GÂNDIRISM s. n. Curent filozofic din România, de orientare existențialist-ortodoxă, format în jurul revistei „Gândirea” în primele decenii ale sec. XX. – „Gândirea” (n. pr.) + suf. -ism.

existențialist adj. m., s. m. (sil. -ți-a-) [x pron. gz], pl. existențialiști; f. sg. existențialistă, pl. existențialiste

EXISTENȚIALIST¹ ~stă (~ști, ~ste) Care ține de existențialism; propriu existențialismului. /<fr. existentialiste

EXISTENȚIALIST² ~stă (~ști, ~ste) m. și f. Adept al existențialismului. /<fr. existentialiste

ANGOASĂ s.f. 1. (Franțuzism) Neliniște, tulburare cauzată de o teamă puternică. ♦ Sentimentul înstrăinării omului în viziunea filozofiei existențialiste; conștiința condiției umane de ființă muritoare. 2. (Med.) Stare provocată de contracția regiunii epigastrice însoțită de mari dificultăți respiratorii și de tristețe excesivă. [< fr. angoisse].

EXISTENȚIALIST, -Ă adj. Care aparține existențialismului, privitor la existențialism. // s.m. și f. Adept al existențialismului. [Pron. eg-zis-ten-ți-a-. / < fr. existentialiste].

EXISTENȚIALIST, -Ă adj., s. m. f. (adept) al existențialismului. (< fr. existentialiste)

ABBAGNANO [abbañḁno], Nicola (1901-1990), filozof existențialist italian. Prof. univ. la Torino. Consideră că, din multiplele posibilități ce i se înfățisează, individul o poate alege pe aceea care să-i servească drept temelie pentru o existență pozitivă („Structura existenței”, „Existențialismul pozitiv”).

BUSUIOCEANU, Alexandru (1895-1961, n. București), istoric și critic de artă, poet și eseist român. Stabilit în Spania (1938). Specialist în arta plastică italiană și spaniolă („Pietro Cavallini”, „El Greco”). Monografii („Iser”, „Andreescu”). Versuri existențialiste în limbile română și spaniolă („Poemas patéticos”, „Proporción de vivir”).

abandonáre s.f. 1 Părăsire. Abandonarea familiei. ♦ spec. Părăsire a unei nave aflate în pericol de scufundare. Echipajul a hotărît abandonarea navei. 2 Renunțare. Abandonarea unui proiect. 3 (filos.) Idee centrală în filosofia existențialiștilor atei, prin care se susține că omul este aruncat în lume. • pl. -ări. /v. abandona.

CORTAZAR [cortásar], Julio (1914-1984), scriitor argentinian. Proză existențialistă („Bestiar”, „Învingătorii”), surprinzînd latura afectiv-psihologică a personajelor, compusă după tehnici moderniste și cultivînd fantasticul („Ocolul zilei în 80 de lumi”). Scenarii de film („Blow-up”).

MARCEL [marsél], Gabriel-Honoré (1889-1973), dramaturg și filozof francez. Catalogat existențialist, deși a preferat să fie considerat neosocratic, pentru a deosebi abordarea sa teistă de existențialismul ateist al lui J.-P. Sartre. Tratează în general teme religioase (s-a convertit la catolicism în 1929), cum sunt omul ca pelerin („Homo viator”) și absolutul ca ființă personală, iubitoare. Lucrări filozofice („Jurnal metafizic”, „A fi și a avea”, „Misterul ființei”). Piese de teatru cu subiect religios („Setea”, „Roma nu se mai află la Roma”).

FIÍNȚĂ (< fi) s. f. Tot ceea ce are viață; viețuitoare, vietate. ♦ Om, persoană. ♦ Făptură (1). 2. (FILOZ.) Ceea ce este un lucru în esență, considerat în mod formal, și nu după determinațiile lui sensibile, făcând abstracție deci de existența sa efectivă. F., în această accepție, este identificată, în filozofia tradițională, cu formele platonice, substanța aristotelică etc. Uneori, însă, f. este asimilată cu existența; filozofii existențialiști pun conceptul f. în legătură cu existența specific umană, insistând asupra sensului acesteia. ◊ Loc. În ființă = existent; în realitate. ◊ Expr. A da ființă = a naște, a crea, a făuri.

