ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Ieșit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

drujbă (drujbe), s. f. – Prietenie, intimitate, familiaritate. Sl. (bg., sb., rut., rus.) družba. – Der. drușcă, s. f. (prietenă a miresei, care o însoțește la ceremonia de nuntă, domnișoară de onoare), din sl. družĭka „prietenă” (Cihac, II, 103; Conev 58), cf. bg., rus. družka „domnișoară de onoare”; dîrzar, s. m. (invitat al miresei, la nunțile din popor), cf. sb. drugar „tovarăș”.

drúșcă f., pl. ște (vsl. družĭka, amică, d. drugŭ, amic; ruz. družka, amicu mireluĭ. V. drujbă). Mold. Trans. Asistenta mireseĭ la cununie la țară, ca domnișoara de onoare la oraș (Rebr. 287 și 289). V. sfașcă, vătăjiță, vornicească.

*onoáre f., pl. onorĭ (lat. honor [și honos], honóris. V. onor). Glorie, cinste, stimă care urmează virtutea și talentu: a ajunge la mare onoare. Onestitate, probitate, virtute: om de mare onoare. Considerațiune, stimă, reputațiune, renume: a ataca onoarea cuĭva. Distincțiune, demonstrațiune de respect: a acorda cuĭva onoarea prezidențeĭ. Fig. Persoană, lucru de care eștĭ mîndru: a fi onoarea țăriĭ. A face onoare familiiĭ, țăriĭ, a te distinge pin talente p. onoarea familiiĭ, a țăriĭ. A face onoare unuĭ ospăț, a mînca și a bea mult la acest ospăț. A face onoare cuvîntuluĭ saŭ semnăturiĭ tăle, a-țĭ ținea angajamentele. Cuvînt de onoare, cuvânt pin care facĭ o promisiune (daĭ o asigurare) pe onoare. Cîmpu de onoare, cîmpu de bătălie. Punct de onoare, lucru care atinge onoarea. Afacere de onoare, duel; damă de onoare, alipită servicĭuluĭ uneĭ suverane. Cavaler, domnișoară de onoare, care-ĭ asistă pe mirĭ la nuntă. Loc de onoare, într’o adunare, loc rezervat uneĭ persoane pe care vreĭ s’o onorezĭ pintr’o distincțiune particulară (V. onorar, onorific). Legiunea de onoare, un ordin francez înființat de Napoleon I la 1802 pentru a recompensa serviciile militare și civile. Pentru pl. n. onorurĭ, V. onor.

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Înv.) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

DOMNIȘOARĂ, domnișoare, s. f. (Folosit azi mai rar) 1. Termen de politețe întrebuințat izolat sau pus înaintea numelui sau titlului unei fete nemăritate, căreia i se adresează sau despre care vorbește cineva; duduie. Cartea poștală cu poze era adresată domnișoarei Minodora Lipan. SADOVEANU, B. 17. Dansați cu mine, domnișoară? – Mersi! – răspunde ea încet. TOPÎRCEANU, B. 66. Las’ să strige, neica-l țuce, Că după el nu m-oi duce. Că mă ie de subsuoară, Mă poartă pe ulicioară Și-mi zice tot «domnișoară»! MARIAN, S. 125. 2. Fată de domn (5). Într-o seară la teatru... într-o lojă era Oprea Nedelescu, împreună cu dumneavoastră, cu o altă domnișoară și o cucoană mai în vîrstă. CAMIL PETRESCU, B. 51. Venit-au domnii... Popa cu domnișoara cea firavă, crescută la pension. ISAC, O. 149. ◊ Domnișoară de onoare = fată tînără care însoțește pe mireasă la cununie.

