GLONTUIT, -Ă, glontuiți, -te, adj. (Rar) Lovit, rănit de glonț. – Din glonte.

glónte și glonț n., pl. numaĭ gloanțe, vechĭ și glonțurĭ (var. din grăunțe și grunț, de unde s’a făcut glonț, apoĭ glonte, după un masc. maĭ rar glonțĭ, ca munțĭ-munte. Cp. și cu glonțuros, grunțuros și cu litv. gródas față de rom. glod. D. rom. vine ung. golonc. Cp. și cu ghĭont). Plumb, goagă de plumb lungăreață care se pune în cartușu de războĭ orĭ în ghĭulea ca să lovească și să ucidă. (Unele gloanțe îs acoperite cu alt metal). Vechĭ (pl. urĭ). Ghĭulea, obuz: glonțurĭ marĭ de tunurĭ (Let. 1, 460 și 485). Adv. A te duce glonț, a te duce pușcă, drept, fără să’ntorcĭ capu. Vîrtos ca glonțu (pîne, plăcintă), prea uscată, sfarog. V. alic, crint.

grăunte m. și n. 1. bob mic (de grâu, orz, secară); 2. pl. (grăunți), grâu mărunt sau ovăz pentru nutrețul cailor; 3. pl. (grăunțe), tot felul de boabe pentru nutrețul păsărilor. [Lat. *GRANUCEUM (diminutiv din GRANUM), de unde grăunț; forma grăunte e dedusă din plural (cf. glonț și glonte).

glonț n. (Mold. glonte) 1. globuleț metalic de încărcat armele de foc; 2. pl. bucățele rotunde de zahăr văpsit cu cârmâz. [Ung. GALACS (cit. goloț), glonț]. ║ adv. repede ca glonțul: se duse glonț într’acolo.

glonte^[1] sn vz glonț corectat(ă)

GLONȚ, gloanțe, s. n. (Și în forma glonte) Proiectil mic de oțel, de aramă sau de plumb, pentru pușcă, mitralieră, pistol automat și pistolet. Cotind la stînga, li se arată, ca la o bătaie de glonț, coperișul nou de tinichea al turnului strălucind în soare. CARAGIALE, P. 44. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte. EMINESCU, N. 31. Plăieșii răspundeau cu gloanțe. NEGRUZZI, S. I 173. Vorba rea se duce ca glonțul. ◊ Glonț trasor v. trasor. Glonț dum-dum v. dum-dum. ♦ (Adverbial; pe lîngă verbe de mișcare ca: «a se duce», «a pleca» etc.) Iute, repede (ca glonțul). Face cum i-a fost porunca Și se-ntoarce glonț la stînă. IOSIF, V. 86. Mi s-a spus ceva la telefon, dar nu credeam... Mă duc să dau confirmarea știrii! Și pleacă glonț. CARAGIALE, M. 67. ◊ (Cu elipsa verbului) La cîrciumă arvuni pe Plăvița și-i bău aldămașul: cinci rachiuri unul după altul. Și glonț la tîrg. DELAVRANCEA, V. V. 137. – Pl. și: glonțuri (ALECSANDRI, S. 95), (s. m.) glonți (ALECSANDRI, P. I 4). – Variantă: glonte s. n.

glonț [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 224/60 / V: glonte^[1] sn, (înv) gloanță sf glianț sn / Pl: gloanțe, (înv) ~uri sn, (reg) ~i sm / E: nct] 1 sn Mic proiectil de oțel, de aramă sau de plumb, pentru unele arme de foc. 2 sn Partea dinspre vârf a unui cartuș. 3 sn (Pex) Cartuș. 4 sn Unealtă de zidărie constând dintr-o greutate de plumb atârnată de o sfoară pentru a indica direcția verticală. 5 av Extrem de repede. 6 av (Îe) A pleca (sau a se duce) ~ A pleca foarte repede. 7 (Trs; îf gloanță) Ghiulea. 8 (Bot; reg) Bulbuci (Caltha palustris). corectat(ă)

GLONȚ gloanțe n. Proiectil mic pentru armele de foc manuale. * ~ exploziv glonț care explodează când lovește ținta. ~ trasor glonț fosforescent, vizibil pe o mare parte a traiectoriei lui. [Var. glonte] /cf. ung. galacs

dum-dum n. glonte cu învelișul modificat așa ca să producă răni periculoase. In răsboiul mondial, Nemții, contrar dreptului ginților, s’au servit de glonțuri dum-dum.