FINITÚDINE (< fr.) s. f. Concept existențialist introdus, în principal, de M. Heidegger, K. Jaspers, G. Marcel, semnificând însușirea de finit, conștiința limitelor gneseologice și biologice.

FUNDOIANU, Benjamin (pseud. lui B. Wexler) (1898-1944, n. Iași), poet și eseist român. Stabilit în Franța (1923). Participant la Rezistența franceză, a fost arestat de Gestapo și ucis la Auschwitz. Liric al toamnelor opulente, al târgului provincial, semirustic și al dragostei de viață, este un înnoitor al tehnicii poetice („Priveliști”). Ca scriitor de limbă franceză semnează Benjamin Fondane. Eseuri de orientare existențialistă („La conscience malheureuse”), studii („Rimbaud, le Voyou”, „Faux traité d’esthétique”), poezie („Ulysse”, „Titanic”).

GÂNDIRÍSM (< Gândirea) s. n. Curent filozofic în România, de orientare existențialist-ortodoxă, cristalizat în jurul revistei „Gândirea”, în primele decenii ale sec. 20. Având ca trăsătură generală, autohtonismul, g. a cunoscut o orientare religioasă (prin N. Crainic, D. Stăniloaie ș.a.) și una metafizică (ilustrată îndeosebi prin L. Blaga). G. s-a afirmat după primul război mondial ca reacție la degradarea morală și la politicianismul care amenințau noul edificiu politic și spiritual al României Mari. A fost conceput ca mișcare de reafirmare a spiritului ortodox în cultura română, direcție impusă de N. Crainic (pe urmele lui O. Spengler, N. Berdeaev), respingând „nihilismul europenizat” și „occidentalizarea”. Considerând că ortodoxia este trăsătura specifică, definitorie a etosului românesc și că sinteza dintre ortodoxie și românism este singura care poate scoate România din criza morală și poate apăra ființa și identitatea etnică a românilor, g. și-a propus să formeze o punte între idealurile naționale pașoptiste și orientarea tradițională, între autohtonism (etnicism) și ortodoxie. A pus bazele unei sociologii „etnocratice”, în cadrul căreia arta este un mijloc de exprimare a aspirațiilor omului către dumnezeire („nostalgia Paradisului”). Pe plan politic, g. formulează programul „statului etnocratic”, opunând democrației „corporatismul etnocratic”. Curent neomogen, cu disidențe de răsunet (L. Blaga), g. a determinat manifestări reducționiste, dar și realizări de excepție în cunoașterea și afirmarea tradiției spirituale și a creativității românești.

DJABR [dʒabr], Djamil (n. 1924), scriitor libanez. Reprezentant al tendinței existențialiste în literaturile arabe moderne („După furtună”, „Neliniște”).

METAFÍZIC, -Ă (ngr., lat., germ.; {s} gr. meta physika „după fizică” ) s. f., adj. 1. S. f., adj. Inițial, denumire dată celor 14 cărți din corpus-ul operelor lui Aristotel editat de Andronicos din Rhodos (sec. 1 î. Hr.) plasate după cărțile de fizică. De la greci încoace, m. trece drept elementul central al filozofiei europene, având accepții diferite de-a lungul timpului; știința despre ființă ca ființă (Aristotel și tradiția aristotelică); cercetare a domeniului suprasensibilului, de dincolo de lumea experienței (Thoma d’Aquino și tradiția scolastică, în special Duns Scotus); încercare de stabilire a unor principii prime indubitabile ale existenței și cunoașterii (Descartes, Spinoza, Leibniz); cercetare critică a condițiilor de posibilitate a gândirii noastre (Kant și tradiția critică); examinarea supozițiilor cunoașterii omenești (R.G. Collingwood, W. Quine ș.a); cercetare a individualității subiective unice (tradițiile fenomenologică și existențialistă); joc de limbaj (L.J.J. Wittgenstein) etc. 2. Filozofia speculativă, în general. 3. Judecată dificilă, abstractă, subtilă, plină de distincții și vizând mai mult idei decât fapte și obiecte.