ONOARE s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; cinste (I i). Ceea ce pierdu definitiv pe Constantin fu tocmai faptul că era soldat fără onoare militară și fără convingere. GALACTION, O. I 152. ◊ Cîmp de onoare = cîmp de luptă pe care își dau viața cei care luptă pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) cinstit, onest, demn de încredere. Am fost om de onoare și m-am biruit. Am fost surd la toate cîte îmi șoptea patima. GALACTION, O. I 104. Ne-am desfăcut între noi ca doi oameni de onoare ce au de ghid să se mai întîlnească. GHICA, A. 630; b) care pune în joc cinstea, demnitatea cuiva. Chestiune de onoare. ▭ Îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv. IBRĂILEANU, A. 53. ◊ Expr. De cuvîntul meu de onoare sau pe onoarea mea (sau a ta etc.), formulă folosită pentru a garanta adevărul unei afirmații sau respectarea unei promisiuni. Spune dumneata pe onoarea dumitale de militar și om, nu v-am dat? BRĂESCU, V. A. 41. În momentul acela vei avea scrisoarea... pe onoarea mea! CARAGIALE, O. I 136. A-și da cuvîntul de onoare v. cuvînt. 2. Reputație bună, prestigiu, vază. Onoarea mea o nimiciră. MACEDONSKI, O. I 38. Trădează interesele și onoarea, familiei sale. CARAGIALE, O. I 160. ◊ Expr. A face onoare (cuiva) = a servi (cuiva) spre laudă, a-l onora. ♦ Mîndrie, demnitate. Nu vreau să mă-nfrunte nimeni. – Cred; ai dreptate; îți cerem iertare. – Eu am onoarea mea. SADOVEANU, P. M. 27. 3. Considerație, respect, prețuire, stimă. Nu ne așteptam la atîta onoare. CARAGIALE, O. III 159. Am luat-o [broșura] cu toată onoarea cuvenită operei unui literat. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = pentru a onora pe cineva (sau ceva), spre lauda sau preamărirea cuiva (sau a ceva). Prînz în onoarea oaspeților sportivi, cm Cu ea-n onoarea ta închin. MACEDONSKI, O. I 186. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. Menip, ești de ispravă precum te și credeam; Deci intră și la locul de-onoare te așază. MACEDONSKI, O. I 166. Îi dăm astăzi locul de onoare, recomandînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. CARAGIALE, O. I 53. Un monument s-arată: Să-l privim... Dar ce semne d-onoare pe el sînt..? ALEXANDRESCU, M. 89. ◊ Președinte de onoare = demnitate conferită cuiva în semn de respect și deosebită prețuire și care nu comportă obligații efective. Figura din oficiu ca președinte de onoare în capul tuturor listelor de organizații locale. BART, E. 171. Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei instituții sau întreprinderi care s-au evidențiat în mod deosebit în muncă și constituie un exemplu pentru ceilalți tovarăși. Gardă de onoare = pază simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unor anumite solemnități. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană aleasă dintre prietenii mirilor care însoțește în mod special pe miri la ceremonia cununiei. Doamnă de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese etc. 4. Favoare, cinste (II 2). Nu-ți pomenesc de onoarea ce ar fi pentru tine ca să fii în relăciune (= relație) cu un om învățat cum sînt eu. ALECSANDRI, T. I 254. ◊ (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = -a avea cinstea să... Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă. CARAGIALE, O. I 68. A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... Vreun oaspe îmi face onoarea a-mi vizita grădina. NEGRUZZI, S. I 96. (Familiar, eliptic) Am onoarea (să vă salut)! formulă de salut. N-am onoarea = nu cunosc, nu știu.

cavaler sm [At: DUMITRACHE, 414 / V: ~leariu, ~lir, ga~ / Pl: ~i / E: rs кавалерь] 1 (Înv) Călăreț. 2 (Mil; înv) Soldat din cavalerie Si: cavalerist, călăraș, (înv) călariu. 3 (În vechea Romă) Cetățean din ordinul călăreților, ordin mijlociu, între patricieni și plebei având fiecare un cal întreținut pe socoteala statului. 4 (În Evul Mediu, în Apus) Nobil care era membru al ordinului sau instituției cavaleriei (cu un ceremonial deosebit) și căruia i se impuneau disprețul pericolului, lealitatea, apărarea celor slabi, curtenia față de femei. 5 (Pex) Membru al unor ordine militare și religioase instituite pentru lupta împotriva necreștinilor. 6 (Pex) Membru al unui ordin onorific instituit de suveran. 7 (Spc) Persoană cu gradul cel mai puțin înalt dintr-un ordin care are mai multe grade. 8 (Îoc damă) Bărbat care însoțește o doamnă sau o domnișoară. 9-10 (Pex) Bărbat care, la un bal, dansează cu o femeie (sau care curtează o femeie). 11 (Îs) ~ de onoare Tânăr care însoțește, împreună cu o domnișoară de onoare, pe miri, la cununie Vz frate-de-mire Cf vornicel, chemător. 12 (Înv; îs) ~ de industrie Persoană care, în ciuda aspectului onest, face înșelătorii în stil mare și trăiește din expediente. 13 (Pex) Om onest, politicos, leal, cu purtări nobile. 14 (Pex) Greutate de sârmă care se pune călare pe brațul balanțelor de precizie (pentru greutăți foarte mici). 15 (Bot; reg) Canale (Impatiens balsamina). 16 (Bot; reg) Cârciumăreasă (Zinnia elegans).

