crișana, de exemplu). I. este la origine o creație individuală. Anchetatorul poate surprinde uneori i. lingvistice în stadiu incipient (înainte de acceptarea și generalizarea lor).

LIMBAJ s. n. (cf. it. linguaggio, fr. langage): 1. sistem de sunete articulate apărut odată cu gândirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material al acesteia. 2. procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării; este limba în acțiune, concretizarea ei, a sistemului, în comunicarea verbală dintre oameni, în vorbire. Această concretizare se realizează în nenumărate forme, de aceea limbajul (vorbirea) este domeniul invariantelor (v.). L. are mai multe aspecte: un aspect fizic (sonor), un aspect semantic (ideal), un aspect fiziologic, un aspect psihic, un aspect neliterar (mai puțin îngrijit), un aspect literar (îngrijit), un aspect oral și un aspect scris. L. este un cod de comunicare de gradul I. 3. sistem de semne de orice fel, care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. După Roman Jakobson, factorii constitutivi ai limbajului sunt: locutorul (emițătorul) – cel ce se adresează; mesajul – ceea ce locutorul emite; destinatarul (receptorul) – cel ce ascultă; contextul – împrejurarea la care se referă mesajul; codul – purtătorul mesajului de la locutor fa receptor; contactul – nevoia de comunicare, de contact a omului. Locutorul pune informația în cod (o „încodează”) și transmite, sonor sau vizual, mesajul, iar destinatarul procedează în sens invers – îl receptează (îl „decodează”), transformând semnalul sonor sau vizual în informație. În actul viu al comunicării, rolurile alternează succesiv, emițătorul devenind receptor și invers, concretizându-se astfel funcția de comunicare a limbii ca funcție fundamentală. Funcțiile speciale ale l. evoluat, după Roman Jakobson, sunt următoarele: a) funcția referențială (denotativă sau cognitivă): orientează l. spre context, spre semnificativ (v. comunicare și semn); b) funcția emotivă (expresivă): exprimă atitudinea emițătorului față de conținutul mesajului transmis; c) funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar, în vederea descifrării lui de către acesta; ea se bazează pe adresarea directă și se exprimă mai ales prin vocativ și imperativ; d) funcția fatică: verifică stabilirea comunicării, a contactului, prelungirea sau întreruperea lui; e) funcția metalinguală: orientează l. asupra lui însuși, explică interlocutorului codul folosit; f) funcția poetică: se axează pe mesaj, care devine un scop; ea asociază, într-o formă anume, semnificația cu structura sonoră a mesajului (nu trebuie confundată cu funcția emotivă sau expresivă – v.). Orice comunicare verbală implică toate aceste șase funcții speciale ale limbajului, una dintre ele fiind totuși prioritară. 4. mod de folosire a unei limbi (mai ales a lexicului ei), specific profesiunilor și grupurilor sociale. ◊ ~ mimico-gesticular: l. apărut și dezvoltat de-a lungul evoluției speciei umane și bazat pe semnificația mimicii și a gesturilor care însoțesc l. verbal ca auxiliare ale acestuia. ◊ ~ verbal (articulat): l. bazat pe un sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă și își comunică gândurile, sentimentele și dorințele. El este forma fundamentală a l. – formă apărută într-un anumit moment istoric din evoluția omului și are două aspecte: unul oral (rostit și auzit) și altul scris (notat cu semne grafice, reprezentante ale sunetelor articulate). ◊ ~ natural: l. alcătuit din sunete naturale articulate, rezultate din evoluția speciei umane, prin care oamenii comunică între ei în mod obișnuit la nivel de trib, de popor, de națiune. ◊ ~ artificial: l. prețios, neuzual. ◊ ~ formalizat: l. artificial, creat de om, alcătuit dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi înțelese pe baza unei convenții anumite, ca de exemplu l. matematic (al simbolurilor matematice) și l. sistemelor de semnalizare. ◊ ~ oral: l. manifestat sonor printr-o succesiune de foneme (v.). ◊ ~ scris: l. manifestat grafic, printr-o suită de grafeme (v.). ◊ ~ denotativ: l. direct, obișnuit, precis, bazat pe sensurile proprii ale cuvintelor. ◊ ~ conotativ: l. indirect, neobișnuit, dependent de context, de condițiile locale și sociale, bazat pe devierea sensurilor denotative ale cuvintelor. ◊ ~ literar: aspectul cel mai îngrijit și normat al limbii, situat deasupra variantelor individuale ale acesteia; aspectul cristalizat ca normă, ca model de exprimare pentru toți membrii unei societăți, care se bucură de prestigiu în rândul vorbitorilor. ◊ ~ popular: aspectul concret al limbii, constituit din variantele individuale ale acesteia, mai mult sau mai puțin divergente; aspectul mai puțin îngrijit, necizelat, pe care îl ia limba (sistemul) în actul comunicării între membrii mai puțin instruiți ai unei colectivități. Particularitățile lui nu pot fi definite decât prin raportarea la un model care este l. literar. L. sau vorbirea populară se caracterizează prin: sferă lexicală redusă ca întindere, polisemie (determinată de numărul mic de cuvinte), simplitate și uniformitate sintactică și procedee sintactice specifice (anacolut, elipsă, repetiție etc.). ◊ ~ afectiv: l. caracterizat printr-un grad înalt de conotație emoțională și de creație spontană. ◊ ~ dialectal: l. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. ◊ ~ științific: l. propriu creatorilor de opere științifice; l. specific lucrărilor cu caracter științific, tuturor științelor existente în momentul de față. ◊ ~ tehnic (profesional): l. de grup social, care uzează de termenii tehnici ai diferitelor meserii (minerit, siderurgie, croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.). ◊ ~ argotic: l. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). ◊ ~ de jargon: l. de grup social care uzează de termenii unui jargon (v. jargon). ◊ ~ artistic (poetic): l. propriu creatorilor de opere literare; l. specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. ◊ ~ vulgar: l. impregnat de vulgarisme (v.), de cuvinte și expresii grosolane, triviale, care lezează bunul simț, decența și comportamentul civilizat al individului. ◊ ~ comercial: l. de grup social, care folosește cuvinte referitoare la comerț. ◊ ~ marinăresc: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea și viața marinarilor. ◊ ~ medical: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea medicilor de toate categoriile (interniști, chirurgi, stomatologi, pediatri, homeopați, neurologi, psihiatri, balneologi etc.). ◊ ~ sportiv: l. de grup social care folosește termeni referitori la exercițiile fizice și jocurile sportive de toate tipurile. ◊ ~ gazetăresc: l. de grup social care folosește termeni specifici activității gazetarilor, redacțiilor de ziare și de reviste. ◊ ~ de conversație: l. caracterizat prin întrebări și răspunsuri, la baza căruia se află dialogul. Abundă în enunțuri care nu pot fi înțelese decât în funcție de replica precedentă, deoarece le lipsește adesea predicatul sau subiectul sau ambele părți principale de propoziție, acestea fiind rostite în replica anterioară. ◊ ~ familiar: l. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un cadru intim, care este apropiat de o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții. ◊ ~ didactic (pedagogic): l. specific învățământului, folosit în scopul instruirii și educării, limbaj cu tentă pedagogică, întrebuințat în circumstanțe școlare de toate gradele. Emițătorul (profesorul) comunică, în formă orală, informații provenite din surse care folosesc l. scris. ◊ ~ figurat: l. folosit cu un înțeles diferit de cel propriu, obișnuit; l. folosit în scopuri afective, expresive, artistice. ◊ ~ ideologic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de idei, de noțiuni, de concepții politice, morale, juridice etc. ◊ ~ politic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepții politice și la activitatea unui partid politic. ◊ ~ standard: l. uzual, general, comun, cu fapte și reguli lingvistice folosite în împrejurări obișnuite, neoficiale (normale, neafective) de toți vorbitorii instruiți ai unui idiom; formă particulară a limbii literare, care se opune variantelor teritoriale ale limbii și stilurilor funcționale ale limbii literare. El presupune o formă de manifestare lingvistică îngrijită, modele de exprimare bazate pe un anumit grad de cultură și de supraveghere a propriei exprimări. În cadrul limbii literare, el se situează ca o entitate neutră, reprezentând o modalitate de comunicare lingvistică îngrijită, în condițiile relațiilor neprofesionale, ale vieții cotidiene familiale și sociale. El nu prezintă particularități dialectale și nu recurge la o terminologie specifică diverselor domenii de activitate. L. standard dispune de două variante (aspecte) coexistente: una orală și alta scrisă. Preponderent utilizată este varianta orală; datorită acestui fapt, l. standard este, în primul rând, l. adresării directe, al conversației de la om la om, al dialogului sau al monologului. Frecvent folosită este însă și varianta scrisă sub forma articolelor de ziar, a conferințelor de popularizare TV și radio. Varianta orală este inovatoare. Nuanțele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulații ale tonului, pauze, repetiții, cuvinte și construcții incidente, ordine specifică a cuvintelor. Varianta scrisă este mai conservatoare; ea impune o mai riguroasă cenzurare a materialului oferit de limbă, pentru a fi în concordanță cu normele gramaticale, (v. și limbă standard).