KIERKEGAARD [kírkəgo:r], Søren Aabye (1813-1855), teolog, filozof și scriitor danez. Precursor al existențialismului. Scrierile sale filozofice debutează cu o critică a sistemului de gândire hegelian și, totodată, introduc în conștiința europeană o pledoarie existențial-creștină pentru subiectivitate. Prin cele trei stadii ale vieții descrise de K., estetic, etic și religios, omul poate experimenta retragerea din realitate și întoarcerea în realitate; ironia poate rezolva alternativa dintre estetic și etic, iar umorul, ca o ironie ce vizează subiectivitatea însăși, îngăduie trecerea spre stadiul religios („Conceptul de ironie”, „Ori-ori”, „Conceptul de angoasă”, „Stadii pe drumul existenței”, „Fărâme filozofice”, „Operele iubirii”). Gândirea lui K. a influențat teologii protestanți și filozofii existențialiști ai sec. 20: K. Barth, M. Heidegger, K. Jaspers, G. Marcel, M. Buber.

existențialist [x pron. gz] (-ți-a-) adj. m., s. m., pl. existențialiști; adj. f., s. f. existențialistă, pl. existențialiste

ROMÁN¹ (< fr.) s. n. (LIT.) 1. (În Ev. med.) Operă narativă în proză sau versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose”, „Roman de la Renart”). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acțiune de o relativă amploare și complexitate, desfășurată de-a lungul unei anumite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje și care presupune un anumit grad de adâncime a observației sociale și a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din Antic. (Petronius, Apuleius, Longos, Heliodor) și Ev. med. (sub forma r. cavalerești, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic). În perioada Renașterii, r. cunoaște primele sale concretizări moderne, ca viziune și modalitate, o sferă de cuprindere tematică și tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă. În epocile următoare, în funcție de schimbările sociale care au loc, de îmbogățirea continuă a ariei de cunoaștere, de dezvoltarea generală a științei și filozofiei, a literaturii și artei înseși, ca și prin contribuțiile unor scriitori deosebit de originali, r. se diversifică atât sub raportul problemelor abordate, cât și sub acela al mijloacelor de expresie, devenind, progresiv (începând mai cu seamă din sec. 19), una dintre speciile cele mai reprezentative și mai cultivate, exprimând gustul și mentalitatea momentului istoric respectiv și tinzând să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franța), Dostoievski, Tolstoi (în Rusia) ș.a., r. își demonstrează exemplar viabilitatea și adaptabilitatea. Cunoscând numeroase modalități și devenit, prin aceasta, un gen „proteic”, el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impunând atenției, și în sec. 20, câteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rolland, M. Proust (în Franța), J. Galsworthy, J. Joyce (în Anglia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Undset, K. Hamsun, S. Lagerlöf (în țările scandinave), Dreiser, Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Șolohov, Leonov (în Rusia) ș.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, modalității curentului artistic în care se integrează există r. romantic (V. Hugo), realist (Flaubert), naturalist (Zola), suprarealist (R. Queneau), filozofic (Voltaire), sentimental (G. Sand), umoristic și de moravuri (Dickens), exotic (Bernardin de Saint-Pierre), psihologic (Dostoevski), istoric (Scott), de aventuri (Dumas), pedagogic (Rousseau), fantastic (Gautier), terifiant (H. Walpole), pastoral (Montemayor), picaresc (M. Alemán), epistolar (Laclos), pamfletar (Swift), bildungsroman (Goethe), epopeic (Tolstoi), de analiză (Proust), ciclic (R. Martin du Gard), fluviu (Rolland), foileton (Sue), pentru copii (Mark Twain), polițist (Doyle), științifico-fantastic (Wells), existențialist (Camus), „noul roman” (Robbe-Grillet), al tinerilor furioși (J. Osborne) etc. În literatura română, cea dintâi încercare de r. tipărit aparține lui M. Kogălniceanu („Tainele inimei”, fragment, 1850). Urmează o etapă de de căutări, în care se remarcă D. Bolintineanu, cu „Manoil” (1855) și „Elena” (1862), și mai ales N. Filimon, cu „Ciocoii vechi și noi” (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul 20 să cunoască o înflorire deosebită. Printre reprezewntanții ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sadoveanu, M. Eliade, M. Blecher, M. Preda, E. Barbu, Petru Dumitriu, N. Breban, M. Nedelciu ș.a.