damicelă sf [At: CR (1829), 174¹/4 / V: (înv) ~ige~ / Pl: ~le / E: it damicelle] 1 (Înv) Domnișoară. 2 (Înv) Domnișoară de onoare. 3-4 (Pex; rar) Femeie (tânără)

misileucă sf [At: ALR II/I, h 162/316 / Pl: ~uce / E: ns cf mg nyüszüjo-leány, nyiszörö-leány] (Reg) Domnișoară de onoare.

paranimfă sf [At: DRLU / A și: para~ / S și: ~infă / Pl: ~fe / E: lat paranympha, ngr παρανύμφος] (Asr) 1 Fată care însoțește mireasa la cununie și care are anumite atribuții la nuntă Si: domnișoară de onoare. 2 (Fig; pex) Însoțitoare.

MISILEUCĂ s. f. (Regional) Domnișoară de onoare (la cununie) (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II/I h 162/316. - Pl.: misileuci. – Etimologia necunoscută. Cf. magh. n y ü – s z ü j ó-l e á n y, n y i s z ö r ö-l e á n y.

DOMNIȘOARĂ ~e f. 1) (folosit și ca termen de adresare) Persoană de sex feminin până la căsătorie; fată; duduie. ◊ ~ de onoare prietenă a miresei care are anumite obligații în cadrul ceremoniei nunții. 2) înv. Tânără care făcea parte din păturile privilegiate. [Sil. -șoară] /doamnă + suf. ~ișoară

domnișoară sf [At: LB / Pl: ~re / E: doamnă + -ișoară] 1 (Îvp) Stăpână. 2 (Înv) Fiică de domn (2). 3 (Înv) Tânără provenind dintr-o familie nobilă. 4 (Îrg) Fiică de preot. 5 Termen de politețe pentru o fată (sau o femeie nemăritată) Si: (înv) duduie. 6 (Îs) ~ de onoare Fată care însoțește mireasa la cununie. 7 (Îas) Fată (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. 8 (Orn; reg) Femeiușca sticletelui Si: domniță (6). 9 (Bot; reg; lpl) Cârciumărese (Zinnia elegans).

PARTENER, -Ă parteneri, -e, s. m. și f. Fiecare dintre participanții la o întrecere sportivă, la un joc etc., considerat în raport cu ceilalți participanți; (în opoziție cu adversar) coechipier; p. ext. jucător. Mi-a cerut să-i fac onoarea de a-l accepta ca partener de șah. SADOVEANU, A. L. 5. Nu observam cîte cărți au luat ceilalți... Partenerii mei se enervaseră la început de asemenea sistem de joc. CAMIL PETRESCU, U. N. 115. Mulți tineri se opresc în loc să privească, nu că jocul în sine ar prezenta vreun interes pentru spectatori, dar între parteneri sînt cîteva domnișoare drăguțe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 34. ♦ Cel care dansează împreună cu altul. Toate femeile din lume dansează. Da... însă nu numai cu un singur partener. CAMIL PETRESCU, U. N. 122. ♦ Cel care execută pe scenă, în strînsă legătură cu altul, un număr de program, o scenă dintr-o piesă, un dans etc. ♦ Cel care stă de vorbă cu altul, care participă la orice acțiune a altuia. Are o sinceritate moale în voce, rapidă, gîndită, care încurajează uneori pe partener. CAMIL PETRESCU, T. II 174.

