UZUFRUCTUAR ~i m. Persoană care beneficiază de dreptul de uzufruct. [Sil. -tu-ar] /<lat. usufructuarius

UZUFRUCTUAR, -Ă s.m. și f. Deținător al unui drept de uzufruct (asupra unui lucru). [Pron. -tu-ar. / cf. lat. usufructuarius, fr. usufructuaire].

UZUFRUCTUAR, -Ă s. m. f. deținător al unui drept de uzufruct. (< lat. usufructuarius, după fr. usufruitier)

FOLOSÍNȚĂ (< folosi) s. f. (Dr.) 1. Atribut (făcând parte – alături de posesie și dispoziție – din conținutul juridic) al dreptului de proprietate (și al altor drepturi reale principale: uzufruct, uz, abitație etc.), în temeiul căruia titularul poate utiliza lucrul potrivit destinației sale și poate profita de toate foloasele și beneficiile corespunzătoare. 2. Drept real de f. = drept real „de tip nou”, similar în conținutul său juridic cu dreptul de uzufruct, dar – spre deosebire de acesta – neopozabil nudului proprietar, conferind titularului (persoană fizică sau juridică de tip „cooperatist-obștesc”) atributul de f. (1) asupra unui bun de proprietate de stat atribuit acestuia, cu titlul gratuit sau oneros, cu sau fără termen, de regulă cu o destinație precis stabilită (cel mai adesea pentru construirea de locuințe proprietate personală sau pentru amplasarea unor obiective social-culturale ori economice).

embatic sn [At: CAT. MAN. I, 579 / V: (rar) ~tichi, ~tichiu (A și: (rar) ~tichiu), ~iciu, emvatichiu, ib~, im~ / A și: ~batic / Pl: ~uri și (rar) ~ice / E: ngr εμβατιχιου] (Grî; iuz) 1 Formă de arendare a unei proprietăți pe termen foarte lung, în intervalul căruia arendașul beneficia de toate drepturile de proprietate. 2 Redevență anuală care se dădea pentru dreptul de uzufruct al unui imobil. 3 (Pex) Dobândă. 4 (Rar) Impozit. 5 Taxă anuală pe care o plăteau preoții autorității superioare bisericești pentru dreptul de exercitare a profesiunii. corectat(ă)

uzufructuar, ~ă [At: AR (1829), 38²/44 / P: ~tu-ar / V: (înv) ~tariu (S și: usufructariu), ~tor sm / S și: usu~ / Pl: ~i, ~e / E: lat usufructuarius, fr usufructuaire] (Jur) 1 smf Persoană care deține dreptul de uzufruct asupra unui bun Si: (îvr) uzufructier. 2 a Care dă numai dreptul de uzufruct asupra unui bun.

*UZUFRUCT sbst. ⚖️ Dreptul de a se folosi cît trăește de rodul unui bun, de venitul unei moșteniri, de dobînda unui capital, a cărui proprietate aparține altuia [lat.].

UZUFRUCT s. n. Drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun care aparține altei persoane și pe care trebuie să-l restituie la încetarea acestui drept. – Din lat. uzufructus. Cf. fr. usufruit.

UZUFRUCT s.n. Drept pe care îl are cineva de a se bucura de folosința unor lucruri care sunt proprietatea altuia, cu obligația de a le conserva substanța. [< lat. usufructus, cf. fr. usufruit].

UZUFRUCT s. n. drept al cuiva de a se folosi de un bun care aparține altei persoane. (< lat. usufructus, după fr. usufruit)

uzufruct n. Jur. dreptul de a se folosi de venitul unei moșteniri sau de dobânzile unui capital, a căror proprietate aparține altuia.

UZUFRUCT s. n. Drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun care aparține altei persoane și pe care trebuie să-l restituie la încetarea acestui drept. – Din lat. usufructus. Cf. fr. usufruit.

UZUFRUCT s. n. Drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin (și pe tot timpul vieții) de un bun care nu este proprietatea ei și pe care nu are dreptul să-l înstrăineze.

UZUFRUCT ~e n. jur. Drept de a beneficia de bunuri străine cu obligația de a le păstra și a le restitui la termenul prevăzut. /<lat. usufructus

sezină sf [At: HAMANGIU, C. C. 157 / Pl: ~ne / E: fr saisine] Posesiune de drept asupra unor bunuri succesorale, în temeiul căreia anumiți moștenitori sunt îndreptățiți să perceapă uzufruct și să exercite dreptul la acțiune privitoare la aceste bunuri încă de la deschiderea succesiunii.

folosință sf [At: DOSOFTEI, PS. 60 / Pl: ~țe / E: folosi + -ință] 1 (Înv) Folos (1). 2 Dreptul de a folosi un bun. 3 (Jur; înv) Uzufruct.

*uzufrúct n., pl. urĭ (lat. usufructus, d. usus, uz, și fructus, folosință). Jur. Dreptu de a te folosi de venitu uneĭ moștenirĭ, de dobînzile unuĭ capital care e proprietatea altuĭa (ca dreptu părinților față de averea copiilor minorĭ și al soțuluĭ față de averea soțiiĭ. Acest uzufruct se numește legal).

uzufruct sn [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 65 / S și: usu~ / Pl: ? / E: lat usufructus cf fr usufruit] (Jur; șîs drept de ~) Drept acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun care este proprietatea altei persoane, cu obligația de a conserva substanța bunului și de a-l restitui la încetarea acestui drept.