GÂNDIRISM s. n. Curent filosofic din România, de orientare existențialist-ortodoxă, format în jurul revistei „Gândirea” în primele decen. ale sec. XX. – Gândirea (n. pr.) + suf. -ism.

EXISTENȚIALIST, -Ă, existențialiști, -ste, s. m. și f. Adept sau partizan al existențialismului. ♦ (Adjectival) Care se referă la existențialism, care aparține existențialismului. – Pronunțat: -ți-a-.

CURENTE LITERARE. Subst. Curent literar, școală literară, mișcare literară, tendință literară; influențe literare; grupare literară; stil literar. Renaștere. Baroc. Clasicism; neoclasicism. Iluminism, luminism, epoca luminilor. Sentimentalism. Preromantism. Romantism; neoromantism. Sturm und Drang. Naturalism; verism; naturism. Realism; realism antic; realism medieval; realism critic; realism socialist. Proletcultism. Poporanism; gîndirism; junimism; sămănătorism. Modernism, avangardism, decadentism; abstracționism; constructivism; dadaism, dada (rar); ermetism; estetism; expresionism; formalism; futurism; imaginism; letrism; literatura „fluxului conștiinței”; literatura absurdului; literatură existențialistă, existențialism; noul roman; noul val; noua critică; parnasianism; simbolism; suprarealism, surrealism. Adj. Renascentist; baroc; clasic, clasicizant; neoclasic; iluminist; preromantic; romantic; neoromantic; naturalist, verist; naturist. Realist. Modernist, avangardist, decadent; abstracționist; constructivist; dadaist; expresionist; formalist; futurist; letrist; neoimpresionist; simbolist; suprarealist, surrealist. V. artă, literatură.

existențialist, ~ă [At: CONTEMP., S. II, 1948, nr. 108, 5/4 / P: eg-zis-ten-ți-a~ / Pl: ~iști, ~e / E: fr existențialiste] 1 a Care aparține existențialismului. 2 a Privitor la existențialism. 3-4 smf, a Adept al existențialismului.

gândirism sn [At: DEX / E: Gândirea + -ism] Curent filozofic din România, de orientare existențialist-ortodoxă, din jurul revistei „Gândirea”, în primele decenii ale sec. XX.