onoare [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 169 / V: onor sn (Pl: ~uri) / Pl: (nob) ~ori, ~uri / E: lat honor, -oris, fr honneur, it onore] 1 sf Integritate morală Si: corectitudine, probitate. 2 sf Demnitate. 3 sf (Îs) Câmp de ~ (sau de onor) Câmp de luptă pe care și-au dat viața cei ce au luptat pentru apărarea patriei. 4 sf (Îla) De ~ Demn de încredere Si: cinstit, onest. 5 sf (Îal) Care angajează cinstea, demnitatea cuiva. 6 sf (Îal) De cinste. 7-8 sf (Îe) Pe cuvântul meu (tău etc.) de ~ sau pe ~ (sau pe ~ea mea, a ta etc., pe ~orul meu, al tău etc.) Formulă folosită (pentru a întări adevărul unei afirmații sau) pentru a garanta respectarea unei promisiuni, a unui angajament. 9 sf Reputație bună Si: faimă, prestigiu, renume. 10 sf (Îe) A face ~ (cuiva) A servi cuiva spre laudă, spre cinste Si: a onora. 11 sf Prețuire deosebită Si: considerație, respect, stimă. 12 sf (Îs) Președinte de ~ Demnitate conferită cuiva în semn de respect și prețuire, fără a comporta obligații efective de conducător. 13 sf (Iuz; îs) Panou (sau tablou, tabel etc.) de ~ Panou cu numele și fotografiile celor care s-au evidențiat în mod deosebit în muncă. 14 sf (Îs) Gardă de ~ Gardă simbolică, instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. 15 sf (Îs) Cavaler (sau domnișoară, reg, fată) de ~ (sau, înv, de ~or) Persoană aleasă dintre prietenii mirilor, care îi însoțește pe aceștia la ceremonia cununiei. 16 sf (Îs) Doamnă (sau damă) de ~ (sau, înv, de ~or) Doamnă atașată unei regine, unei prințese etc. 17 sf Favoare. 18 sf (în formule de politețe; îe) A avea ~ (sau ~ea să... sau a..., de a...) A avea cinstea să... 19 sf (Fam; îe) Am ~a (să vă salut)! Formulă de salut. 20 sf (Fam; îe) N-am (sau n-am avut etc.) ~ea Nu cunosc sau nu am cunoscut pe cineva. 21 sf (Îe) A face (cuiva) ~ea (sau ~) să... (sau a...) A face cuiva favoarea de a... 22 sf Manifestare exterioară a stimei față de cineva. 23 sn (Mil; îe) A da (sau a prezenta) ~orul Prezentare a armei în semn de salut la întâmpinarea unor autorități militare sau civile superioare, ori la parade, înmormântări etc. 24 sn (Îf onor) Semnal din goarnă care însoțește, de obicei, această prezentare. 25 sn (Mil; îe) Pentru ~or! Comandă pentru prezentarea armei în semn de salut. 26 sn (Îe) A face ~orurile (casei sau ale balului) A-și îndeplini datoriile de gazdă la o recepție sau la un bal. 27 sn (Înv; îf onor) Poziție socială Si: rang. 28 sn (La jocuri de cărți; îf onor) Figură mare de valet, damă, rigă, as. 29 sna Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 30 sna Melodie după care se execută onorul (29).