STRATIGRAFIE LINGVISTICĂ s. f. + adj. (cf. fr. stratigraphie linguistique): dispunere pe o axă verticală în perspectivă cronologică (în evoluție) sau socială a unor fapte de limbă, subsisteme sau sisteme lingvistice. În studierea unui idiom, perspectiva stratigrafică este complementară cu perspectiva geografică sau spațială. Ea poate fi aplicată pe o hartă lingvistică ce înfățișează sincronic faptele înregistrate într-un anumit teritoriu: se trasează arii arhaice și arii inovatoare care reprezintă faze diferite de evoluție a unui anumit fenomen lingvistic.

PREMIERE, premieri, s. f. Acțiunea de a premia; acordare a unui premiu. Premierea inovatorilor.

SCHRÖDER [ʃrö:dər], Friedrich Ludwig (1744-1816), actor, regizor și dramaturg german. Reformator al scenei germane. A elaborat principii inovatoare de regie. Director al Teatrului Național din Hamburg (1769-1798, cu întreruperi).

DESCOPERIRE. Subst. Descoperire, revelație, revelare, dezvăluire, aflare, dezlegare, identificare, găsire, detectare; invenție, inventare, inovație, inovare, înnoire, novație (rar), creație. Cercetare, explorare, investigare, căutare. Creativitate, ingeniozitate, inventivitate. Descoperitor, inventator, inventor (înv.), explorator, căutător, creator, inovator, novator (livr.), cercetător. Deschizător de drumuri (fig.), pionier (fig.), fondator, întemeietor. Detectiv. Adj. Inovator, novator (livr.), înnoitor (rar), creator. Inventiv, ingenios; perspicace, clarvăzător, pătrunzător; revelator. Descoperit. Vb. A descoperi, a dezvălui, a revela, a detecta, a afla (pop.), a găsi, a da de ceva, a dezlega, a scoate la iveală, a da la iveală, a scoate la lumină, a arunca o rază de lumină, a ridica vălul (de pe ceva). A inventa, a face o invenție, a inova, a înnoi; a concepe, a crea, a zămisli (fig.), a plăsmui. A cerceta, a explora, a căuta, a investiga. V. căutare, cunoaștere, imaginație, nou.

INIȚIATIVĂ. Subst. Inițiativă, întreprindere, spirit de inițiativă, inventivitate, creativitate, spirit inventiv, spirit inovator, imaginație creatoare. Ingeniozitate, iscusință, dibăcie, istețime, isteție, isteciune (înv.), agerime, vioiciune. Spirit întreprinzător, spirit activ. Îndrăzneală, îndrăznire (înv.), curaj, cutezanță, cutezare (rar), intrepiditate (livr.), temeritate, pionierat; înnoire, raționalizare, inovație, inovare, invenție, descoperire. Inițiator, promotor, fondator, întemeietor, pionier (fig. ), novator (livr. ), descoperitor, creator, izvoditor (înv.), inovator, inventator, inventor (înv.), raționalizator. Adj. Plin de inițiativă, inventiv, creator; ingenios, isteț, iscusit, ager, dibaci. Întreprinzător, activ. îndrăzneț, îndrăznitor (rar), curajos, temerar, intrepid (livr.). Înnoitor (rar), inovator, novator (livr.). Vb. A iniția, a da dovadă de spirit de inițiativă, a avea inițiativă, a lua o inițiativă. A îndrăzni, a cuteza. A înnoi, a inova, a raționaliza, a inventa, a descoperi, a găsi, a dibui. A întemeia, a fonda. Adv. Cu spirit de inițiativă, cu ingeniozitate; cu îndrăzneală, cu cutezanță; din proprie inițiativă. V. acțiune, căutare, curaj, descoperire, imaginație, iscusință, nou.