ESTETICĂ (< fr. esthétique < lat. aesthetica ; cf. gr. aisthetikos, care are însușirea de a simți) Disciplină filozofică care studiază esența, legitățile atitudinii umane față de realitate și care se ocupă de frumosul din natură, societate și conștiință sau din creațiile omenești artistice. Estetica elaborează categoriile specifice artei: frumosul, sublimul, tragicul, grațiosul, urîtul etc. Studiind frumosul din operele artistice, estetica explică originea și esența artei, funcțiile și rolul artei pe baza raportului dintre creația artistică și realitate, cu implicații în diferite domenii, de unde și denumirile ei; estetica de fiecare zi (cotidiană), care se ocupă cu modalitatea de aplicare a esteticului în afară artei (locul de muncă, relațiile sociale, arhitectură, urbanism etc.); estetica existențialistă, cu referire la principii de artă; estetica fenomenologică, preocupată de obiectul estetic și experiența estetică; estetica generativă, latură a esteticii informaționale, studiind procesul de creație artistică, descompus în etape; estetica industrială sau industrial design. Constituită ca disciplină filozofică abia în secolul al XVIII-lea, deși preocupările estetice datează încă din antichitate, domeniul și metodele de cercetare ale acestei științe s-au lărgit și îmbogățit de-a lungul evoluției culturii umane, începînd cu antichitatea greacă și pînă în vremea noastră, clarificîndu-se problemele genezei, naturii și specificului artei, ceea ce a întărit caracterul științific al acestei discipline. Ea constituie baza teoretică și metodologică a teoriei fiecărei arte în parte. Estetica marxistă infirmă concepțiile idealiste, formaliste, potrivit cărora formele reflectării realității depind exclusiv de bunul plac al scriitorului, al artistului. Estetica românească pledează pentru o artă legată de concepțiile umanismului socialist, o artă în care prezența omului să se facă simțită, în formele limbajului contemporan, în deplin acord cu orientarea ideologică a societății noastre.

CRITICĂ LITERARĂ (< fr. critique littéraire ; cf. lat. criticus, gr. kriticos, în stare de a judeca) Manifestare literară, cu multiple implicații științifice, urmărind studierea și valorificarea operelor literare. Activitatea critică a apărut odată cu literatura, din antichitate, cînd între critica literară și arta poetică nu existau limite precise. Termenul s-a afirmat după perioada Renașterii și mai ales din secolul al XVIII-lea, pînă în vremurile noastre. În evoluția ei, în strînsă legătură cu concepțiile estetice și cu dezvoltarea și însușirea creației literare concrete, la a cărei apreciere și îndrumare a participat, critica literară și-a schimbat metodele și chiar sarcinile de-a lungul secolelor. Astfel, în vremea Renașterii se manifestă critica filologică, cunoscută și sub numele de critică de text, iar în secolul al XVII-lea se afirmă critica normativă, care impunea spre imitație modelele literaturii antice și aplică, pornind de la Aristotel, un întreg sistem de norme artistice. Din secolul al XVIII-Iea, critica se orientează pe o altă cale, folosește o altă metodă și anume aceea care face din sentiment singurul criteriu de apreciere a literaturii și artei în genere. În secolul al XIX-lea asistăm la procesul de