Iuliu Prenumele Iúliu și Iúlia, frecvente în onomastica noastră contemporană, reproduc pe cale cultă vechile nume gentilice romane Iúlius și Iúlia. Una dintre cele mai vechi și nobile ginți ale Romei antice, descendentă din zeița Venus, Iulia și-ar trage numele de la Iulus, fiul lui Eneas (tradiția acestei descendențe ne-a fost transmisă de Vergiliu, în Eneida; cele două nume sînt într-adevăr înrudite, dar Iulus este o creație pe baza mai vechiului Iulius și nu invers. În explicarea acestui nume celebru, specialiștii pornesc de la forma mai veche Iuilius, care ar avea la bază un cuvînt neatestat *iouilios, înrudit cu oscul iuvilam și derivat din lat. Iovis, numele divinității supreme. În latina clasică Iovis, de la o formă indo-europeană *dieu, care denumea lumina cerului (în sanscr. dyaúh „cerul luminos”), este înlocuit la nominativ cu forma lupiter, un compus cu elementul secundar pater „tată” (*dieu-pater „Dumnezeu tatăl”, corespunde sanscritului dyaús pitá „cerul tată”); lupiter, identic cu Zeus al grecilor (cuvintele fac parte din aceeași familie), este și numele celei mai mari planete din sistemul solar, a cărei influență este considerată în astrologie ca izvor al fericirii, vechiul Iovis s-a păstrat la noi și în „joi”, în calendarul planetar, ziua dedicată lui Iovis. Foarte frecvente în lumea romană, Iulia și Iulius apar și cu valoare de supranume, iar mai tîrziu ca nume independente. Alături de acestea erau folosite, mai ales în epoca imperială, cognomenele Iuliánus și Iuliána, la origine derivate adjectivale de la Iulius, Iulia. Purtate de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, Iulius, Iulia și Iulianus, Iuliana intră în onomastica creștină, devin calendaristice și se răspîndesc în toată Europa. Dar abia din epoca Renașterii numele devin frecvente și de mare popularitate, datorită mai ales modei numelor latine clasice; cum ginta Iulia și reprezentanții ei (dintre care îi amintim doar pe Cezar și pe fiul său adoptiv Octavian) au jucat un deosebit rol în viața social-politică și culturală a vechii Rome (dinastia iulio-claudiană cuprinde împărații romani de la Augustus pînă la Nero), faima de care se bucură astăzi numele în discuție este pe deplin motivată. Mulți dintre părinții care aleg astăzi pentru copiii lor prenumele luliu, Iulia, Iulian, Iuliana, le apropie pe acestea, în primul rînd, de numele lunii iulie (mai ales dacă copilul este născut în această lună). Și într-adevăr, numele lunii și cele personale sînt strîns înrudite între ele; vechiul termen lat. Quin(c)tilis (de la numeralul cinci, întrucît anul începea atunci cu luna martie) folosit pînă la sfîrșitul epocii republicane, a fost înlocuit, printr-o lege despre care ne vorbește și Suetoniu, cu Iulius, în onoarea lui Caius Iulius Caesar (născut în această lună – el este de fapt cel care a modificat calendarul roman, așa-numitul „calendar iulian” intrînd în vigoare în anul 46 î.e.n., atribuirea numelui acestuia, după moartea sa, lunii a șaptea a fost deci cu totul îndreptățită). Noul nume Iulius, care s-a păstrat în majoritatea limbilor moderne: sp. julio, port. julho, fr. juil (dialectal), engl. july, germ. juli, gr. ioulios (de aici rom. iulie), rus. iuli etc., juillet, în franceza literară, este o combinație între mai vechiul juignet (diminutiv de la iunie) și dialectalul juil, iar it. luglio are la bază o formă latină populară luliu. Numele personale latinești pătrund și în onomastica grecească și de aici, în limbile slave; la ucraineni, forma masc. Uliani este atestată din anul 1484, iar la sîrbi și croați Julijan apare într-un document din 1499. Prin filiera greco-slavă Iulian și Iuliana ajung și la noi, atestările documentare urcînd pînă în sec. 15-16 (Iuliana apare în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare; după 1500 apar și formele Uliana, Uleiana, Uliena, Ulian, iar în Țara Românească, după 1600, Ulianca. De influență latino-catolică este Iulius, mai ales în Transilvania și Moldova (o formă Iula este atestată din sec. 11 – 13 în Transilvania, iar Uliu din anul 1448, în Moldova). Din aceeași familie onomastică fac parte și Ule(a), Uliia, Ulina etc. În documentele Țării Românești apar la 1500 Ulea, iar în 1471 toponimul Uliteasca (sau Ulitești), care presupune existența unui fem. Ulita (atestat și în onomastica bulgară, rusă etc.) care reproduce un derivat latin tîrziu Iulitta, nume calendaristic, purtat de o martiră din perioada împăratului Diocletian. Tot în Transilvania apar și formele Giula, Giulea etc. datorate influenței maghiare, prezența acelorași forme în sud, care stau la baza toponimului Giulești, trebuie pusă însă pe seama influenței limbilor slave din sud (în scr. numele de familie Giulici este atestat din anul 1330). Aceste forme vechi au fost înlocuite încă din secolul trecut cu luliu, lulia, Iulian, Iuliana, pătrunse în onomastica românească, odată cu multe alte nume din istoria romană, pe cale cultă. Dacă vechile nume aveau o circulație și o frecvență redusă, noile forme moderne, susținute de conștiința originii lor latine, sînt astăzi foarte răspîndite și apreciate. Un împrumut apusean recent este Julieta (de la lat. Iulitta, discutat mai sus), apariția acestuia explicîndu-se prin influența onomasticii literare. ☐ Fr. Jule(s), Julie, Julien, Julienne, Juliette, germ. Julius, Julia, Julian, Juliana, Julietta, it. Giulio, Giulia, Giuliano, Giuliana, Giulietta, sp. Julio, Julia, Julián, magh. Gyula, Juliánusz, Julia, Julianna, Julietta, bg. Iulii, lulia, Iulian, Iuliana, Iulieta, pol. Julia, rus. Iulii, lulia, Iulian, Iuliana, Ulian, Uliana etc., ucr. Ulia, Uliana, etc. ☐ Folcloristul luliu A. Zanne, poeta lulia Hasdeu, matematicianul francez Jules Henri Poincaré, scriitorii Jules Verne, Jules Goncourt, Jules Renard, compozitorul Jules Massenet etc. ☐ Iulia sau Noua Eloiză de J.J. Rousseau, Romeo și Julieta, celebra dramă a lui W. Shakespeare. Domnișoara lulia, drama lui August Strindberg, Julien Sorel din Roșu și Negru de H. Stendhal etc.