DAS EWIG-WEIBLICHE (germ.) eternul feminin – Goethe, „Faust”, II, act. 5: „Das Ewig-Weibliche zieht uns hinan” („Etern-feminin ne-nalță-n tării”). Feminitatea văzută în esența ei tulburătoare și în veșnicia ei.

MONOCLU, monocluri, s. n. Lentilă rotundă, concavă sau convexă, care se așază în orbita ochiului pentru a corecta un defect de vedere. Urmau... cum spuneau mai înflorit publiciștii cu monoclu, aceeași dramă a eternului feminin. SADOVEANU, P. M. 227. Monoclul îi spînzura de jiletcă. ARGHEZI, P. T. 80.

Das Ewig-Weibliche (germ. „Eternul feminin”) – cuvinte cu care Goethe încheie partea a doua din Faust, spunînd că acest etern feminin „ne-nalță în tării” (zieht uns hinan). Evident, e un omagiu adus femeii (indirect iubirii), rezumat numai în două versuri scurte, pe care le rostește în final „Chorus mysticus”. În accepțiunea cea mai simplă și mai curentă, eternul feminin reprezintă femeia care, sub diverse nume: Venus, Psyché, Elena, Isolda, Julieta, Margareta etc., perpetuează de-a lungul secolelor principiul frumuseții, al dragostei. E o idee pe care o regăsim și la Eminescu (de pildă în Venere și Madonă). Vorbind de poeziile lui, putem da și un exemplu pentru expresia la care ne referim. Figurile de femei care apar în versurile lui Eminescu n-au în general nume. Dar prin felul cum sînt zugrăvite, putem spune că ele reprezintă eternul feminin. LIT.

Veturia Prenume exclusiv feminin introdus în onomastica noastră în secolul trecut, Vetúria reproduce pe cale cultă lat. Vetúria. Corespunzînd masc. Veturius, vechi nume gentilic roman, Veturia a fost purtat de mama cunoscutului general din sec. 5 î.e.n. Cneius Marcius Coriolanus (→ Coriolan). Potrivit legendei care i-a inspirat pe Shakespeare și Beethoven, patricianul izgonit din Roma de către plebei ar fi condus armatele volscilor împotriva „cetății eterne”; la rugămințile mamei sale, Veturia, și ale soției, Coriolan ridică însă asediul. În ceea ce privește originea și semnificația inițială a lui Veturius, a fost propusă apropierea acestuia de adj. vetus, veteris „bătrîn, în vîrstă”, cuvînt de origine indo-europeană de la care provine veteranus, continuat de rom. bătrîn. Numele pătrunde și în onomasticonul creștin prin cultul unui martir din Cartagina, dar cu timpul iese din uz, pentru a fi înlocuit, din epoca Renașterii, cu forma fem. Veturia, reluată din istoria clasică. Același fenomen se petrece și în Transilvania secolului trecut, cînd introducerea în uz a numelor romane urmărea afirmarea latinității românilor în lupta lor de emancipare națională și socială.

Tatiana Prenume feminin care se bucură astăzi de mare favoare, Tatiána este la origine un vechi nume roman, folosit destul de frecvent în epoca imperială tîrzie. Lat. Tatiánus, fem. Tatiána, inițial un derivat adjectival cu suf. -anus, întrebuințat drept cognomen și devenit apoi independent, are la bază un vechi nume gentilic Tátius, fem. Tátia, a cărui origine se pierde în epoca legendară a fondării Romei. Tradiția romană păstrează amintirea unui rege sabin Titus Tatius, asociat cu Romulus la conducerea „cetății eterne”, după episodul celebru al „răpirii sabinelor”. În ceea ce privește semnificația inițială a lui Tatius lucrurile sînt însă mai puțin clare, majoritatea specialiștilor considerînd că avem de-a face cu o formație bazată pe un cuvînt din limbajul copiilor (în dialectele italice sau chiar în latină), continuat și de rom. tată. Tatianus și Tatiana, frecvente în primele secole ale erei noastre, pătrund și în onomasticonul creștin și se răspîndesc în Europa, mult mai multe șanse avînd forma de feminin, datorită cultului unor martire ale noii credințe. Prin intermediul gr. Tatiáne, numele ajunge la slavi și se bucură de popularitate mai ales în răsărit, la ruși și ucrainieni (este atestat, de ex., în pomelnicul de la Horodiște din 1484). Considerat astăzi ca specific rusesc și de influență cultă modernă, Tatiana are totuși o istorie mai veche în onomastica românească, și mai ales în Moldova unde apare încă din sec. 15; primele forme atestate, Tetiana, Titiana, Tața sau Tațea dovedesc prin aspectul lor fonetic provenieneța ucraineană (forma Tatiana, întîlnită în documente încă din sec. 16, este calendaristică). Reluat în epoca noastră din onomastica literară rusă (este binescunoscută eroina cu acest nume din creația lui A.S. Pușkin), Tatiana circulă la noi alături de un hipocoristic frecvent și de aceeași proveniență, Tanea (scris de cele mai multe ori, nejustificat însă, Tania). ☐ It. Taziano, Taziana (pare nefolosit astăzi), magh. Tatjána, Tánya, bg., rus. Tatian, Tatiana, ucr. Tetiana etc. ☐ Tatianus, apologet creștin din sec. 2, autor al unei lucrări numite Diatessaron, o armonizare a celor patru evanghelii, din care nu s-au păstrat decît două fragmente, importante astăzi pentru critica de text a N.T.

etern, ~ă [At: BĂLCESCU, M. V. 4 / Pl: ~i, ~e / E: lat aeternus] 1 a (În concepțiile religioase și în unele concepții filozofice) Care nu are început și sfârșit Si: atemporal. 2 a Care aparține divinității. 3 a Care vine de la Dumnezeu. 4 a (În filozofia idealistă, despre lumea ideilor) Imuabil. 5 sm (La sg, uneori articulat sau precedat de cel) Dumnezeu. 6 sm (La vocativ) Formulă de adresare către Dumnezeu. 7 sn Eternitate. 8 a Care există dintotdeauna. 9 a Veșnic. 10 a Nemuritor. 11 a Neschimbat. 12 a Continuu. 13 sn (Îs) ~ul feminin Totalitatea caracteristicilor, presupuse imuabile, care aparțin psihologiei feminine. 14 a (Îs) Prezentul ~ Modalitate stilistică prin care se realizează trecerea de la o serie de fapte particulare la o concluzie ce exprimă un adevăr valabil oricând. 15 a Infinit. 16 a (În concepțiile religioase; îs) Viața (sau fericirea) ~ă Viața (sau fericirea) spirituală de după moarte. 17 a (Îas) Viața (sau fericirea) veșnică. 18 a (Îs) Repaus (sau înv, somn) ~ sau liniște (ori, rar, stingere, trecere) ~ă Moartea. 19 s (Îe) A trece la cele ~e A muri. 20 a Care durează foarte mult. 21 a Căruia nu i se poate prevedea sfârșitul. 22 a Constant. 23 a (Prin exagerare) Care nu pare să se sfârșească. 24 a Care plictisește prin repetare.