maturizare a criticii, maturizare care constă în principiul că opera literară este un produs al scriitorului și, ca atare, criticul trebuie să cunoască personalitatea scriitorului, raporturile acestuia cu epoca. O asemenea maturizare este reprezentată de activitatea și opera lui Saint-Beuve, care considera critica literară ca o „știință a spiritelor”. Cu H. Taine, activitatea de critică literară se îndreaptă spre critica explicativă, care stabilește că atît personalitatea scriitorului, cît și opera creată sînt produse ale societății, deci sînt în mod necesar și adînc determinate de factori – cum sînt mediul și momentul – prin cunoașterea și studierea cărora se poate explică opera literară, în mod științific. Mai tîrziu, critica este orientată spre relativism, absolutizînd subiectivismul criticului care participă la actul critic, ajungîndu-se în acest fel la critica impresionistă. În critica modernă se manifestă mai multe direcții ale criticii literare: critica de orientare lingvistică, critica existențialistă, formalismul organic, reprezentat de estetica lui Croce, critica tematică, critica totală etc. Filozofia marxist-leninistă a dus la o nouă orientare a criticii literare, denumită în mod curent „critica marxistă”. Critica marxistă, studiind operele literare de pe pozițiile militante ale clasei muncitoare, apare astfel ca o critică totală, științifică. Metodele criticii științifice sînt: descrierea și interpretarea operei literare, stabilind o ierarhie a valorilor și manifestîndu-se pe două planuri: acela al orientării și promovării creației literare, precum și acela al pregătirii și îndrumării actului de receptare a operei de către cititor. Ea contribuie la formarea gustului literar. Activitatea critică se manifestă și se concretizează prin următoarele forme: recenzia, articolul, cronica, studiul, eseul, monografia literară, micromonografia literară ș.a. (v.). Reprezentanți de seama ai criticii literare românești sînt socotiți Titu Maioreseu și C. Dobrogeanu-Gherea – creatorii criticii ca gen de sine stătător – E. Lovinescu, Mihail Dragomirescu, N. Iorga, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, T. Vianu, Perpessicius, M. Ralea, Șerban Cioculescu, Vl. Streinu ș.a. Critica literară individualizează opera respectivă, trecînd-o prin sensibilitatea și înțelegerea comentatorului. Cercetătorii atribuie criticii literare o întreită funcție: teoretică (observațiile, ca și analizele critice, devenite criterii de apreciere a fenomenului literar), practică (ea apărînd ca un îndrumător în arta scrisului) și socială (prin contribuția ei la formarea gustului și opiniei publice). În afară de critica literară, specializată și aplicată la studierea operelor individuale, mai există tot ca act critic și interpretările din cadrul istoriei literare, ceea ce înseamnă ca există o interferență între critica și istoria literaturii. „Critica și istoria literară sînt două momente din același proces. Nu poți fi critic fără perspectivă istorică, nu poți face istorie literară fără criteriu estetic, deci fără a fi critic.” (G. Călinescu, Istoria literaturii române. Prefață). „Critica nu este altceva, pe o latură, decît examenul luminat al literaturii.” (Adrian Marino, Introducere în critica literară).