NOU. Subst. Nou, noutate; prospețime. Modernism, modernitate. Actualitate, contemporaneitate, prezent. Știre, veste, novita (înv.), nuvelă (înv.). Modă, vogă (franțuzism). Modernizare, actualizare, înnoire, inovare, inovație, novație (rar), invenție, inventare; împrospătare, regenerare (fig.), primenire (fig.), primenit (fig.); reînnoire, renovare, renovație, reîmprospătare. Neo- (neorealism; neoromantism; neocolonialism). Inventator, inovator. Adj. Nou, nouț (dim.), nou-nouț, nou-nouleț (rar); original, inedit; proaspăt, recent; modern, la modă. Actual, contemporan. Modernizat, înnoit, împrospătat, regenerat (fig.), primenit (fig.); reînnoit, renovat. Modernizator (rar), înnoitor (rar), inovator, novator (livr.); renovator. Neo- (neogotic; neopozitivist; neorealist). Vb. A fi nou, a fi inedit (fără precedent, original). A actualiza. A moderniza, a înnoi, a inova, a împrospăta, a regenera (fig.), a primeni (fig.); a reînnoi, a renova, a reîmprospăta. A se înnoi, a se împrospăta, a se regenera (fig.), a se primeni (fig.). Adv. Actualmente, în prezent, acum; actual; în pas cu vremea. V. descoperire, modă, prezent, refacere, timp.

avangardă sf [At: BELDIMAN, E. 75 / V: (înv) ~guardie, ~gvardie, ~ntg~ / Pl: ~gărzi / E: fr avant-garde] 1 (Sub)unitate militară care se deplasează în fața forțelor principale, ca element de siguranță Si: (înv; iuz) strajă. 2 (Fig) Înaintaș. 3 (Fig) Apărător. 4 (Îla) De ~ Care merge în frunte. 5 (Îal) Care conduce. 6 (Fig; îal) Care luptă împotriva formelor și tradițiilor consacrate (în artă). 7 (Fig) Mișcare artistică inovatoare. 8 (Fig) Mișcare artistică având rol de precursor pentru alte mișcări moderniste.

deschizător, ~oare [At: ANON. CAR. / Pl: ~i, ~oare / E: deschide + -ător] 1 sf (Îvr) Cheie. 2 sm (Înv) Întemeietor. 3-4 smf (Îs) ~ de drumuri (sau de drum, de cale, de perspective, de porți) Inițiator (sau inovator) într-un anumit domeniu de activitate. 5 a (Înv) Care este folosit împotriva constipației. 6 a (Rar) Care desface flori, frunze, muguri.

chinezesc, ~ească a [At: NEGRUZZI, S. I, 35 / Pl: ~ești / E: chinez² + -esc] 1-4 Chinez² (5-8). 5 (Îs) Zidul ~ Zidul care împrejmuiește China spre miazănoapte, ridicat ca fortificație, începând din Antichitate. 6 (Fig; îas) Piedică pentru spiritul inovator. 7 (Îs) Umbre ~ești Umbre (reprezentând diverse figuri) proiectate pe un perete, pe un ecran etc., prin combinarea poziției palmelor și a degetelor.

inovator, ~oare smf, a [At: ALECSANDRI, T. 30 / V: (înv) no~, înnovător / Pl: ~i, ~oare / E: fr innovateur] 1-4 (Persoană) care realizează o inovație (1-2). 5-6 (Persoană) care inovează (1) ceva. 7-8 (Persoană) care înnoiește. corectat(ă)

novator, ~oare [At: NEGULICI / Pl: ~i, ~oare / E: fr novateur, lat novator] (Liv) 1-2 smf, a (Persoană) care aduce idei și concepții noi. 3-4 smf, a (Persoană) care introduce o noutate revoluționară într-un domeniu oarecare Si: inovator. 5 smf (Prt) Persoană care vrea să inoveze cu orice preț.

modernism sn [At: LOVINESCU, C. V. 19 / Pl: (2-5) ~e / E: fr modernisme] 1Preferință pentru tot ceea ce este nou, modem. 2 Linie, notă modernă. 3 Ținută modernă. 4 (Fam, dep; ccr) Manifestare, atitudine exagerat de modernă. 5 Tendință inovatoare exagerată. 6 Nume generic pentm curentele și școlile din arta și literatura sec. XX care pun accentul pe temele intimiste și, adesea, pe formă.

modernizator, ~oare a [At: CARAGIALE, O. VII, 231 / V: ~zăt~ / Pl: ~i, ~oare / E: moderniza + -tor] (Rar) 1 Care modernizează (1). 2 Care are tendința de a moderniza (2) Vz inovator.

SPENCER [spensə], Edmund (c. 1562-1599), poet renascentist englez. Reprezentant de seam[ al epocii elisabetane. Poeme bucolice („Calendarul păstorului”), lirică erotică („Versuri de iubire și de nuntă”), sonete; capodopera sa este alegoria lirică, filozofică și morală „Crăiasa zânelor”. Virtuoz versificator (a inventat strofa numită, mai târziu, „spenseriană”) și inovator de limbă.

STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, dă, doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)

zid sn [At: PSALT. 276 / V: (îvr) zâd, zidi, (reg) zâdi / Pl: ~uri / E: slv зидь, bg зид] 1 Element de construcție vertical sau puțin înclinat, cu grosime (relativ) mică în raport cu celelalte dimensiuni, executat din cărămizi, din blocuri de piatră etc. așezate ordonat unele peste altele (și legate printr-un liant), care delimitează sau izolează un spațiu sau care susține alte elemente de construcție, intrând în componența unui perete, a unei fortificații etc. Si: zidire (5), ziduire (5), zidit¹ (5), ziditură (4). 2 (Prc) Perete. 3 (Îs) ~ul morții Spațiu special amenajat în formă cilindrică, cu deschidere mai largă în partea superioară, pe care evoluează motocicliști acrobați (în reprezentațiile de circ). 4 (Îs) ~ (sau ~ul) chinezesc Zid (1) uriaș de apărare, ridicat la granițele Chinei începând din Antichitate. 5 (Fig; îas) Stavilă (pusă în calea influențelor inovatoare din afară). 6 (Îcs) De-a ~ul Joc de copii în care partenerii se țin de mână, formând un lanț care trece apoi pe sub brațele fiecărui jucător. 7 (Pop; îla) De ~ Care este executat asemenea unui zid (1). 8 (Îlav) În (sau între) (cele patru) ~uri În interiorul unei clădiri. 9 (Îe) A face ~ împrejurul cuiva A înconjura pe cineva din toate părțile pentru a-l apăra Si: a proteja. 10 (Pex; îae) A se solidariza cu cineva. 11 (Spt) Obstacol pe care îl formează jucătorii de fotbal pentru apărarea porții, la executarea unei lovituri de pedeapsă. 12 (Reg; îf zâdi) Șanț în holdă pentru scurgerea apei. 13 (Îs) ~ sonic Bariera imaginară situată dincolo de viteza sunetului.

vizionar, -ă adj., s.m., s.f. 1 adj. (despre oameni sau despre firea, ideile lor) Care se lasă antrenat sau dominat de vise, de idealuri (irealizabile). Foarte inimos, deși cam exagerat, cam prea vizionar (CAR.). care prevede desfășurarea evenimentelor viitoare. 2 adj. Care este capabil de a intui, de a prevesti evenimente viitoare. Daumier, un... mare artist vizionar (VIANU). 3 s.m., s.f. Persoană caracterizată prin fantezie creatoare, inovatoare, prin idealuri înalte, prin putere de previziune. Macedonski a fost vizionarul nostru cel mai mare (E. LOV.). 4 adj. (despre manifestări, creații etc. ale oamenilor) Cu caracter de viziune; fantastic, ireal; fantezist; extravagant, neobișnuit. Deznodămîntulpieselor e adeseori vizionar și deschide perspectiva unei vieți mai înalte (BLA.). • sil. -zi-o-. pl. -i, -e. /<fr. visionnaire.

inovator adj. m., s. m., pl. inovatori; adj. f., s. f. sg. și pl. inovatoare

MODERNISM s. n. 1. Preferință pentru tot ceea ce este nou, modern; linie, notă, ținută modernă. Prin modernism, prin limbă, versurile fiului desmint poetica tatălui. LONESCU, C. V, 19, cf. 20, VI, 118, SCRIBAN, D. ♦ (Familiar, depreciativ; concretizat) Manifestare, atitudine (exagerat) modernă; tendință inovatoare (exagerată). Ei, vezi, astea nu-mi plac mie, modernismele astea. ap. IORDAN, L. B. A. 181. Prea puțin ne-am preocupat să dezvăluim „la obiect” latura superficial-snoabă a unor modernisme în artă, a unor originalități căutate. SC]NTEIA, 1966, nr. 6893. 2. Nume generic pentru curentele și școlile din arta și literatura secolului al XX-lea care pun accentul pe temele intimiste (și, adesea, pe formă). Era . . . cercetat de vînturile aspre și mistice ale unui modernism corcit cu ortodoxismul de paradă al fasciștilor români. BENIUC, M. C. I, 187. O interpretare. . . critică a modernismului. SCÎNTEIA, 1967, nr. 7 302. – Pl.: (1) modernisme. – Din fr. modernisme.