vreme s.f. I (în concurență cu „timp”) 1 Dimensiune a Universului care reprezintă succesiunea (și simultaneitatea) fenomenelor, evenimentelor etc.; derulare ireversibilă, considerată în mod absolut, a fenomenelor și a evenimentelor în succesiunea lor, a existențelor în schimbarea lor; succesiune (și simultaneitate) a proceselor realității obiective; timp. Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji (EMIN.). ◊ expr. Roata vremii v. roată. 2 (de obicei urmat de determ. în gen. sau precedate de prep. „de”) Interval (oarecare) de timp limitat de două evenimente, întîmplări, acțiuni etc. sau definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, luni, ani etc.); durată, perioadă (măsurată în ore, zile, luni, ani etc.) în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune etc.; succesiune de momente care corespunde desfășurării, evoluției unui fenomen, unui eveniment, unei acțiuni etc.; interval, perioadă, răstimp; timp. Ea nu va ști și va bea numai apă în vremea luptei cu tine (EMIN.). ◊ (cu determ. adj.) Destulă vreme răbdasem răutățile lui (CAR.). ◊ Loc.adv. (În) toată vremea = în fiecare clipă, tot timpul; în permanență; continuu, întruna, fără întrerupere, mereu. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea (REBR.). Cu vremea = treptat, pe măsură ce trece timpul; după un timp oarecare; odată și odată. Tabla roșie a acoperișului se decolorase cu vremea (PHIL.). Din vreme sau (înv., reg.) de cu (bună) vreme = de timpuriu; mai înainte; cu un timp oarecare înainte de momentul prezent, obișnuit, prevăzut, așteptat; înainte de a fi prea tîrziu. Noul argat adusese, de cu vreme, brațe de despicături în casă (AGÂR.). Din vreme în vreme = uneori; din cînd în cînd; din timp în timp. Din vreme-n vreme, numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat (ALEX.). În ultima vreme sau în vremea din urmă = în intervalul de timp care precedă momentul de față sau în care este cuprins acesta. În special în ultima vreme, studiul formării cuvintelor se bucură, la noi, de o atenție deosebită (HR.). ◊ Loc.conj. În vreme ce (sau, înv., în vremea cînd) = a) (introduce o prop. temp., adesea cu nuanță cauz. sau de opoz.) în timp ce, pe cînd, atunci cînd. Soțul consumă mulțumit, în vreme ce pierde la cărți (ARGH.); b) (introduce o prop. cauz.) fiindcă, deoarece, întrucît. În vreme ce... ard în pară, De ce să nu fiu o piatră din lume scoasă afară? (CON.); c) (introduce o prop. opoz.) (pe) cînd. Ea be putere, în vreme ce dușmanul ei numai apă (EMIN.). Cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, în toată perioada în care... Cîtă vreme avu oarecare trecere la Ministerul de Externe, fu luat în deriziune de aristrocrație (CĂL.); b) (introduce o prop. cond.) dacă. Cîtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are voie să ia nici o măsură (CAR.). Pe cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, atîta timp cît, în toată perioada în care... Lasă pe unul să-ți ție locul, pe cîtă vreme vei lipsi din el (EMIN.); b) (introduce o prop. opoz.) în timp ce. Toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe cîtă vreme dumneaei sufere pe lîngă astea și de foame (CAR.). Atîta vreme cît = (introduce o prop. opoz., cu nuanță cond.) cît timp. Rezultă că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existențialiștii au deplină dreptate și condiția umană e deznădăjduită (STEINH.). ◊ expr. O vreme = o perioadă de timp. O vreme ne-am lăsat în derivă, așteptînd să ne ducă oceanul spre ele (TUD.). A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. a) a-și irosi timpul, a-și pierde vremea; b) a-și petrece timpul mai ușor, mai repede; a-și omorî timpul Iar vă pierdeți vremea cu cîinele ăsta de pripas? (VOIC.). A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) vremea (cu ceva) = a-și ocupa timpul într-un anumit fel, a-și petrece timpul (cu...); a face să treacă timpul mai ușor (cu lucruri neimportante). Trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără grabă, care vor să-și omoare vremea (SADOV.). Fără a (mai) pierde vreme (sau vremea) = repede, neîntîrziat, imediat. Fără a pierde vreme, începu a se găti spre a se porni la oaste (BĂLC.). (Că sau doar) n-a intrat vremea în sac v. intra. Nu-i vreme de numărare v. numărare. Nu e vremea trecută v. trece. ♦ (mai ales în legătură cu vb. „a avea”) Timp liber, disponibil (pentru a face ceva); răgaz (acordat cuiva sau solicitat de cineva). D-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte (CR.). ♦ (înv.) Răstimp de viețuire, durată a vieții omului; viață. Vreamea lui Izmail aceasta e 137de ani (P. OR). ◊ expr. (În sau la) vremea mea (ori a ta, a lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vîrstei. Ehei, dumneata nu știi ce număr a fost soacră-mea la vremea ei (VIN.). Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrsta cînd trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea (CR.). ♦ (înv., reg.) An. Ficioară nevastă, nevastă ficioară, Peste șese vremi roada să-i coboară (CANT.). ◊ expr. (A fi) nins de vreme v. nins. ♦ (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care precizează sensul) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții; restr. ceas, oră. Singur, pe vremea-nnoptării, M-opresc pe-o colină și cînt (COȘB.). ♦ (relig.) Vremea de apoi sau, înv., pop., vremea cea de apoi = perioada de timp (nedefinită) în care va fi sfîrșitul lumii; existența de după moarte; judecata de apoi. 3 (urmat de determ. gen. sau precedate de prep. „de”) (Interval de) timp delimitat în funcție de anumite practici, obligații, cerințe etc., care este destinat, consacrat (și obligatoriu) pentru desfășurarea unei activități, a unei acțiuni etc. Vremea pescuitului întîrzia (VOIC.). 4 (de obicei constr. cu vb. ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”) Timp (considerat) prielnic, favorabil etc. pentru desfășurarea unei acțiuni, a unei activități, pentru luarea unei decizii etc.; prilej, ocazie; moment. Veni vremea să plec la Socola (CR.). ◊ Loc.adv. La vreme = la momentul potrivit, oportun. Poetul, dacă n-are toate bucuriile vieții la vreme, e lipsit de avînt și închipuire (CĂL.) La vreme de... = a) în timpul..., pe timp de...; b) cînd se întîmplă, cînd e nevoie. Într-o vreme = la un moment dat, cîndva. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. A mers această împestrițare pînă la o vreme (HEL.). La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un moment dat, după un timp, într-un tîrziu. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) (sau înainte de) vreme = de timpuriu, înainte de termen; prematur. Astă născare fără vreme cam supără pre tata (c. NEGR.). Ne supără, ne îmbătrînesc fără vreme (CAR). ◊ Loc.conj. De vreme ce = din moment ce; fiindcă, deoarece. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! (CR.). De vreme ce vouă vi se cuvine această cinste..., hotărîți (SADOV.). ◊ expr. La vremea sa (sau a ei, a lui, a lor) = la momentul potrivit. Fă tot lucrul la vremea lui (c. NEGR.). A apuca (sau a prinde) (pe cineva) vremea = a fi, a se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat Era și vremea, se spune atunci cînd intervine, în ultimul moment, o schimbare (în bine), un eveniment favorabil, așteptat. (înv., reg.) Vreme cu prilej = ocazie potrivită; moment potrivit, favorabil. Turcii căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete (ISP.). Am venit în preajma Iașilor, așezîndu-mă la pîndă și așteptînd vreme cu prilej (SADOV.). 5 (adesea la pl. cu val. de sg.; de obicei urmat de determ. în gen. care precizează felul) Perioadă (lungă) de timp (determinată cronologic) marcată de un eveniment istoric, cultural, științific etc. important, de o personalitate (excepțională) ori de o trăsătură dominantă privind stări, situații, fapte etc.; totalitatea evenimentelor, a faptelor, situațiilor etc. care caracterizează această perioadă; veac, epocă, secol. A istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare (EMIN.). ◊ Loc.adv. După vremuri = în decursul veacurilor. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod (EMIN.). Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = (pe) atunci. Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut din sat (AGÂR.). Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Pe vremuri, nici nu așteptai să exprim o dorință, o ghiceai și mi-o îndeplineai (CA. PETR.). (Mai) înainte vreme = odinioară; (de) mai demult. Înainte vreme..., domnia Moldovei era teacă fîră sabie (SADOV.). ◊ Loc.adj., adv. Din (sau de pe) vremuri = (care este) din timpurile vechi, din străbuni. Făcea oamenilor semn să intre în lan, așa cum apucase dumnealui din vremuri (ANG.). ◊ expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Vremea trecută (ori veche, de demult) = trecutul (îndepărtat). În vremea veche trăia un împărat întunecat și gînditor ca meazănoaptea (EMIN.). 6 (la pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. O carte cu scoarțe străvechi... stătea de mărturie atîtor vremi nesigure, povestind viața unui sfînt (ANG.). II (meteor.; adesea urmat de determ. care arată felul) Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc determinat, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc.; ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc sau variația valorilor fenomenelor meteorologice într-un interval oarecare; timp. Era vremea cam ploioasă și oamenii au rămas pe acasă (SLAV.). ◊ expr. (pop.) Bună vreme (sau vremea) = formulă de salut, folosită la întîlnire sau la despărțire. Bună vreme, măi băiete! (EMIN.). Manta de vreme (sau vremea) rea v. manta. III (gram.; înv.) Timp. • pl. -uri, (înv.) -i. /<sl. veche врѣмѧ.

existențialist [x pron. gz] (desp. -ți-a-) adj. m., s. m., pl. existențialiști; adj. f., s. f. existențialistă, pl. existențialiste